Capitolul patru.

4

S-a întors spre mine, dar spre fericirea mea - ce sinceră să fiu, era de sute de ori mai mare decât cea a unui copil mic ce-şi primise acadeaua - nu a dat să intre în Centrul de Artă, doar s-a uitat la mine câteva clipe bune. Mă întrebam ce credea despre mine şi în acelaşi timp îmi venea sa ţopăi şi să strig ' El e ! El e Eric ! ' Asta însemnând, desigur, că era şi sculptor. Mi-am coborât uşor privirea de un verde viu, jucăuş către mâinile lui. De ce ? Se spunea că orice artist ce îşi foloseşte mâinile pentru a crea arta - gen pictorii sau sculptorii - este foarte uşor din cauza unor semne...să spunem, mai speciale. Dar la el nu am văzut nimic ! Totuşi, am tras aer adânc în piept şi iar, l-am privit pe noul şi frumosul Eric foarte atentă, de parcă nu voiam să pierd un detaliu.

- Da ? l-am auzit spunând şi am tras aer adânc în piept. Ok, avea o voce plăcută, dar...rece. Mă făcea să mă cutremur, de fapt.

- Tu... tu eşti el! Eric. Eu sunt Lilith. Lily pe scurt,  am spus grăbită, poate pe un ton  cam disperat. De ce ? Fiindcă el în orice secundă putea să plece , să ridice din umeri , să mă facă nebună şi să dispară. Voiam să aflu de ce apărea în fotografiile mele. De fapt, doream să aflu mai multe despre el, dar asta este cu totul altă poveste.

- El? Cum adică eu sunt el? m-a întrebat atunci, cu buzele îngustate într-o linie dreaptă şi cu ochii mijiţi. 

Ei bine, ce mai puteam să spun acum ? De data asta, toată fericirea mea că îl cunoscusem, sau mă rog, că apucasem să îi vorbesc, se destrămă încetul cu încetul. Cred că ar fi sunat ciudat să îi spun „ Ştii, tu eşti subiectul fotografiilor mele, deşi nu te-am văzut în viaţa mea. " Probabil ar fi făcut o faţă de om prost , sau poate m-ar fi considerat o idioată, iar eu nu doream deloc asta. Doream decât să-l cunosc mai bine şi poate să-i ajung la suflet, deşi începeam să cred că până să intru acolo va trebui să sparg ziduri groase. 

N-am spus nimic. Doar l-am privit atentă, cu verdele jucăuş al ochilor strălucind vioi în lumina acea călduţă a soarelui. Mi-am dat seama că dorea să plece, aşa că în doar câteva secunde l-am prins de mână. De încheietură, mai exact şi m-am uitat în modul acela la el ce spunea clar şi răspicat că doream să ştiu mai multe despre el.

M-am bucurat, deşi nu am arătat asta, când el a propus să mergem altundeva. Aruncând o scurtă privire tinerilor ce parcă voiau să ne i-a la bătaie - pe mine mă cam amuza asta - l-am urmat pe Eric înăuntru. Am tras aer adânc în piept şi mi-am dus ambele braţe la spate, luând o postură dreaptă, dar nu fermă sau ceva de genul, ca a Helgăi. Nu, puteam spune că era una...jucăuşă. Mă uitam curioasă şi senină în jurul meu, aş fi vrut să mă opresc la fiecare tablou pe lângă care treceam şi să stau ore în şir să îl privesc, doar fiindcă mă bucurau unele lucruri. Spre deosebire de mine, Eric nu era atent la aşa ceva. L-am auzit oftând şi imediat m-am întrebat de ce, dar nu am rostit cuvintele. Până la urmă, era treaba lui. Deşi îmi doream cu un entuziasm de copil să fie şi a mea ! A început să se joace cu un medalion de la gât, având forma aripilor de înger. Era aşa frumos ! 

După vreo cinci minute de mers pe acel coridor şi desigur, cinci minute de linişte în care eu aş fi vorbit mult şi bine, am ajuns la cafeneaua de la parter. Locul perfect unde puteai purta discuţii fără a fi deranjat sau chestii de genul acesta. M-am uitat în jurul meu curioasă , mai rău ca un copil care dorea o acadea nouă şi nu ştia de unde să aleagă. În schimb, Eric nici nu s-a obosit să se uite la mese. Desigur, lui îi era indiferentă masa unde stăteam...dar mie nu! Aveam, în mintea-mi de copil-adult, o oarecare viziune mai naivă asupra locului unde mă aşezam. Şi ţinea de lumină, întuneric, lume, local...Eh, multe-multe aspecte. Totuşi, am găsit masa perfectă pentru amândoi ! Ah...îmi plăcea, într-un fel ciudat, cuvântul acesta. Nu ştiam de ce, dar când mă referean la mine şi Eric, simţeam ceva...special, de parcă inima-mi tresărea şi bătea mai tare mereu. Şi de abea îl cunoscusem. Mă întrebam ce se va întâmpla în viitor, când aveam să fim mai apropiaţi....


