Culori şi pete

Aş vrea să mă trezesc într-o dimineaţă şi să spun că azi totul va fi bine. Azi mă voi simţi bine. Azi voi face ceva şi pentru alţii. Azi...

Azi ce ?

Azi nimic, îmi răspunde un ecou din mintea-mi întunecată şi mă face să închid iar ochii, să – mi afund iar chipul în pernă şi să las ca-n fiecare nouă zi speranţele să piară, aşa cum am făcut mereu.

Mereu?

Nici nu există pentru mine. Nu, nu mereu. Nu întotdeauna. Nu toată viaţa! Doar de câteva luni. Doar de la Crăciun. Doar de la Paşti. Doar de la ziua mea. Doar de la ziua în care soarele meu a încetat să mai strălucească. Nu mi-a spus adio, nu mi-a spus nimic, doar s-a stins încetul cu încetul şi a refuzat să se trezească.

A refuzat sau eu l-am obligat?

Cine ştie? Eu nu. Eu i-am întors spatele când el s-a stins. Când a încetat să mai fie pe cer şi să fie al meu, am plecat. Am aruncat pensula din mână, m-am oprit din a-mi mai picta viaţa în culori vii şi m-am întors pe călcâie, punând pe paleta vieţii doar alb şi negru.

Alb şi negru ?

Da, doar atât. Am căutat o altă pensulă prin sertarul minţii, am îmbibat-o în apa amară a sufletului şi-apoi am atins albul cu ea, apoi negrul, până totul a devenit un gri vechi, un gri şters, exact ca norii. Un gri mohorât. Un gri...al meu. Al paletei mele.

A mea?

Sau a altora mii? Cine ştie? Din nou, îmi voi răspunde, eu nu. Şi alţii mi-au atins cu pensula lor paleta. Şi alţii şi-au pus o pată pe tabloul meu. Şi alţii...au reuşit să-mi picteze, involuntar poate, viaţa.

Alţii ?

Mama, tata, sora, fratele, câinele pierdut, bunica, fostul iubit, prietena,  profesorul din generală, cel din liceu, logodnicul din facultate. 

Da, ei. Marii artişti ce – au păşit în galeria vieţii mele. Cei ce-au reuşit să ridice pensula din apa murdară, să schimbe lichidul şi să ia o culoare, nu negru, nu alb, ci una deschisă, ca roşul sau albastrul, şi să o întindă pe pânza pe-atunci de-abea aşezată pe şevaletul inimii.

 Iar în prezent eu am devenit artistul renegat de public. Iubit, aclamat, şi mai apoi, adus aminte doar celor ce cu sinceritate m-au strâns în braţe, mi-au rostit numele mândri, mi-au ridicat soarele pe cer şi l-au rugat, l-au implorat, să strălucească pentru mine în fiecare zi. Să nu existe moment în care cerul meu să fie gri.

Şi a existat ?

Da. Există. Mă trezesc şi nu pot, nu vreau, să mă uit la tablou. Mă ridic cu greu şi mă opresc brusc, în faţa ochilor aşterându-se pictura colorată în zeci de nuanţe vii, nunaţe pline de pasiune şi tandreţe, apoi pătată de griul acela. Acel gri ce-a dorit să fie şi el acolo. Chiar dacă doar o pată, a reuşit să mă facă să amestec pensula din minte în albul şi negrul de pe paleta sufletului şi după, să-l aşez ca o umbră pe pânză.

Dar soarele meu a mai venit?

Nu ştiu. Cine ştie? Încă un răspuns de genul: Eu nu. Aş vrea, aş implora şi aş cădea în genunchi doar pentru ca o rază călduţă de-a lui să-mi mângâie trupul, chipul, să-mi aline sufletul, să-mi şoptească la ureche dimineaţa că azi totul va fi bine.

Va fi?

Acum răspund că nu ştiu. Voi risca. Mă voi ridica din pat, voi atinge podeaua rece, voi păşi spre şevalet, îmi voi lua paleta şi pensula, dar cel mai important, voi schimba apa murdară din paharul inimii. O voi face transparentă, ca să poate fi murdărită cu pasiune, cu tandreţe, cu senzualitate. Voi atinge pânza cu pensula ce mai înainte va fi îmbrăţişată de culorile calde ale dimineţii, de galbenul soarelui, de albastrul pur al cerului, de albul plăcut al norilor şi-apoi de culoarea mea. Şi-mi voi păta pânza în zeci de culori.

O voi expune şi- mi voi chema criticii ce mă iubesc, artiştii ce m-au pictat, admiratorii ce nu m-au uitat. Le voi arăta aşa cum pictez eu. Aşa cum ştiu să păşesc pe drum. Lent, cu grijă, cu sufletul lângă, cu mintea de mână, cu iubirea în faţă, cu ambiţia în spate şi cu riscul pe umăr.

Mă voi uita spre cer şi voi zâmbi.

De ce ?

Fiindcă tabloul vieţii mele e pătat si colorat de atâţia! Fiindcă soarele s-a ridicat din nou pentru mine, a auzit rugăminţile admiratorilor, şi a strălucit cu atâta putere încât m-a făcut să-l privesc cu mai mult drag decât înainte! M-a făcut să-l apreziec, căci trebuia s-o fac de mult.

Fiindcă cei ce mă iubesc, ce-au făcut-o, îmi sunt alături şi îmi acceptă arta, deşi pătată de-un gri trist, colorată cu roşu, verde, roz, violet, blue şi alte zece mii de culori ale voastre. Ale celor ce continuă să mă aprecieze, să mă iubească!

Fiindcă viaţa nu e întotdeauna o culoare deschisă! Uneori e şi pătată. Dar viaţa...viaţa e tabloul tău. E arta ta! Aşa că, n-o lăsa să stea în alb şi negru.

Adaugă-i culori şi pete!

Capitolul doi.

Helău.
V-am adus continuarea şi pe blog, că de, sunt eu o dulce. *laughs* Dacă doriţi să veniţi cu un sfat sau părere, accept cu cea mai mare plăcere. 
Lectură plăcută!

