joi, 26 mai 2011

Dragostea nu se rezumă doar la oameni.



Mă auzi ? Mă vezi? Mă simţi? 
Exist? Trăiesc? Sau sunt doar o siluetă fantomatică printre altele zece mii ? De ce nu-mi răspunzi? De ce vrei să mă laşi să cad, să-mi rup rochia, să mă rănesc de una singură? De ce preferi să mă vezi plângând decât râzând? De ce faci asta? 

Dar tu nu faci nimic. Ce-ai putea face tu cu braţele tale? Ce-ai putea face tu cu vioara şi arta ta? M-ai ridica? Şi-apoi ce-ai face? M-ai săruta, m-ai îmbrăţişa şi-am adormi împreună, aşa cum facem de fiecare dată când eu mă pierd de realitate şi uit diferenţa dintre bine şi rău. 
Apoi, m-aş trezi ţipând, speriată că tu ai plecat din nou. Că m-ai părăsit pentru totdeauana. Dar tu eşti lângă mine. Şi îmi şopteşti că totu-i bine, că n-ai plecat, că vei rămâne mai mult timp. 
Mă minţi. Eşti un mincinos, un egoist, un nimeni! Şi totuşi, eşti totul pentru mine. Eşti singurul care mă iubeşte, sau care se preface că o face, eşti unicul ce mă sărută dimineaţa, unicul ce-mi cântă la vioară în dupa-amiezile călduţe de mai. 
Iar eu te cred. Ca o proastă, ca o tâmpită, te cred. Şi tac, închid ochii, adormind cu gândul că mâine vei fi aici, vei fi cu mine.
Şi visez. Da, visez atâtea. Sau doar îmi aduc aminte. Ne văd pe noi alergând prin grâu cu tălpile goale, ne văd râzând în timp ce admiram tablourile lui Dali sau Da Vinci. Ne văd...plângând într-un cimitir, şi-afară plouă. Ce tare plouă! De-ai ştii, de-ai vedea şi tu cum picăturile reci se zdrobesc de pământ. Poate că a murit cineva important pentru noi doi. Sufletul nostru, nu crezi? Poate că a pierit din cauza minciunilor, din cauza cuvintelor prea dulci spuse de noi. S-a plictisit să ne vadă râzând. Deşi nu cred. Căci dacă n-aş avea suflet, n-aş mai plânge şi tu, tu nu m-ai ţine în braţe. Deci n-a murit el, ci altcineva. O persoană, dar nu-mi pasă, aşa ca trec peste visul ăsta mai repede. 
Ajung în altul, unul în care tu pictezi afară, în curtea din spate. Trandafiri roşii sunt înfloriţi, şi vântul adie uşor, fluturându-mi încetişor şuviţele ciocolatii. 
Şi-mi dau seama că-mi place să te văd pictând. Mânuieşti pensula mai bine ca oricine, atingi pânza cu delicateţe, o răsfeţi cu atingeri tandre, îi dai viaţă. Exact cum îmi faci mie, doar că pe mine mă omori cu dragostea ta plină de minciună.
Nu înţlegi, ştiu. De ce-ai înţelege? Nu m-ai înţeles vreodată. Te-ai prefăcut c-o faci. 
Chiar şi aşa, n-am încetat să te iubesc. N-am încetat să-ţi spun că cerul plânge din cauza ta, că tu l-ai supărat. N-am încetat să-ţi spun că oricâte femei ar fi pe lume, eu sunt altfel decât ele. Eu prefer arta, vioara, pianul, muzica clasică şi tangoul. Eu prefer serile de vară, tu...tu preferi valsul şi seriile de toamnă. Zici că sunt mai răcoroase şi plăcute. Iar eu refuz să te cred. Nu vreau, îmi prefer părerea. 
Uneori, mă tragi în braţele tale şi mă alinţi, apoi îmi şopteşti că mă iubeşti. Eu, în loc să fac la fel, îţi spun ca minţi. Că nu mă iubeşti. N-ai cum s-o faci. Cine iubeşte se oferă cu totul celui iubit, nu pleacă săptămâni întregi. 
Şi tu zici că iar m-am drogat. Iar eu, ca o inteligentă ce sunt şi voi rămâne, îţi spun simplu că acum sunt mai sănătoasă ca oricând. Că n-am luat nimic, nici nu m-am îmbătat. Şi tu mă crezi. Vezi, vine şi rândul tău să fi prost. Ador clipele în care mă crezi. Ador clipele în care faci ca mine, în care-mi dai dreptate. Ador clipele când...când tu stai pe bancă şi taci, aşa liniştit şi gânditor, privindu-mă multe ore. Nu faci nimic, doar mă priveşti. Mi-ai pictat portretul o dată. Eu nu. Eu n-am s-o fac. Consider că nu merită, că te iubesc destul şi-ţi dovedesc asta prin orice gest, cuvânt, mişcare şi privire. 