L-am prins de mână , l-am strâns delicat şi uşor ; nu ştiu la ce se gândea, dar sigur era important pentru el sau ceva asemănător, fiindca mi-a strâns mâna puţin - mai mult - când am ajuns lângă masa noastră. L-am privit oarecum îngrijorată, nu ştiam şi doream cu ardoare să aflu la ce se gândise în tot timpul acesta. Plus, rostise un nume. Julietta, parcă. Logodnică? Iubită decedată? Cine o fi fost această...domnişioară, care-l tulburase atât de tare pe Eric?
Am privit lumea din jurul meu. Se uitau ciudat la noi. M-am strâmbat la ei, şi-au coborât privirile la comanda lor. Dar îi dădusem drumul la mână tânărului şi undeva, în adâncul sufletului, îmi părea rău c-o făcusem. L-aş fi ţinut ore, zile, luni întregi de mână, fără a mă sătura.
Ne-am aşezat , iar eu continsuam să mă holbez la el. Da, acesta era termenul corect. Eram atrasă de gesturile lui, dar într-un fel rău. Diabolic. Şi totuşi, pe chip mi s-a întipărit un zâmbet gingaş, jucăuş. Când un chelner a venit la noi, am comandat două cafele şi două gogoşi , neştiind dacă aveau să-i placă. Speram că da , chiar nu doream s-o dau în bară de pe-acum şi apoi să creadă că sunt cine-ştie-ce disperată sau fraieră.
Apoi, l-am privit din nou pe brunetul din faţa mea şi am continuat să zâmbesc, deşi se vedea clar că eram îngrijorată. Se observa din privire. Sinceră să fiu, puteam să fiu citită foarte uşor. M-a privit şi el. Ah, în sfârşit...


Comanda ajunsese, iar eu i-am pronunţat numele de câteva ori, părea pierdut în gânduri. Sau poate, aveam eu imaginaţia prea bogată. Nu, nu, nu. Eram sigură că prima varinată era cea corectă. A spus , pe un ton nu foarte plăcut că mă aude şi că nu trebuie să-l bat la cap. Ah, ce enervant putea să fie ! Da, ştiu, înainte spusesem alte lucruri, dar totuuşi...Am preferat să nu comentez, să înghit şi gata. I-am întins ceaşca cu cafea şi o gogoaşă, apoi i-am zâmbit doar lui. Zâmbetul pe care-l creasem doar pentru el, publicul...sau mă rog, spectatorii ce urmăreau această piesă banală, nu avea dreptul să-l vadă.


Dar el nu mi l-a întors. Şi am oftat. Simţisem, mai înainte, că urcasem pe un nor. Acum, aveam impresia că o să cad în cine-ştie-ce groapă adâncă. Dar nu mă lăsam bătută. Fiind extrem de optimistă, am continuat să tot încerc să purtăm o conversaţie ca lumea.


- Nu îmi vine să cred că eşti pasionat de fotografie, mi te imaginam sculptând sau pictând, i-am spus şi am băut puţin din cafea. El s-a uitat la mine, cred că zâmbise sau măcar schiţase vreun gest...Nu, doar mi se păruse.

- Cine a zis că nu pictez sau sculptez? m-a întrebat, ironic. Mulţi pictori sunt bărbaţi, cred că ştii, a spus după şi a început să se joace cu medalionul.

Dorisem să spun ceva , dar cu replica sa, mi-a tăiat tot cheful de vorbă. Am tăcut şi mi-am coborât încet privirea spre cafea, oftând lung. M-am holbat câteva secunde la lichidul călduţ , nu vedeam nimic interesant şi nici nu-mi trecea ceva prin cap despre el, aşa că am abandonat cafeaua şi l-am privit din nou pe brunet. 

Am înghiţit uşor în sec, mi-am trecut limba peste buze şi am inspirat adânc, gesturi pe care, desigur, brunetul nu le observase. 

- Ce frumos e lanţul tău! De unde îl ai? Pariez că e foarte valoros. Pot să-l văd? l-am   intrebat calmă, dar vioaie şi jucăuşă, nu doream să mă considere supărată sau deranjată de spusele sale. L-am privit cu ochii mari, sclipitori, emanau dorinţă şi gingaşie pură. Chiar doream medalionul, mi se părea special, era...interesant, misterios. Exact ca Eric ! 