2

Când am ieşit din metroul aglomerat, am simţit cum brusc m-am elibarat din lanţurile iadului. Mirosul îmbâcsit de ţigare şi alcool al prietenului meu, sau mai bine spus, al domnului ce stătea lângă mine, mă făcuse să urăsc acest mijloc de transport.
Am privit cu ochii mari lumina ce se revărsa înăuntrul staţiei de metrou. Ziua aceasta avea să fie una foarte călduroasă, deci perfectă pentru fotografii şi la sfârşit, o tură micuţă până la cafeneaua de lângă instituţia unde puteam spune că lucrez.

Mi-am strâmbat slab buzele, şi cu paşi grăbiţi, am pornit spre Centrul de Artă unde îmi închiriasem o cameră obscură. Devenisem pasionată de fotografie pe la vârsta de paisprezece ani, când tata îmi cumpărase un aparat. După un an, murise. Într-un accident de maşină. 
Trecusem repede peste asta, sau aşa îmi plăcea să cred. Mama nu se mai căsătorise, dar nici nu intrase într-o depresie din care n-ar mai fi reuşit să iasă după. Ci mă crescuse cu dragoste, probabil se gândise că plânsetul şi toate lucrurile de genul nu-l vor aduce înapoi. Eu una la asta mă gândisem în nopţile reci, de iarnă, în care stăteam singură pe acoperiş şi mă uitam tot timpul visătoare la lună. La acea vârstă, fragedă, cum îmi plăcea să-i spun, credeam că stelele-mi răspund la întrebări. Eram aşa copilăroasă, şi continuasem să fiu, deşi timpul trecuse lin pe lângă mine. 

Viaţa mea cu siguranţă era plictisitoare şi cam prea obişnuită, probabil că şi acesta fusese motivul pentru care în urmă cu trei ani luasem aparatul şi-ncepusem să fac fotografii noaptea, sau chiar în fiecare loc, încercând să descopăr aşa zisul mister al oricărui lucru. 
Am clipit des, de parcă cineva-mi dăduse o palmă peste faţă. M-am uitat confunză în jurul meu şi mi-am dat seama că ajunsesem la Centrul de Artă. Surâzând parcă amuzată, căci mă pierdusem în gânduri şi nu-mi dădusem seama cât de repede reuşiem să ajung. 

Iarba verde şi toate acele tufişuri m-au făcut să schiţez un zămbet mic, finuţ. Aleea ce conducea spre intrare era plină de tot felul de persoane, ce ori plecau sau veneau ca şi mine. Ducându-mi degetele lungi, albicioase, de pianistă la frunte, mi-am îndepărtat şuviţele roşcate de pe frunte. Mda, eram genul de combinaţie fatală, cum îmi spusese o dată un prieten. 
Înaltă, cu picioare subţiri şi totuşi cu forme frumoase. Aveam ochii de-un verde sticlos, strălucitor şi jucăuş la lumina soarelui, iar părul îmi era de-un roşu-sângeriu, natural.

Am clătinat din cap şi trecând pe lângă câţiva cunoscuţi, pe care i-am şi salutat prietenoasă, am intrat în clădirea mare. Paşii mei s-au făcut auziţi pe coridor, căci mergeam puţin grăbită. Plus, începuse să mi se facă cald. Afară soarele strălucea puternic pe cerul senin, iar vântul din câte-mi dădusem seama nu avea să bată deloc. Mi-am plimbat
senină privirea în jurul meu, observând câteva tablouri şi sculpturi superbe, ce întruchipau diferite forme sau persoane. 
Deşi una era nouă, motiv pentru care m-am apropiat de ea cu paşi micuţi, parcă timizi. Am întins mâna spre ea şi-am atins-o cu vârfurile degetelor, coborându-mi privirea asupra numelui ce era inscripţionat pe-o tăbliţă, adică geniul ce-o crease. 

- Lily, n-ai voie să atingi exponatele, am auzit un glas oarecum autoritar venind din spatele meu şi m-am întors brusc spre persoana ce-mi vorbise, reuşind din păcate să observ decât prenumele sculptorului, acesta fiind Eric sau ceva de genul, dacă nu mă înşela privirea.
- Helga. Bună dimineaţa şi ţie! Nu-l atingeam, nu-ţi fă probleme, mi-am strâmbat eu slab buzele când am descoperit persoana. Helga, tipa ce puteai spune foarte uşor că era câinele de pază al Centrului de Artă. Ştia doar să spună nu, poate uneori da şi cred, de fapt începusem să fiu sigură, că avea ceva cu mine. 
- Bine-atunci, dar ai grijă, Lilith! mi –a spus ea şi s-a întors fermă, cu braţele la spate, pornind apoi spre camera obscură ce era lângă mine.

M-am strâmbat copilăroasă la ea – norocul meu că era cu spatele – şi mi-am dat ochii peste cap, ducându-mă în camera mea. Deşi nu doream să recunosc, Helga arăta bine. Păcat că era aşa autoritară. Avea forme pline, cu ochii de-un cafeniu intens şi părul brunet închis, cârlionţat. Şi totuşi, n-o prea suportam. De fapt, nu ştiam cine-o plăcea pe femeia asta. Era aşa răutăcioasă şi-o scorpie, că-mi venea de fiecare dată când o vedeam s-o omor pe loc. 
În timp ce-mi lăsam geanta pe-o măsuţă, mi-am trecut mâna prin păr, apoi mi-am aranjat pantalonii scurţi şi tricoul pe care scria ceva în germană. Am păşit spre raftul unde-mi lăsasem cu o seară în urmă aparatul şi m-am trântit într-un scaun, picior peste picior. 

Developasem fotografiile, dar acum doar voiam să stau măcar zece minute şi să-ncerc să-mi admir munca. 
Pe cei patru pereţi erau agăţate tot felul de fotografii, în unele aflându-se un tip pe care mi-aş fi dorit la nebunie să-l cunosc. Şi motivul era că nu ştiam în ce fel îmi apărea în unele dintre poze. Era superb, în opinia mea. Brunet, înalt, şi cu ochii violet. Gen Elizabeth Taylor, doar că mult mai frumoşi. Deşi nu reuşisem să-l prind vreodată zâmbiind, puteam spune că adoram toate fotografiile în care se afla acest necunoscut, plin de mister şi totuşi aşa de atrăgător. 
Am clipit des şi mi-am întors brusc privirea către uşa, căci auzisem două bătăi. Am îngânat un ‚intră’ scurt şi mi-am dres glasul, întinzându-mă ca o pisicuţă alintată. 