Probabil că ce-ţi spun e de prisos. Probabil că nu mă asculţi. 
Dar în caz c-o faci, adu-ţi aminte ca mai exist şi eu. Mai exist şi eu. 
Cu drag, sufletul şi inima ta.

____

Pentru cei care nu înţeleg engleza :) , în imagine zice ~ 
Creierul: Nu! Ultima dată ai fost rănită! 
Inima: *fugind după cineva* 

sâmbătă, 21 mai 2011

România, ţara demnă de milă.



În acest post, n-o să mă i-au de lideri sau ceva asemănător. Ci de persoanele ce trăiesc în această ţară.
Titlul sunt sigură că se potriveşte de minune conţinutului. Oricum, îmi cer iertare dacă voi jigni pe cineva printr-un cuvânt spus, dar eu decât îmi voi face publică părerea.
Aşa.
Am să vă dau un exemplu, de fapt o întâmplare văzută azi, ce m-a făcut să mă gândesc puţin  la cât de răutăcioşi putem fi cu animalele, sau brutali.
'O bătrânică, probabil în jur de şaizeci-şaptezeci de ani, mergea cu nepotul nu- ştiu- unde, iar din direcţia opusă alerga un câine, nu spre ei, ci pur şi simplu. Atunci bătrânia a rupt o bucată de pâine, mică, ce semăna cu frimiturile şi-a azvârlit-o pe stradă. Bietul animal a vrut s-o ia, dar deja fusese călcată de maşini. Doamna a luat-o la fugă cu nepototul, ţipând.
După, câinele amăgit, s-a aşezat lângă un gard, cu botul pe labe. Cred că în cinci minute au trecut vreo zece persoane pe lângă el, ce l-au evitat.'

Probabil veţi spune că gândesc pueril. Nu-mi pasă, spuenţi-o. Spuneţi că sunt prea senisbilă, măcar eu am sentimente. Spuneţi că aceea femeie se apăra de câine. Dacă ar fi fost aşa, de ce naiba a ţipat şi la amăgit c-o frimitură când bietul câine nu i-a făcut absolut nimic?
Nu ştiu de ce, dar nu reuşesc să înţeleg persoanele de genul. Eviţi un animal, când unii dintre noi suntem mai animale ca aceştia. Mă enervează indiferenţa oamenilor fătă de detalii, sau măcar de cei din jurul lor. Nu ştiu căte persoane fac asta, sunt sigură că puţine, dar puteţi să staţi o dată pe-o bancă şi să priviţi în jurul vostru, să analizaţi totul cu atenţie.
Probabil nu vă veţi schimba părerea şi comportmentul, nu ştiu, dar mă gândesc că făcând asta, câţiva dintre voi vor reuşi să se bucure mai mult de clipele trăite, şi vor fi cu chiu-cu-vai, mai buni, mai sinceri cu ei însuşi.,

Cred că n-o să luaţi în considerare părerea mea. Ştiu că nimic nu se va schimba, dar poate-poate, ceva acolo, foarte mic, se va 'transforma' în ceva mare şi bun. Sper.
O să mai am postări de genul, deci dacă veţi avea ceva de obicetat, vă rog s-o faceţi.

XoXo, Mad Hatter.
vineri, 20 mai 2011

Homewok.


