Am rămas fără timp

Incert

     
Timp.
Un deceniu. 
Un an.
O lună.
O zi, o oră, un minut, o secundă.. o vibraţie a două suflete. 
Cum îl putem defini? 
Oamenii de ştiinţă definesc trecerea timpului în ore, în zile, îl denumesc şi îl strâng în fişe, în tot felul de date mult prea complicate pentru sufletul comun. 
Ce reprezintă, de fapt, timpul? Căci în definitiv, intr-o singură zi orice este posibil. Într-o zi ne naştem, într-o zi murim ,într-o zi ne putem schimba şi într-o zi ne putem îndrăgosti

Dacă, de fapt, acest cuvânt, aceste litere aşezate cu grijă unele lângă altele "timp" "secundă" "oră" , sunt doar o altă iluzie  a  trecerii omului prin viaţă? Dacă  această  noţiune nu există şi tot ce a invăţat omenirea ca explicaţie a timpului, nu este nimic altceva decât un placebo?

O clepsidră al cărui nisip se scurge necotentit şi care o ia de la capăt atunci când vibraţia a două suflete răsună, când râsetul gingaş al unui bebeluş sparge liniştea în salonul unui spital, sau când un amorez aude pentru prima dată "te iubesc" ?

Toate aceste simple momente fac timpul să se oprească şi să nu mai curgă la fel pe lânga noi. Fericire, tristeţe,dezamăgire,mândrie…

Sau oare..

Timpul nu există. Noi l-am creat, o scuză penibilă pentru a repara greşeli, pentru a unge acele acelui ceasornic cu puţin ulei, să funcţioneze exact la fel ca în momentul stricării lor, timpul nu este nimic mai mult sau mai puţin decât un moment, un râset, o tresărire.

O vibraţie în univers.

Timpul este un om pe fugă, dorind să  prindă tot ce a lăsat în urma. Iar acest om oprit din goana sa spre regăsire nu ar însemna altceva decât stingerea luminii asupra restului de ceasuri stricate.

Nu cu timpul ne luptăm. Nu timpul ne omoară. Ci mecanica propriilor trăiri,felul în care ceasornicul inimii noastre îşi mişcă acele sau, uneori, le opreşte.

Şi oricum s-ar scurge timpul, prin clepsidre sau prin mişcarea frunzelor bătute de briza uşoară de primăvară, aţi auzit de moartea unui suflet?

Când timpul s-a oprit, aţi auzit sufletul…cum moare?

Tu, acel nimeni efemer, dispărut în abisul lumii de Nicăieri, cel ce-ţi strigi nevinovăţia peste tot, ce loveşti pereţii cu vorbe grele, ce hrăneşti naivul cu priviri piezişe, înfometate de durere...

Tu, copilul singur dintr-un colţ, ce-ţi ai domiciliul pe-un nor când vine ploaia, ce urli când tună afară; cel ce priveşti şi taci când liniştea vorbeşte, cel ce vede cum moare timpul în braţele-i plăpânde...

Dar tu, femeia tuturor , mama nimănui şi confidenta vorbelor; tu doamna Cerului, ce soarbe ceaiul în amiază, aceea care dansează cu vântul, ce-are aventuri cu noaptea şi plimbări nocturne cu luna şi stelele; tânara ce aude romanţele şoptite ale mării către soare, tu...

Ai văzut cum moare sufletul?

Voi, animale de companie, iubiri de-o vară, de-o toamnă sau de-o primvară...cei ce călcaţi pe cioburi amintite, ce vă rugaţi de clepsidră să păstreze amintiri, să se oprească timpul un minut; voi , cei ce n-aţi văzut răsăritul râzând, degetele cântând sonate pe oase arse, voi...

Aţi vorbit de moartea unui suflet ?

Şi lăsaţi-mă, la sfârşitul monoligului de seară, să inchei : Tu , cel ce-ţi ciopleşti chipul în mintea tuturor, ce amăgeşti copile cu săruturi, cu dorinţe false; acela ce savurezi iubire, ce verşi in ceşti şoapte suave şi tu, cel ce hrăneşti sufletul cu muzica lina, cu valsuri în al nopţii miez...spune-mi, tu...