- Lily, sper că nu deranjez, dar mi-ai spus să-ţi aduc cafeaua când vi, a intrat în încăpere un tânăr ce nu depăşea mai mult de şaisprezece ani. Ah, drăguţul de el se numea Henrik şi puteam spune că era secretarul meu sau ceva de genul, căci făcea tot ce-i spuneam eu şi mai mereu încerca să-mi ridice moralul. Mi-a zâmbit în felul său copilăros şi a lăsat o cană din care ieşeau aburi pe masă, ciufulindu-şi după părul blondin, şi-aşa răvăşit.
- Merci, drăguţule! Ah, s-a întâmplat ceva nou pe-aici înainte de-a veni eu ? l-am întrebat curioasă, ridicându-mă de pe scaun, iar el a ridicat din umeri, având o privire neştiutoare. 
- Nu cred. Adică Helga s-a certat cu un nou-venit pe tema ‚cine-i şeful aici’ şi tipa aceea, fostul tău model, a plecat în Austria, mi –a spus acesta şi s-a rezemat uşor de –un dulăpior. 
- A, credeam că s-a întâmplat ceva nou, mi-am dus eu mâna dupa gât şi-am surâs dulce, privindu-l. Mm, azi poţi să te duci acasă. Nu cred c-o să am nevoie de tine, i-am zâmbit cu blândeţe, iar el a încuviinţat parcă mai vesel din cap, spunându-mi la revedere repede, în a treia secundă ieşind deja pe uşă. 

După ce puştiul a plecat, m-am uitat parcă plictisită în jurul meu. Am luat cana cu cafea şi-am băut puţin din ea, afişând un zâmbet micuţ. Mi-am pus aparatul la gât şi cu gândul că aş trage nişte filme bune, am ieşit din camera obscură, pornind cu paşi vioi spre ieşire. 
Când am trecut pe lângă camera alăturată mie, m-am oprit brusc şi fiind extrem de curioasă să aflu cine-o închiriase, am avut impulsul de-a întinde mâna spre uşă, dar m-am oprit brusc când am auzit un fel de scâncet. 

Uitându-mă uşor stupefiată la uşă, gândul că poate doar mi s-a părut mi-a trecut prin minte, aşa că am preferat să plec de-acolo, chiar dacă inima nu-mi spusese asta. Dar creierul o făcuse, şi de data aceasta preferam să ascult de el.
Mi-am aprins aparatul, surprinzând exact momentul în care ieşeam pe uşă. Făcusem din greşeală o fotografie superbă! Lumina cădea aşa frumos, iar mâna mea pe clanţă îi dădea un aer mai copilăresc. 

Prima dată, când am ieşit afară, m-am gândit să-ncep cu faţa Centrului, dar şi-aşa nu mai vizitasem de-un bun timp împrejurimile, aşa că m-am hotărât s-o i-au vioaie la pas spre curtea din spate. 
Imediat ce razele fierbinţi ale soarelui mi-au atins pielea, am şi început să apăs pe micul butonaş. Fotografiam pe oricine îmi venea în cale, fiecare obiect, plantă sau persoană ce râdea sau făcea altă activitate mi se păreau interesante. Şi chiar dacă nu păreau în realitate, după mine, fotografia le făcea să aibă un mister al lor. Un mister ascuns în trecut, poate trist – poate vesel - , păzit de ochii lumii şi mai ales, păzit de sufletul persoanei sau lucrului ce era fotografiat. 

În tot acest timp, m-am întâlnit cu câţiva prieteni. Am schimbat câteva vorbe, deşi simple şi deloc interesante, cu toţii am zâmbit veseli, deşi unii fals. Eu una mă aflam în categoria celor care zâmbeau sincer. Ce motiv aveam până la urmă să n-o fac ? 
Repede, probabil în zece minute, terminasem conversaţia cu aceştia, iar eu făcusem o sumedenie de fotografii, toate speciale şi unice în felul lor. 

Mi-am ridicat privirea verzuie, profundă spre cer şi-am observat că vremea continua să fie călduroasă, căci nu se afla vreun nor pe bolta cerească. 
Întorcându-mă uşor pe călcâie, am luat-o uşor la pas spre curtea din faţă a clădirii. I-am dat drumul aparatului, lăsându-l să-mi cadă pe piept şi mi-am dus uşor mâinile la spate, păşiind cu graţie pe iarba moale. 

Am trecut pe lânga mai multe persoane, pe care le-am privit oarecum interesată, deşi nu le cunoşteam. Toţi erau băieţi, acesta fiind şi motivul pentru care le acordasem atâta atenţie. 
Pe lângă asta, eram tare curioasă în legătură cu misteriosul tânăr ce-mi apărea în fotografii. 
Aş fi vrut, deşi ştiam că aşa ceva nu era posibil, ca brunetul să se afle aici. În clădire sau în curte, oriunde, chiar în acest oraş, căci îmi doream să-l cunosc, să descopăr răspunsul la întrebarea: 
„Cum de e posibil ca ca cineva necunoscut să-mi apară pe cadru?” .

Deşi mă gândeam că sunt câteva şanse să nu ajung să-l cunosc vreodată, speram ca un copil mic şi naiv că o dată şi-o dată, necunoscutul ce-mi făcea pozele perfecte pentru expoziţii fără a şti, îmi va apărea în faţa ochilor, iar eu voi avea şansa să aflu cine e, cu se ocupă şi dacă vine din partea cealălaltă a Universului. 
Adică eram genul de om ce credea în creaturile nopţii. Mai exact, îmi plăcea întunericul şi tot ce ţinea de acesta, tot misterul acela apetisant pe care doream să-l ating într-o zi, să simt plăcerea răului, sau a nopţii curgându-mi prin vene. 

Am clipit des când raza soarelui mi-a intrat în ochii. M-am strâmbat vizibil deranjată de acest lucru şi mi-am lăsat privirea în jos, văzându-mi converşii negri. Când mi-am ridicat privirea, am putut observa a doua oară pe ziua de azi că ajunsesem în locul gândit fără a mă afla în prezent. Nu-mi venea să cred că puteam fi aşa de gânditoare azi! 