Well, cred că titlul se va potrivi de minune cu conţinutul. Vreau să spun că am primit la română temă să compunem o poveste ce trebuie să aibă mai mult de 10-15 rânduri. Simplu, ştiu. Profesoara ne-a dat şi patru teme, dintre care noi trebuie să ne alegem una. Acestea ar fi: 
~ Despre vacanţa de vară mult visată [ n-am idee, deci pas ]
~ O călătorie în Cosmos [ clasa a treia, my opinion, fără idei, pas ] 
~ Peripeţii din excurise [ trebuie să mă duc în excursie, iar luni trebuie predată, so...pas]
~ O lume ideală a bunătăţii, a generozitaţii şi-a frumuseţii [ singura care mi-a aprins beculeţul] 

Inexistent. 


O lume perfectă. O lume ideală. Fără defecte, fără greşeli, fără...oamenii adevăraţi. 
Căci aşa ar fi. Probabil nu există, dar avem dreptul la vise şi imaginaţie. Aşa că putem visa cu ochii deschişi lumea ideală pentru noi, pământul perfect, Raiul într-un cuvânt.
Deşi mulţi spun că Raiul e decât unul, în viziunea mea e altfel: Toţi ne creăm viaţa, toţi ne conducem gândurile şi mişcările, cu toţii avem propriile idei. Aşa că putem avea şi propriul Rai. Lumea noastră. Pământul fără greşeli, în opnia noastră. 
Cerul fiind mov, florile verzi şi soarele gri. Credeţi că există ? Da! În mintea câtorva persoane, aşa ar arăta Raiul, sau lumea bună, generoasă şi ei bine, ireal de frumoasă.
Şi-apoi, când pământul ar fi perfect, când oamenii n-ar mai greşi, când femeile ar purta aceeaşi rochie şi bărbaţii aceaşi cămaşă, când visurile s-ar spulbera, când toate persoanele ar avea aceleaşi idei, am descoperi că ne plăcea mai mult înainte. 
Nu putem să nu avem defecte ! Nu putem să fim perfecţi, de asta suntem oamenii ! Fiecare are o mică greşeală, chiar dacă invizibilă, o are. E ca o pată neagră pe-o coală albă. 
Şi totuşi, de ce se întâmplă mereu aşa ? De ce omenirea a fost construită după tiparul: Când voi avea acel lucru, mă voi plictisi de el şi-mi voi da seama că vreau altul. Sau când îi vom pierde pe cei dragi, vom afla că nu i-am iubit sau respectat destul de mult. 
De ce ? 
O întrebare fără răspuns. Nimeni nu ştie, nimeni nu vrea să afle.
Sunt sigură că mulţi ar vrea să trăiască într-un univers fără miciunii, unde toţi sunt buni, unde toţi zâmbesc, unde nimeni nu te jigneşte şi nimeni nu ţipă la tine. Sunt sigură, căci şi eu mă aflu printre acele persoane. Problema e că eu mă lovesc cu capul de realitate. Şi de-aţi şti cât doare, foarte mult! 
Dar totuşi, hai să ne gândim puţin. 
Dacă vom fi prea sinceri, lumea se va supăra. Dacă nu va exista rău, totul va deveni monoton, dacă toţi nu vor înceta să zâmbească, n-o să ai cum să ştii ce este dorul, suferinţa şi alte sentimente, dacă nimeni nu te va jigni, n-o să ştii cum e să-ţi iei apărarea, deci nu vei învăţa să fi curajos, dacă nu vor la ţipa la tine, tu nu vei ştii cum e impulsul de autoapărare. 
Dar doar dacă...
Căci acea lume este inexistenă. Nu poate fi reală doar în vise, doar în basme şi poveşti. Poate că de-asta copii mici preferă basmele şi cred în Zâna Măseluţă sau Moş Crăciun. 
joi, 19 mai 2011

Poeta de mine ~ o idee


A doua sau a treia pozie scrisă de mine. Sinceră să fiu, nu mă văd o poetă, cam de loc, ţinând cont de faptul că inspraţia în acest domeniu al scrisului îmi vine ori târziu noaptea, ori dimineaţa, sau chiar la şcoală. Ciudat, ştiu. Şi totuşi, consider că unele dintre puţinele mele creaţii merită citite, poate şi comentate. Nu ştiu, vă las pe voi să vă gândiţi dacă merită sau nu să scriu poezii. 
XoXo, Miru. 


Gând. 