Esti cel ce-ai vorbit, cel ce-ai văzut şi-ai auzit cum îţi moare sufletul, cerşind atenţie, dragoste, blândeţe? Cerşind puritate, onoare; cerşind doar bunătatea de-altă dată?

Eşti un nimeni efemer sau o energie veşnică în acest univers, eşti un erou? Eşti cel ce salvează omenirea sau cel ce o va ucide? Eşti criminalul sau salvatorul?

Toţi eroii se sacrifică pentru cei de langă ei. Toţi eroii îşi riscă viaţa şi salvează oameni pe care nici măcar nu-i cunosc. Toţi ne dorim să fim eroi. Dar în fata unei bucăţi de mâncare ne ucidem ca animalele sălbatice.

Crezi în minuni? Suflet invechit ?  “Cred!” 

Minuni… Speranţă… Lumina de la capătul tunelului care se pierde printre mii de faruri de maşini.

Nu mi-ai răspuns la întrebări, cititor neatent   !

 Spune-mi, se scurge timpul în clepsisdră, trec secundele prea  grăbite pe lângă noi…Eşti tu cel ce-a auzit, văzut şi vorbit de moartea sufletului? Dar nu eşti oare chiar tu cel căruia i-a decedat sufletul în tot acest haos cotidian?

Ai pierdut esenţa credinţei, ai pierdut esenţa ta! Nu mai crezi nici în ploaie, nici în soare, nici în firele de iarbă, nici în puritatea unui nou născut, nici in munţi, săgeţi aţintite spre cer, nici în mări şi oceane.

Nu mai crezi în lume pentru că nu mai crezi în tine şi nu mai crezi în tine pentru că nu mai poţi să crezi în lume. Ascultă-mă bine, tu nu crezi în minuni. Tu nu crezi în vieţi salvate şi în puterea miracolului!

Te-ai pierdut în mediocritate, te-ai înnecat în prostie şi indiferenţă, te-ai drogat cu promisiuni fantasmagorice. Te-ai rătăcit printre faruri de maşini…

Si luna ne priveşte… Si ne priveşte cu regret lumea putrezită, printre gratii de nori. Sau poate noi privim luna printre gratii… Dar noi nu o privim deloc, o ignorăm ca şi cum nu ne-ar fi vegheat intreaga existenţă de gândaci umani care mişună printr-o baltoacă impuţită.

Vreau sa plouă, sa vină o furtună care  sa cureţe noroiul ăsta de ipocrizie şi falsitate.

 Vreau să ma tăvălesc prin iarbă, sa mă acopăr cu naturaleţe, cu puritate. Vreau să ma înec în mare, în libertate şi vreau să mă rătăcesc între piscuri ascuţite de munţi care să mă inţepe cu demnitate şi curaj! Vreau să mă uit la lună direct în faţă fără să-mi aplec capul in faţa privirii ei neiertătoare.

Vreau să trăiesc, pentru tine, suflete pierdut şi să te regăsesc, şi-n tot acest timp ce nu ne-a iertat, şi-n toată această mizerie umană, să te reînviu şi pe tine, suflete.

Dramă în frigider

Dramă în frigider

    Privesc ca un idiot bolnav cu uşa deschisă de câteva minute bune şi cu sunetul acela enervant pe care îl face nenorocitul ăsta de electrocasnic, încercând să-mi dau seama ce lipseşte din el, căci mi-ai lăsat de toate. Mi-ai lăsat puiul, mi-ai lăsat ouăle aduse de maică-ta weekend-ul trecut, mi-ai lăsat până şi salata aia pe care eu nu o suport şi pentru care ne certam în fiecare seară. ”Hai, în seara asta, mâncăm  ton cu broccoli!” te auzeam şi te priveam  pierdut, o friptură ce are, femeie?! ”Are E-uri, scumpule!”, şi zâmbeai aşa sănătoasă fizic, dar nu şi mintal, chinuindu-te să aranjezi totul frumos pe farfurie. Insuportabilă cum erai, nu pot să mint că nu îmi plăcea extazul tău nebun.

Şi totuşi, ce lipseşte din frigier?