Oftând, privirea-mi jucăuşă a analizat locul. Aleea de pe mijloc acum era goală, sigur fiecare persoană se dusese la umbră sau în sălile lor, iar pe de-o parte şi de alta a acesteia se afla iarba moale, cu multe tufişuri pline de trandafiri înfloriţi şi multe alte flori. 
Când mi-am întors privirea spre partea stângă, am putut observa un tânăr brunet, ce stătea sprijinit de-un copac. Părea gânditor, moitiv pentru care nici nu i-am dat prea mare atenţie, preocupată să-mi aprind aparatul şi sa găsesc flori sau orice alte lucruri bune de fotografiat. 
Mi-am dres uşor glasul şi m-am lăsat pe vine, văzând un gândăcel. L-am fotografiat; în a doua secundă surâzând gingaşă când am văzut rezultatul. Cum spuneam, fiecare persoană, creatură sau obiect de pe pământ era interesant în felul său, dacă ştiai cum să-l apreciezi, desigur. 

Cu paşi vioi şi-n acelaşi timp plini de graţie, m-am îndreptat spre nişte flori, deja pierzându-mă încetul cu încetul în lumea mea plină de culori. Am început să apăs pe micul butonaş din trei în trei secunde, de fiecare dată rezultatul mulţumindu-mă pe deplin.
Am urmărit printre gene cum o albină trecea din floare-n floare şi mi-am adus aminte că aşa făceau uni tineri din ziua de azi. Azi cu blonda, mâine cu bruneta. Probabil că greşeam crezând asta, dar asta mi se întâmplase mie, aşa că puteam recunoaşte sinceră că învăţam din greşeli mai bine ca oricine. Şi că refuzam, din păcate, să mai am încredere în specia masculină. 

Am lăsat aparatul pentru un minut în care mi-am închis ochii, căci începuseră să mă doară. Mi-am dat părul de pe umeri cu vârfurile degetelor şi am oftat prelung, după deschizându-mi ochii încetişor. 
Din nou, am luat aparatul de fotografiat în mână şi am rămas pe loc pentru a vedea câteva fotografii. Şi spre norocul meu, cea cu gândecelul ieşise mai bine decât cele cu florile. Era perfectă, din punctul meu de vedere. Buzele-mi sângerii mi s-au arcuit într-un zâmbet jucăuş, vioi, iar privirea-mi strălucitoare s-a ridicat asupra tânărului ce stătuse până acum rezemat de copac. 
Nu-mi dădusem seama, probabil că o făcusem involuntar, dar apăsasem din greşeală şi-i făcusem o fotografie. Cu siguranţă lumina provocată de aparat îl deranjase, motiv pentru care se şi întoresese la realitate.

L-am urmărit atrentă cu privirea, uimită că semăna izbitor de bine cu tânărul din fotografii. Înghiţind în sec, am avut un impuls tâmpit de-ai vorbi, dar m-am abţinut, subţiindu-mi buzele într-un mod tâmp. 

Era brunet, atrăgător chiar, iar ceea ce mă făcea şi mai mult să stau acolo şi să-l privesc era faptul că avea o aură neagră. N-o vedeam, dar o simţeam ca fiind acolo, puternică, pregătită să iasă oricând şi oriunde, indiferent de situaţie sau timp.
Privirea îi era de-un violet şters, rece, dar plăcut vederii. Aş fi stat ore întregi acolo să-i studiez trăsăturile frumoase ale feţei, irsiul aşa special şi Doamne, trupul bine-construit.
Chiar şi aşa, mintea mea începuse deja să facă o legătura între brunetul atrăgător şi necunoscutul din fotografii. Acesta s-a ridicat de jos şi cu paşi fermi, a pornit spre mine. Sau probabil că se ducea spre Centrul de Artă, dar chiar şi aşa, obrajii mei au prins o culoare trandafirie, iar inima a început să bată mai repede decât normal, ceea ce pe mine mă deranja. Oh, eram mişcată sufleteşte de-un tip al cărui nume nici nu-l cunoşteam? Frumos aşa, se vedea ce uşor mă lăsam cucerită.

A trecut pe lângă mine, umărul său lovindu-l pe al meu, iar eu încă nu reuşisem să-mi i-au privirea de la el. Parca simpla sa prezenţă mă fascina, mă făcea să cad în extaz, iar mişcările lui, deşi banale, mă atrăgeau într-un fel unic, nesimţit până acum.
M-am întors pe călcâie când el şi-a continuat drumul spre intrarea în Centru. L-am urmărit cu privirea extrem de atentă, ochii mei mărindu-se uşor, iar buzele-mi erau acum uşor între-deschise, semn că sigur doream să spun ceva.
Ceva rău, întunecat, mă obliga să-l privesc în continuare. Sau aşa mi se părea mie. Oricum ar fi fost, cert era că trebuia să spun ceva înainte ca el să intre, altfel aveam să-l pierd pentru totdeauna. 
Nu aveam să-l mai văd, fiindcă ştiam prea bine că drumurile noastre nu se vor mai intersecta aşa uşor dacă el era doar un simplu vizitator al Germaniei, al oraşului sau al Centrului de Artă. 
Mi-am dres glasul şi când el a întins mâna spre clanţa uşii, eu am tras aer adânc în piept, şi pe-un ton plăcut, suav, deşi tremurat, am strigat singurul cuvânt ce mi-a venit în minte. 
- Eric!

Rătăcind printre faruri de maşini

Între noi, e o distanţă de kilometri întregi, mii chiar. Între noi, e o flacără ce continuă să ardă de ani buni. Refuză să se stingă, nu vrea să se transforme în cenuşă, nu vrea ca vântul s-o sufle-n depărtări uitate, reci. 

Vrea, şi-şi doreşte cu o disperare arzătoare, cu patimă să  ne vadă din nou în patul din dormitorul tău, să ne vadă din nou vorbindu-ne în şoaptă, de parcă pereţii ne vor auzi. Vrea să ne audă cum ne şoptim unul altuia cuvinte tandre, dulci, ce totdeauna mi-au inundat auzul şi imediat după m-am afundat în braţele-ţi pline de căldură, m-am lăsat purtată de val, fiindcă ştiam că tu eşti lângă mine, că n-ai să pleci. 