Pe un drum, 
Pe o cărare, 
Vezi o stea
O vezi în zare. 

Îi zâmbeşti, 
Priveşti tăcut, 
O auzi
Iar rămâi mut. 

Calci pe ea, 
O strângi în pumn, 
O alinţi 
Te pierzi în fum. 



marți, 10 mai 2011

Pentru mămici şi cei visători.

If your heart is in your dreams
No request is to extreme
When you wish upon a star
As dreamers do

When you wish upon a star
Your dream comes true*
~~
 ' Dacă sufletul ţi se află-n vise 
Nicio cerere nu este extremă
Când îţi doreşti să cadă o stea
Aşa  cum fac cei visători

Când îţi doreşti să cadă o stea
Visele ţi se vor îndeplini ' 

~~~

Şoapte tandre, dulci, pe-un ton de miere. Privind cu drag, cu ochii sclipitori spre cel micuţ, cânţi şoptindu-i cuvinte blânde, iubitoare. Şi-l auzi cum respiră-ncetişor, cum se foieşte uşurel-n braţele-ţi lungi şi fine. Zâmbeşti involuntar când puiul îşi întinde mânuţa, încă aţipit. Din când în când, îţi arunci privirea cafenie spre fereastră. E negură afară, şi mândra lună aruncă peste-ntregul oraş raze argintii, deasemenea şi-n casa ta. Stelele strălucesc pline de veselie pe bolta cerească, ţie părându-ţi că le auzi râsetul cristalin. Căci chiar dacă tu nu ştii, ele văd şi aud tot. Şi râd amuzate de noi, de oamenii ce se împiedică pe străzi, îi privesc invidioase pe proaspăţii îndrăgostiţi şi clatină din cap când noi greşim cu propria ştiinţă.
 Şi Doamne, de-ai auzi cum ne bârfesc ! Mai rău ca aşa zisele doamne pe la colţurile străduţelor sau în faţa blocurilor lipsite de culoare, lipsite de viaţă şi pură fericire. 
Şi după, îţi întorci iar privirea spre dragul tău voinic, sau mica ta prinţesă. Din nou, un zâmbet îţi luminează chipul obosit, dar totuşi blând şi senin, căci îţi vezi scumpul copil dormind liniştit, fără griji în braţele tale plăpânde.
Îl laşi cu grijă în pătuţ, acoperindu-l cu o păturică fină. Îi mângâi în treacăt cu varfurile degetelor obrajării, zâmbiindu-i cu afecţiune, deşi acesta nu te vede. Te ridici pe vârfuri, deschizând mai bine fereastra şi după, tot pe vârfuri, păseşti spre uşă. Laşi stelele să-ţi vegheze îngeraşul, ştiind că ele-o fac mai bine decât toţi. Închizi uşa după tine şi surâzi, parcă auzind glasul plăcut sau mierlos al astrelor, ce-ţi alintă bebeluşul. 
Să auzi, să vezi, sau să-ţi dai seama de unul singur că astrele au viaţa lor, că ne privesc ca spectatorii la o piesă de teatru, uneori bine 'construită, alteori nu, e mare lucru. Căci, nu mulţi pot face asta. Doar cei speciali, doar cei ce-au dat atenţie tuturor, ce-au ajutat atât de multe persoane fără să ştie, ce le-au zâmbit celor ce aveau nevoie de aşa ceva. 
Doar cei visători sunt în stare să audă o stea râzând. 
Doar mămicile drăgăstoase sunt în stare să creadă cu tărie c-o stea îi alintă puiul.
Doar tu poţi zâmbii lunii, doar tu poţi râde alături de-o astră. 
Căci tu...tu eşti în stare să le faci pe toate. 
Doar dacă crezi. 

____
* - Jesse McCartney - When you wish upon a star 


luni, 9 mai 2011

Nu vrei să ştii cum se va termina...

Noi

Tu – Vis şi-ncă ceva
Eu – Nimic, doar viaţa ta
Tu – Glas de înger, iubitor
Eu – Plăcere vinovată, dor
Iarăşi tu – Pământ călcat
Iară eu – Cer innorat
Tu – O şoaptă tandră
Eu – Cuvânt de altă dată
Tu din nou – Lumină pură
Din nou eu – Negură iară