Căci zacuscă aveam. Aveam până şi trei  feluri de brânză, lapte de soia, de vacă, de oaie, lapte de la bunicii tăi, unt, margarină şi nelipsita sticlă de Pepsi. Toate aşezate alfabetic, toate puse în ordine perfectă, după mărime, după culori, după toţi dracii din capul tău. Şi stând aşa, analizând fiecare aliment cu e-uri sau fără e-uri, tot nu-mi dădeam ce lipsea. 

Ai făcut curat în el chiar înainte să pleci. Mi-ai aruncat lucrurile din el, de parcă m-ai da pe mine afară din sufletul tău. De ce-ai plecat, iubito? De ce m-ai lăsat singur, lângă mâncarea asta care mie nu-mi place? Cum să stau eu la masa mică din bucătărie şi să beau cafeaua dimineaţa, când tu nu eşti aici să-mi îndrugi despre cât de nocivă este? Cum să mai aprind o ţigară şi să te cert că mie nu-mi place cum găteşti tu, când tocmai tu, motivul pentru care eu fumez, nervii mei de zi cu zi, nu mai eşti aici?

Ce să fac, iubito? Să mă las de hrană, căci toată îmi aduce aminte de tine? Uite, puiul ăsta pe care l-ai ars acum două zile, falca asta de carne din mijlocul frigiderului, îl simt cum mă priveşte dispreţuitor, parcă şi-l aud cum şopteşte „dacă nu m-ai mâncat la timp, eu ţi-am zis că va pleca!„

Ce ştii tu, puiule? O să te iau şi-o să te arunc la marginea oraşului, de teamă să nu te văd în gunoi şi s-o văd iar pe ea prin tine. Pieptul mare, picioarele lungi care-i seamănă perfect  cu copanele animalului ăstuia mort şi gătit, aripioarele inerte îmi aduc aminte de degetele tale lungi, fără pic de forţă! Mă auzi, iubito? Te asemăn cu un pui, scumpa mea! Aşa m-ai lăsat, aşa am ajuns eu fără tine, să te caut printr-un frigider!

            E jegos. E mic, lipsit de orice fel de mâncare sau borcan, sau sticlă de vin, de Pepsi sau de bere. Miroase urât şi alocuri poţi vedea mucegaiului proaspăt apărut. E un frigider gol-goluţ, fără sufletul celui de acasă, fără iaurturile mele, fără berea ta, fără certurile zilnice. Ce să fac cu el? Să mă prefac că e frumos şi asa, murdar şi învechit?

           Ţi-am lăsat ţie tot, iubitule. Tot. Ţi-am lăsat berea, pe care probabil acum o cauţi şi evident că n-o găseşti, căci nu mi-ai înţeles vreodată ordinea. Ţi-am lăsat iaurturile, zacusca maică-mii şi până şi sticla mea de Pepsi, e tot acolo. Puiul ăla ars pe care m-am chinuit să ţi le prepar probabil că acum te priveşte şi râde de tine. Ştiu că eşti nervos şi supărat, iubitule, dar sper să-ţi treacă curând.

Sper să mănânci din conserva aia de ton şi s-o laşi aruncată, desfăcută aşa prin frigider, fericit că eu nu mai sunt să te cert că avem cel mai urât frigider din oraş. Sper să te bucuri că acum poţi lăsa vasele in chiuvetă, să-ţi faci Turnul Eiffel din ele aşa cum mă batjocoreai pe mine când le curăţam şi te cicăleam.

Sper să te uiţi pe fereastra mare din bucătărie şi să-ţi bei cafeaua liniştit, târziu în amiază, crezând că-i dimineaţă. Căci pentru tine timpul n-a existat şi-ai încercat să-l opreşti şi pentru mine. Uită-mă, dragule! Fă un dezastru în acel frigider, aşa cum făceai când eram lângă tine, pune ouăle lângă carne, şi laptele lângă vin, să nu acoperi salata, transformă-mi frigiderul iubit într-o ghenă de gunoi!

Eşti liber acum, dragul meu. Nu mai sunt eu să ne băgăm capul amândoi în congelator, să ne mai certăm încă odată pe punga cu ficatul îngheţat şi cu legumele alea proaste cumpărate de la supermarket.