Şi tu, cu glasul tău suav, melodios, cu buzele-ţi ce-au gustul imbătător, aşa apetisant şi cu privirea jucăuşă, plină de foc ce arde-nctoninoare, mă iubeai şi poate încă o făci, cum nimeni n-a ştiut. 

Flacăra aceea a pornit de la o scânteie. De la una mică, neimportantă, ce pentru noi a însemnat totul. A însemnat startul jocului de-a dragostea. Ne-am jucat doi, trei, patru ani, iar în al cincelea ceva s-a rupt. N-am aflat nici acum, după ce tu ai plecat, ce s-a întâmplat. Ceva a reuşit să ne rupă firul în două, să-l despartă şi să ne ucidă iubirea armonioasă.

Dar ştii, măcar, ce m-a durut cel mai mult? Ştii ? Nu. Dar îţi voi spune, dragul meu, îţi voi spune. Probabil te-ai întrebat de ce-am plâns nopţi întregi, de ce perna mea nu era niciodată uscată şi de ce nu ţi-am mai vorbit. 

Plecarea ta, pentru mine, a însemnat sfârşitul meu. Sfârşitul a tot ce era-n jurul meu. Mi-ai sfâşiat, involuntar, sufletul când paşii tăi nu s-au mai auzit prin casă. Când nu ţi-am mai auzit vocea bine-cunoscută, când nu ţi-am mai simţit privirea arzătoare coborând asupra mea, pământul s-a oprit din a se mai roti. Fiindcă tu ai fost centrul gravitaţiei mele, centrul Universului meu. 

Dispărând, totul s-a transformat în nimic. Da, aş putea să-mi refac viaţa, aş putea. Dar nu vreau. 

Exact ca flacăra ce continuă să ardă după atâţia ani, şi eu cred şi vreau să te întorci la mine. Să-mi zâmbeşti iar. Să-mi vorbeşti iar. Să mă priveşti iar. 

Să nu încetezi din a fi doar al meu.

Sufletul întunericului

 by Mad Hatter & Metal


So, acest fic este făcut cu Metal. :] Well, primul capitol este scris de el, iar al doilea va fi de mine. But eniuei, pun tot ce este postat pe zup. 
Lectură plăcută! 

Sufletul întunericului

Inside all of us is a Wild Thing.

Prolog


Soartă. Fiecare om are o anumită soartă ce îi este hărăzită încă de la naştere. Nu poate fi schimbată şi oricât ai încerca să fugi de ea, să te ascunzi, totul este în zadar. E a ta şi te va urmări până când nu o să mai poţi şi o să renunţi. Dar de ce nu ne putem schimba destinul? De ce lucrurile se desfăşoară astfel, iar noi suntem nişte simpli pioni într-un joc macabru? Oare am fost creaţi doar pentru a fi nişte piese de şah ce garantează bucuria jucătorului şi suferinţa noastră?
Oricât am fugi de ea, de soartă, o să ne urmărească. Ea o să fie urmăritorul, dar şi cea ce ne călăuzeşte. Pe toţi spre sfârşitul întunecat ce ne paşte. O să ne arunce într-o gaură abisală, unde fericirea este interzisă. Şi cei ce o să încerce să se caţere pe firul subţire al speranţei – atât de subţire precum pânza unui păianjen – vor putea avea un nou început.
Vor renaşte... sau poate nu.
Îşi vor găsi fericirea... sau poate nu.
Totul este în mâna destinului nostru blestemat sau nu.


1

Stăteam la umbra unui copac, privind cerul printre frunzele ce se mişcau uşor. Soarele îmi lumina faţa, făcându-mă să mă strâmb când îmi intra în ochi. Era o zi frumoasă, dar prea asemănătoare cu cea în care s-a întâmplat oribilul lucru ce mi-a distrus viaţa...
Ziua în care totul s-a năruit.

~

Afară soarele dogoritor se ascundea în spatele munţilor ce înconjurau oraşul din Austria în care locuiam cu părinţii mei şi cu sora mea mai mică, Juliette. Pe vremea aceea, ea avea treisprezece ani, eu paisprezece. Fusese o zi caldă, dogoritoare, dar totodată plăcută. Venise amurgul, momentul în care părinţii noştri se întorceau de la muncă – un loc pe care îl consideram foarte ciudat. Mama şi tata lucrau într-o instituţie – dacă putea fi numită astfel – care era plină de oameni nebuni. Toţi credeau în existenţa fiinţelor magice şi munceau împreună pentru a le arăta celorlalte persoane că fantasticul este adevărat. Ştiam că persoana ce înfiinţase Institutul plătea foarte bine angajaţii, însă părinţii mei nu păreau a crede în supranatural. Niciodată nu făcuseră referire la vampiri sau vârcolaci şi de fiecare dată când îi întrebam de serviciu, îmi spuneau că nu era interesant şi că nu voiau să vorbească despre asta. Însă chiar doream să aflu dacă ei credeau în magie.
Uşa casei s-a deschis şi eu m-am ridicat de pe canapeaua din piele neagră. În acelaşi timp, Juliette a sărit de pe podea, lăsându-şi caietele acolo şi s-a grăbit spre uşă. Şi eu am făcut la fel, dar puţin mai încet. Mama ne privi zâmbitoare şi a îmbrăţişat-o pe Juliette, dându-i părul negru precum tăciunele de pe faţă. A pupat-o pe creştet cu dragoste şi s-a uitat la mine cu ochii ei pătrunzători, violet. Culoarea lor era trăsătură de familie, toţi îi aveam astfel. Şi-a dat părul castaniu după ureche şi m-a îmbrăţişat. Tata a zâmbit, ciufulindu-i lui Juliette părul şi apoi mie. A trecut pe lângă noi, neadresându-ne nimic şi ducându-se direct în bucătărie. Mama ne-a luat de mână şi ne-a condus în sufragerie, aşezându-se pe canapea, între noi. Bărbatul înalt, cu părul negru şi pielea albă, ce îmi era tată, intră înăuntru cu o ceaşcă de cafea în mână. S-a aşezat pe un fotoliu, punând obiectul din sticlă pe masa din lemn din faţa lui.