~~~

Mă crezi când îţi spun că te iubesc ? Mă crezi când îţi spun că am nevoie de tine ? Crezi că poţi zbura ? Crezi....că poţi fi tu ? 
De fapt, mai ai credinţă în ceva ? 
Odată, credeai. Odată, aveai curajul să te ridici, să strigi tare şi puternic că poţi! Că eşti sigur pe tine, că poţi merge pe propriile picioare ! 
Odată, zâmbeai fără să-ţi pese ! Odată, priveai spre cer sigur că mâine va ploua. Sigur că mâine totul va fi bine. Sigur că mâine lumea nu se va sfârşi, liderii ţări nu vor uita că ei conduc, nu altcineva, socieatatea nu va deveni una ce doar merită jignită, deloc lăudată. 
Odată, erai sigur.
Odată, credeai.
Odată, zâmbeai. 
Odată...ai fos tu. Acum cu toţi ne-am transformat în victime, fără a ştii de fapt că făptaşul propriilor greşeli suntem noi. 



duminică, 8 mai 2011

8.05.2011

Să nu zâmbeşti. Să nu îndrăzneşti să ai curajul de-a mă privi în ochii. Să nu te prind râzând sau măcar chicotind fals. Să nu-mi întorci spatele atunci când eu am să închid ochii. Să nu sufli o vorbă despre vorbele nesuflate de noi. Să n-ai tupeul de-aţi deschide buzele în faţa mea. Să taci, să mă ignori, să păseşti spre nicăieri fără să mă ţi de mână. Să uiţi că eu ţi-am vorbit, deşi n-am făcut-o. Să uiţi că faci parte dintr-o lume ce doar judecă, o lume infectă şi plină de lideri ce n-au habar de ce se întâmplă pe lângă ei, ce-şi conduc 'propria lume', infectă şi ea.
Să uiţi că te-am iubit, deşi n-am ştiut că fac asta. Să uiţi de tine, de noi, de ei, de oricine te opreşte să fi tu. 

Într-un sfârşit, să fi fericit. Să-mi zâmbeşti fericit, să ai curajul de-a mă privi în ochii cu fericire, să râzi amuzat, să râzi de toţi, chiar şi de mine, dar niciodată să n-o faci obligat. Să-mi întorci spatele zâmbiind, dacă tu asta vrei crede că-i bine. Să sufli vorbe tuturor, să afle toţi de nimicurile spuse de noi, sau nespuse. Şi să iubeşti cu nepăsare. Să nu mă uiţi, te implor, să mă păstrezi ca o fotografie mică, tăiată în colajul sufletului tău. 

Să fi tu, să fi unic, să fi al altora, dar totuşi doar al meu. 

Fiindcă ei ştiu...


So keep your head high, keep your chin up, and most importantly, keep smiling, because life's a beautiful thing  and there's so much to smile about. - Marilyn Monroe

sâmbătă, 7 mai 2011

*Eva şi *Luke.



Deja îmi văd şi-mi aud prietenii criticându-mă pentru ceea ce-o să fac, dar sper să cei doi o să-mi înţeleagă dorinţa oarecum prostească de-a face asta. Fiindcă 'Eva' m-a rugat să fac ceva de genul - de fapt, trebuia să scriu ceva la status, nicidecum să scriu poveşti romantice - iar eu, ca o bună prietenă ce sunt, am acceptat cu cea mai mare plăcere pe care o poate avea un scriitor atunci când găseşte sursa de inspiraţie. 
Lectură plăcută !
____