     Şi eu, la fel de liberă ca tine, privesc acest frigider şi realizez că nu seamănă deloc cu cel de acasă. N-are în el pic de ceartă, n-are nici măcar bileţelul cu ”bună dimineaţa” lăsat pe o cutie de cereală veche. Ar trebui acum să-l umplu, să-l fac să arate ca fostul meu frigder, dar cum să fac asta când tu nu eşti aici să mă ajuţi? Ştiu că nu are nici un rost, oricum, căci oricât de mult timp aş petrece curăţându-l, oricâte bileţele mi-as lipi singură pe el, ştiu c-am să rămân cu mucegaiul lipit de pereţii inimii mele şi cu sentimentul acesta de gol constant, oricât de plin ar fi bietul ăsta de aparat rece din faţa mea.

Îţi mai aduci aminte, iubitule, cum ne lipeam bileţele colorate? Câte declaraţii de dragoste copilăroase ne făceam, cum mă-ntrebai tu pe mine unde-i berea şi eu tot prin bileţel îţi răspundeam. Eu n-aveam niciodată o culoare, dar tu de fiecare dată îl lipeai pe cel kaki-verzui, şi adăugai o faţă zâmbitoare la sfârşit.

Oh, iubitule, îţi aduci tu aminte de noi? Cum găteam împreună? Cum iţi stingeam ţigările şi le aruncam pe geam şi tu-mi jurai că te laşi când o să mă las eu de cicălit. Şi uite-aşa, nu ne-ntâlneam o zi întreagă, doar dimineaţa, dar ştiam că suntem împreună datorită bileţelelor. Ştiam cât ne iubim datorită magneţilor cu poze vechi lipite pe uşa congelatorului.

Singurul lucru pe care am reuşit  să-l iau cu mine de pe acel frigider a fost şi ultimul tău bilet lipit în urmă cu două zile, chiar când am reuşit să ard puiul, chiar când tu ai ajuns târziu şi eu   mi-am dat seamă că este ultima dată când îţi mai umplu frigiderul.

”Iubito, frigiderul nostru este ca şi inima mea, o ghenă de gunoi unde tu îţi arunci toate reproşurile şi nemulţumirile.”

        Am găsit ce-am pierdut, să ştii. Era berea.

Şi ca să te uit că m-ai părăsit, am avut grijă să rup toate biletele alea pline de dragoste dintre noi. Ce dragoste mai e şi aia, iubita mea, când tu mă laşi cu frigiderul ăsta plin? Trebuia să-l iei cu tine, trebuia să mă fi lăsat şi fără bere, şi fără mâncare, să mă usuc tot, să mor aici, căci oricum, ce viaţă voi mai duce eu fără tine?

Îmi lipseşti, iubito! Îmi lipseşte obsesia ta pentru curăţenie, îmi lipseşte biletul tău lipit de uşa frigiderului proaspăt curăţată, în fiecare dimineaţă, acelaşi ”Nu uita să mănânci cerealele cu laptele din soia, cafeaua ţi-am făcut-o eu, e decafenizată.”

Nu m-a plăcut niciodată laptele tău de soia, să ştii. Şi nici cafeaua, şi nici zacusca maică-tii. Dar mi-ai plăcut tu. Te-am iubit şi tot singurul lucru cu care am rămas acum e berea, puiul care trebuie să dispară o dată şi acest frigider de un alb imaculat, rece. Lipsit de tine.

Deşi am aruncat toate amintirile cu tine, toate magnetele, toate biletele, toate prostiile pe care tu le puneai pe frigider căci îmi frângeau inima, n-am putut, n-am avut curajul să mă ating de ultimul bilet, verde-kaki pe care l-ai lăsat înainte să pleci.

”Iubitule, eu sunt gunoierul inimii tale care caută zadarnic ceva cu care să işi stăpânească foamea de dragostea ta.”

            

Cine sunt? // Proză

Cine sunt?

       Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic, sângele mi s-a preschimbat în cerneală, iar inima mi-a devenit maşină de scris. În locul degetelor am stilouri ascuţite, creioane cu vârfurile rupte şi buricele îmi sunt tastele unui laptop învechit.

Stomacul  mi-a devenit un bol în care se varsă rime albe, poeme întregi ale unor autori dispăruţi, nuvele şi romane, rânduri întregi de cuvinte întortocheate. Oasele mă dor, se frâng, se-ndoaie în fel şi chip, doar-doar să se asemene formei cuvântului meu. Nu mai sunt om, mi-am  pierdut forma umană de mult, încă de  când  am  răsfirat primele pagini ale unei nuvele. Abea atunci am ştiut ce-mi doresc să fiu şi ce formă mi-aş dori să ia sufletul meu, sau dacă fenomenul renaşterii chiar există, în ce să mă transform după ce trupul mi-e părăsit de ultima suflare.

      Oglinzile am  început să le evit, căci  nu mă mai asemăn de nici un fel cu o tânără obişnuită. Ochii îmi sunt înceţoşaţi de  puncte şi virgule, de semne de exclamare şi-atunci când  nu am  habar ce se întâmplă, se metaformozează în semne de întrebare.

Gura e doar un instrument prin care literele îşi fac loc să-mi intre în stomac, şi sincer, a început  

să fie dureros căci uneori, diacritecele-mi zgârie esofagul; iar  nasul doar simte parfumul dulceag al cărţilor  vechi sau cerneala proaspată care mi se scurge când reuşesc să-mi zgârii pielea cu stilourile.

      Ce să mai vorbesc de păr? O glumă, a căzut tot, bietul de el. Mi l-au înlocuit şirurile lungi de cuvinte, litere care încearcă să ia o formă, propoziţii fără sens. Mi-e greu cu el, aşa lung şi încâlcit, căci nu pot descifra tot ce se scrie în el şi din acest motiv în fiecare dimineaţă trebuie să pierd minute multe, doar ca să-l pieptăn, să şterg cuvintele deochiate sau virgulele unde nu-şi au  rostul. Alteori mi se face teamă că prinzându-l într-o coadă, aşa cum  îmi cădeau  firele de păr înainte, ori să-mi cadă şi  vorbele la care am  muncit atâtea zile să le pieptăn cum trebuie.

      Noaptea devine obositor căci  mă simt grea, de la prea multe  zise şi scrise, mă simt obosită şi aş vrea să scap de toată povara lor, să i le dau alctuiva să mi le poarte, să scriu şi pentru altcineva. Am întâlnit o dată un om, de mult, părea la fel ca restul şi îmi aducea aminte că şi eu am fost o dată normală. Mi-a spus că dacă am  să las în această viaţă ceva, ar trebui să mă las pe mine, să mă citească şi generaţiile viitoare. Nu  l-am ascultat, copil fără minte mi-am  zis că el nu ştie ce vorbeşte. Cum să-mi dau  sufletul  celorlalţi? Cum să ştie omenirea că m-am  metamorfozat, cum să fie posibil să-i las pe ei să mă citească?  Oricât am fost împotriva acestei idei, m-am  trezit ascuţindu-mi creioanele  sau aşezându-mi literele sub alte forme, să le fie plăcute şi altora, nu doar mie. Când ochii mi se umpleau de prea multe semne de punctuaţie din cauza oboselii,  îi ştergeam uşor cu o gumă şi mă apucam  iar, de la capăt, doar să le fac  oamenilor simpli pe plac.

       Aşa am ajuns ca dintr-o pagină pline de cuvinte amestecate şi fără vreun sens, să mă scriu într-o nuvelă şi uşor, cu timpul trecând, să  îmi doresc să am complexitatea unui roman.  Cunoscând şi alte suflete ca ale mele, scriitori vechi sau noi, autori de poeme cu rime albe sau de romane groase, mi-am dat seama că aş vrea să mă scrie şi pe  mine cineva aşa frumos.

Cum Arghezi a lăsat un testament al  viziunii sale despre lume, al artei sale şi-al sufletului său ca să-l citească generaţii  peste generaţii, aşa cum  Faust a lui Goethe a făcut un pact pentru  tinereţe şi iubire, rămânând fără suflet; aşa-mi doresc să mă scrie cineva sau şi mai bine, să mă scriu chiar eu.