Pentru câteva secunde, s-a gândit probabil dacă să mi-l dea sau nu. Ei, ce naiba? Mă considera neîndemânatică? Eu, care reuşeam să cad pe stradă când nu era nicio piatră ? Dar mi l-a dat , iar eu l-am prins imediat, fericită ca un copil , fiind aproape de un accident neimportant, oarecum. Era să-i fac cunoştiinţă farfuriei cu podeaua. 

Am zâmbit dulce, uşor curioasă şi am simţit o nevoie ciudată de a afla mai multe despre Eric. Şi până la urmă, nu acesta era scopul meu?

- Părinţii tăi unde sunt? l-am întrebat pe un ton plăcut auzului şi am ridicat uşor din sprâncene.
- Nu cred că ar fi o idee bună să discutăm despre asta, mi-a spus deja deranjat de întrebare - oare de ce? -, scrâşnind din dinţi. Locuiesc singur într-un apartament de aici, a adăugat de parcă ar fi ştiut că asta doream să-l întreb. Tu?
- Păi, părinţii mei sunt plecaţi din ţară momentan, cu afaceri, iar eu stau singură. Însă sunt nişte oameni foarte buni şi...dar m-am oprit brusc. Era încruntat, dar ochii - violeţi , speciali , superbi ! - străluceau fascinant. Vai, dar îmi plac la nebunie ochii tăi ! i-am spus , privindu-l de această dată mult mai atentă .

- Nu ştiu ce să zic, dar îţi mulţumesc. Mi se pare că sunt diferit şi fără ei, cu ochii aceştia mov, par un ciudat, probabil, mi-a zis şi eu am clătinat dezaprobatoare din cap.

- Mi se pare că eşti special aşa, cu ochii aceştia şi cred că ai fi mai frumos dacă ai zâmbi puţin – ştii, să îţi ridic colţurile gurii ; i-am spus vioaie , dar chipul mi s-a întunecat încet când am văzut că oftase. 

De ce, mă rog frumos? În curând, aveam să aflu răspunsul la întrebarea aceasta!

A dat din cap , s-a uitat la tavan , a părut deranjat. Îmcă nu înţelegeam de ce. Dar a început să se joace cu ceaşca de cafea. 

- Nu, a zis acesta, luând o altă gură de cafea. Nici să nu te gândeşti, a murmurat apoi , iar eu m-am strâmbat jucăuşă la el.

- Haide, fă-o pentru mine! Te rog. Dacă nu, îţi arunc lanţul ăsta pe geam, l-am ameninţat plină de viată, deşi ştiam că nu o voi face. Eram al naibii de sigură că îmi va zâmbi. Plus, ca avantaj pentru mine, masa noastră se afla la câţiva paşi de o fereastră.

În schimb, Eric s-a uitat urât la mine, mai-mai să mă ucidă din priviri. Hotărâtă, am clătinat din cap în semn că nu-l ascult nici moartă. Mi-a spus numele, l-a accentuat în aşa fel încât am simţit fiori reci pe spate. Dar eu am surâs, am chicotit jucăuşă şi i-am spus că are o aură întunecată, că trebuie să o purifice, prostii de genul auzite de la câteva amice. Se enervase, a murmurat un "nu" mult mai hotărât decât al meu. Începeam să cred că o să-mi i-a gâtul şi sincer, asta mă amuza şi speria în acelaşi timp.

În timp ce el se uita spre cine-ştie-ce locuri, eu mi-am terminat cuminte gogoaşa şi am continuat să mă joc , de data aceasta, mai atentă cu lănţişorul lui Eric. Îmi plăcea la nebunie şi aveam impresia că aveam unul asemănător pe-acasă...

Am observat cum şi-a întors privirea spre mine, apoi leneş, a împins farfuria cu gogoaşa lui spre mine. L-am privit surprinsă, dulce, ca un copil ce-şi primise acadeua. Am luat finuţ gogoaşa în mână şi am muşcat uşor din ea, copilăreşte, dar într-un mod foarte atrăgător. 

- Lilith, eh? Cea care aparţine nopţii, a meditat. După legende, Lilith fusese prima soţie a lui Adam şi fiindcă nu a vrut să-l asculte, a fost transformată într-un demon. Apoi Eva i-a urmat ; l-am auzit spunând şi l-am privit atentă, suprinsă de vorbele sale. Ah, începea în sfârşit o conversaţie! 

- Eh, de unde ştii toate astea? l-am întrebat totuşi curioasă, privindu-l cu ochii mari, verzi, plini de viaţă.
- Cred că, spre deosebire de tine, am fost mai atent la orele de istorie din generală şi liceu. Însă cred că prefer să-ţi spun Lily fiindcă ţi se potriveşte mai bine, presupun. Înseamnă puritate, frumuseţe, inocenţă. Perfect ţie.