Îl priveam în ochii pătrunzător, privirea lui ciocolatie fascinându-mă întru-totul. Chipul lui, ce dulcea lipsă de imperfecţiunii ale pielii, era luminat de-un zâmbet mic în colţul guii. Buzele lui subţiri, dar totuşi pline mă îndemnau să le sărut, dar mă abţineam, tot aducându-mi aminte de una singură că noi doi nu mai eram împreună. Avea nişte gene dese, ce-i înţesau ploapele. Bărbia îi era uşor ascuţită şi nasul drept, frumos construit. În viziunea mea, el era un băiat frumos. Nu-mi păsa de opinia altora, mă strâmbam mereu când cineva făcea un comentariu răutacios despre el, căci doar eu aveam dreptul. Sau aşa credeam... 
Mi-am întins mâna uşor măslinie spre părul său şaten închis. Degetele mele, lungi şi fine, mie părându-mi băieţeşti, i-au atins şuviţele. Luke surâse amuzat, dezvelindu-şi în acest fel 'colţii de vampir' . Ah, nu, logic că nu era o creatură supranturală sau ceva de genul, dar eu, ei bine, aşa credeam. Căci canini săi erau ascuţiţi, exact ca ai unui vampir. 
Am surâs la rându-mi, retrăgându-mi brusc mâna, de parcă făcusem o prostie colosală. Obrajii mei au prins o culoare trandafirie, iar el şi-a coborât priviea asupra lor. Cu acelaşi surâs ce reuşea de fiecare dată să mă 'zdruncine' pe dinăuntru, -niciodată nu arătam ce simţeam cu adevărat când eram cu el - , şi-a ciufulit părul, câteva firicele rebele căzându-i pe frunte. Gest pe care orice fată ca mine, tupeistă şi totuşi la locul ei, îl considera adorabil, sau cel puţin bun pentru a mă face să-l privesc cu admiraţie, fără ca el să-şi dea seama.
Mi-am lăsat încetişor capul pe spate, privind printre genele dese cerul senin. Nici măcar un nor nu-i strica frumuseţea, iar soarele strălucea puternic, făcându-mă să mă încrunt. În acel moment de neatenţie el mi-a luat mâna întra-sa. N-am îndrăznit să-l privesc, muşcându-mi pe dinăuntru obrazul pentru a nu pufni într-un chicot jenant şi prea vesel. Parcă fără a şti ce face, Luke şi-a împletit degetele cu ale mele, strângându-mi mâna într-un mod aşa plăcut. Îmi simţeam inima bătând cu o putere inimaginabilă, eram sigură că şi el îmi auzea bătăile, dar nu doream să stric momentul, punând o întrebare atât de prostească.
Mi-am lăsat după privirea spre acesta. Îşi pictase un zâmbet finuţ şi mă privea aşa de inocent, de parcă nu făcuse şi nu continua să facă nimic. Am zâmbit şi eu, doar pentru că el făcea asta. Cam mereu era aceeaşi filozofie. Dacă el era supărat, şi eu trebuia să fiu. Dacă el râdea, găseam şi eu un motiv pentru care să râd. Ei bine, îmi plăcea destul de mult aşa zisa mea filozofie. Probabil doar pentru faptul că el făcea parte din ea.
Luke şi-a dres glasul, gest care mi-a amintit că el făcea asta doar când dorea să spună ceva 'important' . L-am urmărit c-o atenţie desăvârşită, fiecare lucru spus sau făcut de el rămânându-mi în minte. 
Un lucru parcă sfânt ce mi-a rămas şi cred c-o să-mi rămână în bine întipărit în  gând este că el va fi întotdeaună genul de tip 'dur' pe dinafară şi 'moale' înăuntru. Ce vreau să spun este de fapt că el cu mine se comporta altfel, chiar dacă  pentru noi a te alinta însemna să te faci 'cap de ou' sau 'cap pătrat' . Nouă ne plăcea, şi dacă era aşa, probabil în viziunea amândurora totul era bine. 
Tânărul şi-a apropiat lent chipul de-al meu, eu privindu-l cu ochii larg deschişi, aceştia având o strălucire aparte. Mi-am strâmbat uşor nasul drept, bine construit şi mi-am umezit buzele subţiri, dar totuşi frumoase, şi-am fluturat de câteva ori din genele-mi negre şi dese. Momentul ăsta, căruia nu aveam să-i găsesc o denumire tocmai corectă, mă facea să mă topesc. Exact, încetul cu încetul, sub privirile lui arzătoare mă topeam ca îngheţata pusă la soare. 
O rafală de vânt a bătut şi mi-a ciufulit părul. În clipa aceea, m-am trezit din aşa zisul vis. Luke îşi apropia din ce în ce mai mult buzele de ale male, iar eu muream de curiozitate să le simt gustul dulce, apetisant, dar am clătinat  din cap şi mi-am pus o mână pe pieptul sau, oprindu-l brusc. Ce făceam, era cu siguranţa o prostie. Îmi interziceam să-l sărut pe băiatul pe care-l uram şi iubeam în acelaşi timp - aceste sentimente, numindu-se de fapt iubire de adolescent . 
- Nu, Luke, noi...nu mai suntem împreună, am şoptit eu pe-un ton tremurat şi el m-a privit parcă cu regret, cuprinzându-mă brusc într-o îmbrăţişare plină de dragoste, gest pe care sigur nu aveam să-l uit, şi l-am îmbrăţişat la rându-mi, cufundându-mi chipul în pieptul său. 