      Fără un pact cu Diavolul, ci un pact cu proprii mei demoni, cu propriile temeri şi frustrări, un pact cu bietele cuvinte pe care deseori  uit să le mai aşez, un pact cu sinele meu şi-n schimb, să mă dau pe mine toată,  trup şi suflet şi să mă las altora, să-mi las viziunea şi arta, gândirea şi fricile unora care nu vor fi  înfricoşaţi, unora curioşi  să-mi răsfoiască capitolele muncite pe zi-nsorite.

       Însă, revenind la primul om căruia nu i-a fost teamă de pactul meu şi de transformarea mea, lui i-am şi oferit pentru întâia oară  bucăţi, mănunchiuri din maşina mea de scris. Am stat  nopţi întregi să-mi aranjez sufletul cât mai frumos, să-mi curăţ maşina de scris, să nu  mai ticăie nervos când o inspiră câte ceva, mi-am  pieptănat şi părul  şi nu l-am strâns căci îmi doream cu atâta ardoare ca omul acela să –mi spună că-i sunt plăcută, că merită să stau pe cel mai înalt raft al unei biblioteci sau de ce nu, în librării, chiar la fereastra lor.

Dar omului nu i-a plăcut felul meu, inima mea cu o mecanică stricată l-a speriat căci  bătea prea tare pentru el şi când am vrut să-l ating, din greşeală, creioanele mele ascuţite l-au zgâriat. S-a temut de ciudăţenia mea, de frazele mele mult prea lungi din păr şi-a zis că-i par  prea curioasă, prea întrebătoare, căci privirea mea nu putea să înţeleagă de ce nu-i sunt pe plac, el care mă sfătuise să le scriu şi celorlalţi din suflet. Mi-a mototolit manuscrisele în pumni  şi mi-am simţit cuvintele, bietele, plângând căci le rupea, mi-am  simţit oasele frângându-se căci el nu înţelesese cine sunt eu. De la atâta durere şi chin pricinuit de acel nerecunoscător, maşina mea de scris  s-a oprit un timp. Când încercam  să-i mai apăs tastele, rămânea blocată, oricât de mult ulei  şi cerneală nouă i-aş fi pus, ea refuza să mă mai lase. O  rănisem. Mă rănisem, adică.

       

      Treptat, din neatenţie, în vene au început să-mi intre diacritice şi să mă înţepe.

Oh, mă îmbolnăvisem  şi fiecare doctor  la care mă duceau părinţii mei, spuneau  că n-am nimic. Dar ce să-nţeleaga ei, oameni de ştiinţă? Ce să ştie ei, cum  şi în ce chip le puteai lor explica că eu n-am nevoie de medicamente, că o aspirină nu-mi va lua migrenele şi că nici acele perfuzii dureroase nu mă pot ajuta, ba chiar îmi făceau  mai mult rău, căci îmi  pierdeam din cerneală, mă voiau la loc om cu esenţa lor toxică mie, iar eu mă chinuiam  peste puteri să-mi menţin  metaforele  bine ascunse sub coaste, să nu le vadă ei, ochi răi şi neînţelegători.

       M-am vindecat  şi m-am scăpat de boala despărţirii de cel nerecunscător abea când  m-am  întors printre ai mei. Când am resimţit parfumul bibliotecilor şi când stilourile mele au  reinceput să mâzgâlească caiete întregi cu litere alandala, inima – maşină a început iar să ticăie nervos. Oraşul m-a inspirat. Zgomotul făcut de oameni mi-a redat viaţa, dar şi natura cu liniştea ei mă făcea să nu mă opresc din a supravieţui.

Am vrut să cunosc şi mai mulţi oameni care sufereau de  metamorfoza mea, să-i ştiu pe toţi şi in acest fel  am construit o bibliotecă doar a mea, cu  toate aceste energii aşezate în cuvinte, cu toate aceste viziuni şi vieţi aşa de diferite.

      În final, cine sunt?