- Îţi făceai temele, draga mea? a întrebat mama, privind caietele aruncate pe podea.
- Da, am o tonă! Profesoarele astea sunt atât de nesuferite! Şi Eric nu primeşte deloc, s-a plâns surioara mea.

Am început să râd alături de mama şi tata. Tot timpul Juliette ne lumina vieţile prin caracterul ei atât de adorabil. Însă nu am putut să mă bucur pe deplin de moment fiindcă aceeaşi întrebare mă sâcâia şi nu voia să-mi dea pace.

- Mamă, tată, voi chiar credeţi în supranatural? m-am trezit întrebând direct, privindu-i pătrunzâtor cu ochii mei violet.

Mama a oftat şi l-a privit pe tata. Pe faţă li s-a instalat o expresie de tristeţe şi parcă vorbeau din priviri. Tata a făcut un semn din cap, aprobând, şi a spus încet:

- Nu, nu credem. Magia nu există şi acesta e un lucru dovedit ştiinţific.

Vorbea şoptit, de parcă îi era teamă să nu fie auzit ce cineva, deşi numai noi patru ne aflam în casă. Am auzit-o pe sora mea oftând bucuroasă şi am ştiut că ea se întreba acelaşi lucru de ceva timp. Însă nu am apucat să spun ceva sau să zâmbesc fiindcă uşa de la casă a fost dărâmată şi o sumedenie de persoane au intrat înăuntru. Purtau veşminte negre şi în faţa lor se afla un bătrânel cu părul alb, ce părea cam nebun. Părinţii mei au fost îngroziţi la vederea lor, iar mama a început să plângă în hohote. Eu şi Juliette am schimbat câteva priviri, neînţelegând ce se întâmpla.

- Sunteţi acuzaţi de înaltă trădare! a ţipat bătrânelul, mai tare decât credeam că putea. O să vă decapităm!
- Şi copiii noştri? a întrebat tata, privindu-l gânditor pe bătrân, deşi era clar îngrozit de sentinţă.

Am început să tremur când am auzit cuvântul „decapitaţi”. Nu, nu părinţii mei! Şi de ce? Cu de drept îşi permitea moşul ăsta să intre în casa noastră şi îmi acuze mama şi tatăl de înaltă trădare? Nu făcuseră nimic! Fără să gândesc, m-am avântat înspre bătrân şi am vrut să-i dau un pumn, dar când mi-a atins mâna, am început să ţip. Atingerea lui mă ardea atât de tare încât mai aveam puţin şi leşinam. Am auzit ţipătul mamei şi pe cel al lui Juliette şi vocea tatei ce îi spunea bătrânului să înceteze. Acesta l-a ascultat pe părintele meu, dându-mi drumul. M-am prăbuşit la podea, ţinându-mi mâna rânită, ce îmi tremura. Juliette a venit în fugă înspre mine şi pe faţa ei se citea ura şi dezgustul faţă de bătrân.

- Tu... Tu! Nemernicule! Cum îţi permiţi să te iei de Eric al meu?! a ţipat.

Vocea ei era atât de puternică, iar ochii i-au devenit roşii, plini de mânie. Unghiile şi caninii i s-au ascuţit considerabil. Părul a început să îi zboare în jurul creştetului, deşi nu bătea vântul. În acel moment, faţa sorei mele mă speria teribil. Şi nu numai pe mine, ci şi pe bătrân, pe mama şi pe tata. A sărit înspre omul acela nebun şi i-a tăiat o mână fără ezitare. Bărbatul a prins-o de gât cu cealaltă, strângând-o cu putere. Juliette a început să urle şi parcă eu însumi am simţit durerea aceea agonizantă. Îi făcea acelaşi lucru ca şi mie, doar că mai puternic. Când i-a dat drumul, Juliette şi-a atins gâtul, respirând cu greu. I se tăiase răsuflarea.

- Cum adică ce o să fac cu ăştia doi, Ethan Miller? Sunt demoni amândoi! Însă fătuca are o putere mai mare decât a băiatului. Vor fi întemniţaţi, a concluzionat bătrânul.
- Nu uita că sunt nişte Miller! Nu ai voie să îi ucizi. Sunt Puri, îl atenţionă tata.

Nu înţelegeam nimic din spusele tatălui meu şi nici nu înţelegeam de ce spunea că suntem Puri. Eram copiii lor naturali deci era normal să fim nişte Miller adevăraţi. În tot acest timp, am ştiut că un adevăr – sumbru sau nu – se ascundea de mine şi Juliette. Era ceva ciudat ascuns în spatele numelui de Miller. Şi, de asemenea, avea legătură cu demonii, deşi eu şi Juliette nu eram aşa ceva. Era imposibil.

- Cum am spus, întemniţaţi. Miller, să ştii că verbul „a întemniţa” nu are acelaşi sens cu verbul „a omorî”. Dar cine ştie cât îi vom ţine în viaţă, adăugă moşul, ţinându-se de mâna tâiată.

Am auzit hohotele mamei şi urletele tatei, dar pentru scurt timp căci o batistă mi-a acoperit faţa, iar mirosul ei m-a adormit imediat, pierzându-mă de lumea reală.


Când am început să mă trezesc, am încercat să-mi mişc membrele, dar îmi era imposibil. Am deschis ochii cu rapiditate, panicat. Mă aflam alături de Juliette într-o încăpere întunecată, fără geamuri. Eram amândoi cu mâinile prinse în nişte lanţuri de oţel, care, la rândul lor, erau fixate în perete. Am analizat încăperea sumbră, iar în faţa ochilor mei, pe două suliţe, am putut vedea capetele părinţilor mei. Imaginea aceea macabră m-a făcut să urlu cât de tare am putut şi m-am oprit numai când am auzit vocea pierită a lui Juliette. Era la fel de îndurerată ca şi mine, însă ochii ei îmi spuneau că lupta era pierdută definitiv. A încercat să-mi zâmbească, dar a ieşit o strâmbătură ce exprima numai suferinţa – şi una al naibii de cruntă! Voiam să o alin, să-i spun că totul o să fie bine, dar nu puteam. Şi ea ştia că nu avea să fie totul în regulă. Tot timpul îmi dorisem să am grijă de ea, căci era sora mea, dar se pare că îmi era imposibil în acest moment, când viaţa noastră depindea de un singur fir de păr. Şi acel fir mai avea puţin şi se rupea. O uşă mare, din lemn masiv, s-a deschis cu un scârţâit înfiorător, ce ne-a făcut pe amândoi să ne strâmbăm. Acelaşi bătrân a intrat înăuntru, alături de alţi doi oameni. Avea o nouă cămaşă, nepătată de sânge, dar prin ea se vedea bandajul ce îi acoperea mâna tăiată. El s-a uitat întâi la mine, apoi la sora mea. Juliette a gemut, iar când am privit-o, am văzut o faţă schimonosită de durere. Era oribilă, deşi îmi era foarte greu să admit acest lucru.