__

Luke- R. [ ştie el] 
Eva - L. [ ştie ea. ] 

Cu alte cuvinte...

        Păşea mândră pe trotuarul prăfuit, sunetul făcut de pantofii ei negri cu un toc cui, lăcuiţi, răsunând puternic între acele blocuri fumurii şi murdare. Surâde când crede că-şi aude inima bătând, ştiind că era doar o iluzie de-a ei, de-a dreptul tâmpită. Cerul er înnorat şi urât, fără vreo urmă de soare, deşi luna mai domină.
Îşi îndepărtează câteva şuviţe de păr înflăcărate de pe fruntea lată, cu degetele lungi şi fine, albicioase de altfel. Umezindu-şi buzele rujate cu un roşu intens, îşi priveşte scurt imaginea ce se oglindea în parbrizul unei maşini.                  Vorbind de maşini, cam multe pe stradă la o oră ca asta. Scoteau un sunet enervant, toate acele strigăte şi înjurături de prost gust, toate acele roţi scârţâte şi femei ce reuşeau să enerveze bărbaţi căci nu aveau idee cum să oprească la trecerea de pieton.
       Se opreşte brusc, mijindu-şi ochii de smaralad. Ploapele îi erau înţesate de gene dese, spre norocul ei nu trebuie să folosească vreodată rimel sau ceva de genul, căci avea nişte gene pur şi simplu 'perfecte', în opiniea ei. Se considera, în acelaşi timp, o femeie puternică şi încrezătoare, ce greu putea fi doborâtă de socieatatea infectă din ziua de azi, ce ştiau doar să catalogheze şi să judece, nu să cunoască aşa cum ar trebui persoana căruia îi dădeau 'o poreclă', desigur, amarnic greşită.
       Totuşi, de ce-şi mijise privirea ? Răspunsul era evident. În faţa ei se afla propria maşină, una întunecată şi scumpă, primită cadou, căci ştia prea bine înăuntrul ei că nu şi-ar permite un astfel de automobil cu salariul ' imens' pe care-l avea. Problema era că nu-şi găsea cheile. Probleme feminine, ar fi spus bărbaţii. Probleme proteşti şi copilăreşti, ar fi comentat unii. Dar n-avea ce face şi trebuia să caute prin geanta imensă, lăcuită şi neagră, plină de hârtii, sticluţe cu parfum, două-trei rujuri - toate de-o culoare diferită- , pixuri şi schiţe pentru servici. Blestema toate acele lucruri, enervându-se destul de repede, crezând ca uitase cheile acasă, puse în micul cuieraş de lângă uşă.
Într-un sfârşit mult rugat, reuşi să găsească cheile şi să intre în maşină. O porni în viteză, un zâmbet de toată frumuseţea luminându-i chipul bine machiat. Aşteptă la o intersecţie ca un domn să-i dea prioritate şi când acesta făcu asta, 'o luă la goană' printre celelante maşini, observând cu stupoare că întârzia la lucru. Ziua aceasta putea fi foarte uşor numită perfectă până în momentul în care îşi 'pierduse' cheile în geantă. Cu alte cuvinte, o zi ca asta era una obişnuită pentru multe alte doamne mândre de ele, cu o carieră minunată înainte, cu un iubit superb şi înţelegător - rar găsit - cu principii şi opinii clare despre viaţă şi despre tot ce se afla în jurul său, cu ştiinţa că într-o zi vor avea tot ce-şi vor dori.

A toi pour toujours

You're the kind of girl people read books about

Look for the girl with the broken smile

Ask her if she wants to stay a while

DON'T WORRY

BE HAPPY