      Un om?  Un artist care şi-a pierdut drumul în viaţă?  O simplă umblă trecătoare? Sau sunt tot ce şi-au dorit toţi să fiu, însă nu şi eu?

Sunt doar  un cuvânt într-o carte sau deseori, iau forma unui capitol în viaţa altora?

     

         Într-o lume în care cu toţii mi-au dorit  metaforele aşezate altfel, în care propoziţile mele n-au mulţumit pe fiecare şi frazele-mi au reuşit să frângă inimi, într-o lume în care cuvântul meu şi-ar fi dorit să fie mai mult decât atât, să fie ideee, să schimbe minţi bolnave şi principii, eu ce-am ajuns ?

Râd  de ceilalţi şi spun că am ajuns să fiu nimic, când am  avut posibilitatea să devin totul. Dar oare  nu-i aşa, oare gluma mea fără haz nu-i oare realitatea ?

Mi-aţi oferit şansa să devin medic şi v-am refuzat.

Mi-aţi oferit şansa să devin iubită şi  nu am acceptat.

Mi-aţi oferit şansa să fiu astronaut, om de ştiinţă, sportivă, orice, voi mi-aţi dat şi m-aţi încurajat. V-am refuzat de fiecare dată.

Eminescu şi-a dorit să iubească cât era conducător al universului. El ar fi renunţat la toate pentru ora lui de iubire, dar eu la ce aş putea să renunţ şi pentru ce?

Să renunţ la bietele mele cuvinte pentru o oră de iubire? La ce bun?

Obosesc, şi frazele o dată cu mine îşi caută punctul,  literele nu mai au stare ş i vor să fugă să doarmă, inima a început să ticăie mai slab căci îşi  pierde inspiraţia, iar  vâfurile creioanelor mi

 s-au tocit.

La apus, când  vorbele mi-au  epuizat, când  am  rămas fără cerneală în condei, când punctele au pus sfârşitul şi virgulele au dispărut, mă aşez şi eu o dată cu ele, când literele mi  s-au agăţat de piele ca să nu se piardă până a doua zi...

Eu cine sunt? Ce sunt?

Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic.

Sunt o carte deschisă.

    