- Măi, măi, măi. Se pare că fata demon Miller mai are puţin şi se Transformă. Astfel, i-am putea vedea adevăratul chip. Desigur, dacă nu am mai văzut un demon înainte şi, ei bine, draga mea Juliette, ai ghinion, a spus moşul, calm.
- Ce îi vei face? am întrebat la auzul geamătului prelung scos de Juliette.
- O vom ucide, desigur, băiete! Doar nu o vom lăsa liberă în lume în starea asta. Uită-te şi tu la ea, priveşte capetele părinţilor tăi şi urlă. Mai bine le scoteam ochii...

Vorbele lui mă înfiorau, mă făceau să tremur şi îmi doream ca Juliette să-l omoare. Nu înţelegeam exact cum era un demon, dar imaginea sorei mele făcând asfel, îmi dădea o vagă definiţie. Însă nu mă puteam concentra la ea fiindcă capetele părinţilor mei, plasate chiar în faţa mea, mă făceau să uit orice lucru. Nu înţelegeam cum un om putea să facă un lucru atât de crud – să îţi omoare părinţii şi, dacă nu ar fi fost de ajuns, să pună capetele lor însângerate în faţa ta.

- Du-te dracului! Ia capetele alea nenorocite din faţa noastră! Eşti atât de tâmpit! Şi dacă-ţi imaginezi că o să omori pe Juliette, te înşeli! m-am răstit.

Bătrânul a zâmbit, iar cei doi bărbaţi s-au conformat şi au luat suliţele pe care se aflau capetele şi le-au dus undeva, în întuneric. Nu îmi venea a crede că m-au ascultat. Era de parcă se temeau de mine, deşi Juliette era mult mai înfiorătoare. M-am uitat înspre ea, vâzând cum ochii i s-au dilatat, culoarea roşie a lor devenind mult mai intensă. Venele au început să îi fie mult mai pronunţate pe braţe, iar puterea i-a crescut enorm. M-a privit, ochii redevenindu-i pentru o secundă violet, şi mi-a şoptit încet:

- Îmi pare rău pentru tot... Te-am iubit şi te voi iubi mereu, Eric.

Vocea îi fusese la fel de caldă şi suavă ca înainte, când ne jucam împreună sau când îmi cerea ajutorul la teme. Însă doar pentru un moment, căci privirea i-a devenit din nou înspăimântătoare şi, dintr-o singură mişcare, a smuls lanţurile din zid. În acel moment am ştiut ce avea să se întâmple şi am început să-i strig să se oprească, să termine cu toată şarada asta. Totul era în zadar, iar mintea mea realiza asta, dar inima nu. O iubeam prea mult pentru a conştientiza că aveam să o pierd. Lacrimile au început să mi se scurgă pe obraji când am văzut cum un bărbat a împuşcat-o. Corpul ei s-a prăbuşit inert pe podeaua de piatră, sângele întinzându-se peste tot. Am început să urlu, durerea fiind prea mare pentru a-i rezista. L-am auzit pe bătrân cum a comandat să fiu adormit, apoi nu am mai simţit nimic.


Câteva ore mai târziu, mi-am deschis încet ochii, fiind deranjat de lumina puternică de neon. La început nu ştiam ce se întâmpla cu mine, dar am ştiut imediat ce am realizat că o parte din inima mea lipsea. Da, îmi pierdusem părinţii şi sora în aceeaşi zi, la câteva ore diferenţă. Cât de crud, macabru... Rămăsesem fără persoanele la care ţineam cel mai mult, pe care le-aş fi protejat cu orice preţ.

- Mă bucur că te-ai trezit, micule Miller, mi-a spus un alt bărbat tânăr, ce semăna cu un doctor.
- Poftim? Demon? Cred că glumeşti. Şi, în plus, ce-mi faci? am întrebat, debusolat total.
- Un Sigiliu, a răspuns şi din tonul său mi-am dat seama că era de părere că acel lucru era sacru. Eşti unul dintre ei, dar fiind un Miller nu ne putem permite să te ucidem. Nu pe tine.

L-am întrebat de ce căci chiar nu înţelegeam, dar nu mi-a răspuns. M-a atenţionat doar că o să doară ceva, deşi nu îmi păsa ce. Moartea familiei mele duruse atât de tare încât eclipsa orice altă suferinţă posibilă. Am oftat, dându-mi părul brunet de pe chip şi am aşteptat. Am simţit, la început, o mică înţepătură pe partea stângă a pieptului, în dreptul inimii. Tipul s-a jucat cu acel creion – asemănător celui pentru tatuaje – în acel loc, apoi urcând uşor înspre gât, Sigiliul terminându-se acolo. Nu duruse deloc şi asta a fost minunat, deşi nu înţelegeam de ce îmi trebuia.

~

Revenisem în prezent, amintirea mea fiind deranjată de zgomotul unor paşi pe iarbă şi de bliţul puternic al unui aparat de fotografiat. Mă aflam într-un oraş mare din Germania, o ţară apropiată de Austria, locul unde îmi petrecusem copilăria. Am oftat, privind-o pe fata ce se fâţâia cu un aparat de fotografiat după gât. Avea părul roşcat natural, de o culoare foarte intensă şi ochii precum smaraldul, de un verde foarte viu. Era în vârstă de vreo douăzeci şi unu de ani după aspect, deşi părea mai copilăroasă. Făcea neîncetat poze, fiind mult prea pasionată de natură şi de toate vietăţile de pe pământ. Mie nu mi se mai păreau spectaculoase, precum credeam că sunt acum şapte ani şi jumătate. Era banală. Nu merita să pun suflet şi să îmi pese atât de tare de natură fiindcă, până la urmă, şi ea avea să moară. Mi-am luat aparatul de fotografiat de lângă mine, ridicându-mă în picioare. Făcusem o singură poză în decursul a trei ore şi aceea nu era spectaculoasă. Un măr stricat, putrezit. Mi se păruse interesantă ideea, dar acum era banală.