10 secunde, 1 minut și o bere

Prolog

Daca ea ar fi stiut ca o statie de tramvai ii va schimba cursul vietii, probabil ca in acea zi ploioasa de mai ar fi incercat sa se pregateasca mai mult.
Daca el ar fi stiut ca implicarea intr-un proiect il va aduce in acea statie de tramvai, mai mult ca sigur ar fi evitat acea intamplare.
Era trecut de amiaza, statia era plina si tramvaiul devenise mai mult o conserva plina cu sardine imbibate in transpiratie si dinsconfort, decat un mijloc de transport in comun. Amandoi trebuiau sa ajunga urgent la prima sedinta a proiectului, si desigur ca, printr-un cliseu de filme ieftine , amandoi s-au nimerit asteptand in acelasi loc. Nu se cunosteau, si oricum daca se mai intalnisera la sedintele trecute, nu si-au acordat nici macar minimul de atentie, cat sa isi retina chipul.
Ea doar isi dorea ca ziua asta sa se termine si sa ajunga acasa la cei cinci caini ei care deja ii distrusesera locuinta, el voia sa vina noaptea cat mai repede si sa poata iesi in oras, sa mai faca inca o "cucerire".
Sa ne facem intelesi, aceste randuri nu sunt despre un viitor cuplu romantic, fericit si cu o echipa de fotbal in loc de copii. E despre doua suflete potrivite care s-au nimerit sa se gaseasca intr-un moment nepotrivit si mai apoi, sa se piarda. Sa esueze de fiecare data cand s-au regasit, si totusi, sa nu renunte in a-si aseza piesele de puzzle pe tabla gresita.
Insa, continuand cu prezentarea viitorilor protagonisti ai acestei piese proaste; urcarea in tramvai a fost primul lor contact, psihic, fizic... de orice fel. Inceputul sfarsitului amandurora.
Doua scaune libere, in spate. Amandoi le-au vazut, si in cateva secunde, dupa un razboi aprig de priviri cu batranelele nervoase, s-au asezat unul langa altul. Ea isi baga castile in urechi si isi porni muzica, iar el se uita cu coada ochiului la ea, ca mai apoi sa isi intoarca toata atentia asupra ei si sa o priveasca obraznic, de parca dansa era un simplu exponat.
Ii observa alunita de pe gat si se simti amuzat de felul in care ea fredona cu ochii inchisi versurile melodiilor, dar mai ales, i se paru fascinant felul in care buzele ei formau o inima si cum parul roscat-caramiziu, prins intr-un coc dezordonat, ii cadea pe frunte si umeri. Simtea o neobisnuita gelozie pe acele fire de par nepoliticoase, de parca el ar fi trebuit sa ii mangaie acele zone.
"Aparent sa nu dormi in doua zile decat patru ore nu face bine creierului", isi spuse in gand, uimit de propria reactie asupra acestei simple tinere si incerca sa isi concentreze atentia in alta parte.
Ca intr-o comedie-romantica proasta, tanara se intoarse catre partenerul ei de drum. La fel ca acesta, il analiza, dar timida. Sa nu se faca observata - ca si cum sa te holbezi prosteste la cineva timp de cateva minute reprezinta subtilitate - il prinse jucandu-se table pe telefon. Nu stia cum se joaca, dar ii urmari miscarile atenta. Ii analiza mana, puternica, cu degete lungi si curate, antebratul acoperit de un tatuaj pe care nu il putea observa in intregime din cauza jachetei pe care el o purta, apoi urca spre barbia lui, proaspat rasa si in acest fel, a reusit sa faca cunostiinta cu zambetul lui, tipic de invingator, cu canini proeminenti, buze pline si un gest, un tic probabil, isi musca buza inferioara de fiecare data cand pierdea. Surase. "Ha, macar nu esti urat si ai un parfum chiar frumos!", gandul acesta a fost urmat de un chicot, motiv pentru care, in sfarsit, cei doi se aflau fata in fata. El o privea nedumerit, iar ea ramasese stupefiata. Halal subtilitate.
- Vrei sa te joci? vocea lui sparse linistea ciudata dintre ei, intrebarea suna de parca s-ar fi cunoscut, doi amici vechi intr-un tramvai al carui drum se pierduse de mult. Intinse telefonul catre tanara, dar ea, cu obrajii in flacari si inca rusinata, nu a stiut doar sa murmure un "nu" si sa se intoarca imediat spre geam.
Nu are rost sa va descriu restul intamplarii, tramvaiul a ajuns la destinatie, ei au coborat unul dupa celalalt si au intrat in aceeasi cladire, insa ignorandu-se complet, de parca incidentul petrecut cu cateva minute in urma nu avusese loc. Au redevenit straini, si astfel, acesta a fost primul lor esec. Ceea ce urmeaza sa se intample in urmatoarele randuri, va schimba cursul vietii amandurora, dar este inca un mister felul in care personajele vor jongla cu mingile aruncate.

Sărut-mâna, mamă!

Săruta-mi mama creștetul brăzdat de riduri Săruta-mi umerii,caci port poveri grele pe ei Imi tremura tot corpul caci nu mai Pot sa tin in mine atata așteptare Te sărut, mama Iti sărut mana care-mi izgoneste gândul rau Iti sărut dealul frunții urcat si coborât de prea multe griji Iti sărut obrajii, ti-o reveni culoarea in ei O, tu, mama draga! Mie-esti alinare pe sufletul obosit si Zâmbetul tau, tremurat si efemer, mi-e lumina in întuneric O, tu, femeie atotștiutoare! Cum le ghicești pe toate si le pui la locul lor Pune-mi inima la loc caci s-a sfărâmat cand tu ai plâns Săruta-mi si sufla-mi mama peste răni, asa cum imi suflai peste genunchii zgâriați Sufla-mi mama peste creștet si Fa-mi sa-mi dispară poverile Te-mbratisez, mama! Te îmbrățișez strâns, poate asa Te vei pune si tu la loc si-ti vei Aduce aminte Ca sufletul si puterea ta sunt mai mari decat orice Forța de pe acest pământ! Iti sărut mana, mama, iti Mulțumesc Pentru ca exiști!