- Ce tâmpenie, am bombănit, începând să merg spre camera mea obscură.

Îmi închiriasem o cameră obscură într-un Centru de Artă din acel oraş şi, de asemenea, mă apucasem de sculptat. Tot timpul îmi plăcuse să lovesc lucruri şi crearea unor sculpturi însemna lovirea pietrei cu dexteritate. Aşa puteam face ceva constructiv şi, cine ştie, poate frumos. În ultimul timp, arta mă pasiona şi mă făcea să uit de anumite lucruri. Involuntat, mi-am dus mâna la inimă şi am atins apoi gâtul. Era traseul urmat de Sigiliul acela nenorocit care, mai rapid, semăna cu un semn tribal. Din dreptul inimii porneau mai multe linii negre ce duceau înspre gât. Îl analizasem mult timp şi ajunsesem la concluzia că semnul tribal semăna cu un fel de demon – un desen întunecat, greu de descifrat.
Am trecut pe lângă fata roşcată, ce se oprise privindu-mă atentă. I-am atins uşor umărul cu al meu şi m-am îndreptat înspre camera obscură. Mă apucasem de fotografie nu din cauză că-mi plăcea să pozez diferite lucruri, ci datorită încăperii întunecate unde se developau pozele. Adoram să stau în umbră şi acea cameră era un loc potrivit unde puteam sta... cât doream.
Când am intrat în clădirea cu pereţii făcuţi din geamuri, am simţit privirea fetei aţintită asupra mea. Acesta fusese un şoc fiindcă nimeni nu se uita prea mult la mine din cauza aurei întunecate ce mă înconjura. Însă niciodată nu-mi păsase şi de data aceasta era la fel. Uşa automată s-a închis în urma mea şi mi-am vârât mâinile în buzunarele jeanşilor negrii, mergând relaxat pe holul lung, plin cu picturi făcute de mari artişti. Camera obscură era aproape.
Încă puţin.
Nu mai este mult.
Încă puţintel...


_____
Orice sfat/critică este acceptat. 
Metal, din câte v-aţi dat seama, va scrie din punctul de vedere al băiatului, iar eu al fetei. 
Oricum. 
Lectură plăcută! 

Un tramvai numit dorinţă.

Doar trei cuvinte în care poţi descrie acest film. 

Clasic. Epic. Inegalabil. 

Un tramvai numit dorinţă este un film american, apărut în anul 1951. Este o adaptare cinematografică a piesei omonomime a dramaturgului american  Tennessee Williams. 

Filmul a fost regizat de Elia Kazan, care a regizat şi premiera teatrală a piesei, având în distribuţie actorii Marlon Brando (Stanley Kowalski), Vivien Leigh ( Blanche DuBois), Kim Hunter şi Karl Malden. Toţi actorii, exceptând-o pe Vivien Leigh - ce a înclocuit-o pe Jessica Tandy- au fost aleşi din distribuţia originală de pe Broadway. 

În anul 1999, Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii. a denominat filmul ca fiind de o „importanţă culturală semnificativă”. 

Ca atare, a fost selecţionat spre conservare în Registrul naţional de filme al Statelor Unite ale Americii.

____

Finalul Filmului

Cenzura timpului a pretins ca final al filmului excluderea scenei de cedare (similară unui viol) a lui Blanche în faţa lui Stanley prin înlocuirea cu ceva relativ comun, aşa cum ar fi părăsirea casei. De fapt, sfârşitul piesei este mult mai ambiguu, întrucât Stella provoacă deliberat condiţiile propice scenei finale, inclusiv acceptarea implicită a violului, prin plecarea sa de acasă cu bună ştiinţă şi lăsarea celor doi protagonişti, sora sa Blanche şi Stanley, singuri în casă.

_____

Chiar şi aşa, filmul a reuşit să cucereascsă numeroase premii, printre care: 

• Cel mai bun actor într-un rol secundar — Karl Malden
• Cea mai bună actriţă într-un rol principal — Vivien Leigh
• Cea mai bună actriţă într-un rol secundar — Kim Hunter
• Cel mai bun decor. 

____

Despre film

Filmat in districtul francez al frumosului New Orleans si inspirat dupa piesa omonima a mult apreciatului tenesse Williams, filmul este saga lui Blanche DuBois, o femeie fragila, nevropata chiar, care-si cauta cu disperare un loc in aceasta lume despre care sa poata spune ca-i al ei. Exilata din orasul natal din cauza sacrilegiului de a fi sedus un baiat de 17 ani, Blanche explica confuz aparitia ei neasteptata in casa surorii ei Stella, care asteapta un copil si mai ales, a sotului acesteia, Stanley. Stanley, tipul barbatului mitocan si interasta numai de latura materiala a vietii, nu intelege tipul de ideologie al lui Blanche. El nu concepe dealtfel ca Blanche va sta pur si simplu in casa lui, fara sa aiba nici o contributie la cheltuielile case. Bineinteles ca greul il preia Stella, prinsa fara voia ei la mijloc. Cand Mitch – un jucator de carti, priten bun al lui Stanley- intra in scena, Blanche crede ca si-a gasit salvatorul. Mitch, la fel de singur si debusolat ca si ea, vede in Blanche intruchiparea rafinamentului si frumusetii feminine. Dar trecutul ei o urmareste si in acest colt de lume... 

____

Vivien Leigh a avut de suferit după acest film. Suferind de dulbă personalitate, atât şi în film, cât şi în viaţa reală, ea s-a detaşat cu greu de personalitatea Blanchei DuBois, împrumutată din film. 

După cum am mai citit şi m-am informat, am înţeles că filmul acesta a însemnat sfârşitul carierei lui Vivien.

Voi face şi-un post despre ea, dar acum vă aduc aminte de superbul film, pe care poate unii dintre voi l-au vizionat, iar alţii nu. În caz c-o s-o faceţi, vă urez vizionare plăcută! 

Bio:

Cinemagia. 

Wikipedia

.