Când l-am auzit, am mărit ochii. Inima deja îmi bătea mai repede, zburam. Unde, nu ştiu. Dar m-am îmbujorat delicat în obraji. De mult nu-mi mai spusese cineva asta, decât mama la telefon sau tata, când îl apuca "dragostea" . 

Peste câteva clipe, minute poate, un tip mai idiot, mai...ratat, mai ultimul om de pe planetă pe care aş fi dorit să-l văd , şi-a făcut apariţia la masa noastră. Arăta oribil, îmbrăcat ca din gunoaie şi extrem de nervos pe mine , a urlat ca apucatul, încât lumea s-a holbat la noi. Mă simţeam prost. Am înghiţit în sec şi totuşi, l-am privit surprinsă , dar calmă. Sau părând calmă. 

- Te rog frumos ca, de acum în colo, nici să nu mai îndrăzneşti să vorbeşti cu mine! Nu ai nici un drept să îl faci pe Eric fraier, când tu, de fapt, eşti unul mai mare decât el. Aşa că, te rog, cară-te ! i-am zis rece şi l-am privit urât, eram genul de om cu mască de înger şi chip de demon. Eram un...drăcuşor dulce.

M-am ridicat de pe scaun, încă ţinând în mână lănţişorul lui Eric. De fapt, tipului îi era teamă de mine. Puteam fi uneori periculoasă, dacă doream. Dar totuşi, cine era acest "nimeni" ? Un obsedat, un disperat, al cărui nume, fără supărare, nu mă obosisem să-l ţin minte. 

Dar toată răutatea mea a dispărut când nimeni-ul a găsit un vas cu apă. Mergea cu spatele. L-am privit cu ochii mari, de această dată speriată şi din instinct, m-am dat în spate. În a doua secundă, Eric era în faţa mea şi priveam cum  sticla se spărgea în cioburi micuţe, cum îi provoca răni pe braţe. Am ţipat şi mi-am dus mâna la gură , am făcut un pas în spate, brunetul m-a îmbrâncit fără să vrea, iar eu - o neatentă cu dimplomă ! - m-am împiediat de pervazul ferestrei şi am căzut în gol. 

De fapt, spre norocul meu, am reuşit să mă prind cu o mână de acesta, încât să nu mor cu oasele rupte sau ceva asemănător. Îmi era teamă, tremuram şi deja îmi venea să plâng. Lănţişorul îmi aluneca încet printre degete, eram sigură că Eric avea să mă urască toată viaţa pentru asta. Dar nu ştiu în ce fel şi în cât timp, Eric m-a ridicat, m-a salvat şi îi auzeam inima cum bătea. Aveam capul pe pieptul lui, gâfâiam, încercam să mă calmez, dar nu puteam. L-am strâns de tricou involuntar şi mi-am împuns chipul în pieptul lui. Îmi dăduseră lacrimile. Îi pierdusem lănţişorul. Eram o mare-mare idioată!

M-a întrebat dacă sunt bine. Ce îi puteam răspunde, când braţele lui sângerau, când lănţişorul lui era acum prin cine-ştie-ce loc ? Am înghiţit în sec şi mi-am ridicat privirea către el, încercând să ignor mulţimea de oameni ce se strânsese în jurul nostru. 

- Da, sunt...cred! Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc! Şi...Eric, te rog să mă ierţi. Te implor să o faci, am murmurat pe un glas tremurat şi stins, apoi mi-am petrecut braţele după gâtul lui, simţind lacrimile curgându-mi lin pe obraji. Mi-am adâncit chipul în gurmazul lui şi după câteva clipe, braţele lui mi-au înconjurat trupul firav. 

- Nu-i nimic, a spus acesta în şoaptă, încât de abea dacă auzisem. 

M-a ridicat de jos, m-a aşezat în braţele lui, dar n-a mai scos o vorbă. Totuşi, ştiam că plecasem din cafenea, că ne îndreptam spre un loc anume, dar nu voiam să-l întreb sau să mai spun ceva. Acolo,cu capul lipit de pieptul lui  şi auzindu-i inima, mă simţeam...bine, dacă stăteam să dau la o parte toate celelate detalii oribile ce făcuseră ziua aceasta să se transforme din frumoasă în nenorocită. 

Am auzit în surdină o uşă deschizându-se. Nu am deschis ochii, am lăsat tăcerea să ne domine pe amândoi. Eric m-a aşezat pe o canapea, cred şi  încăperea, spre uimirea mea, era întunecată. Deschisesem ochii, în sfârşit. Erau roşii de la plâns şi umflaţi. Mi-am ridicat privirea către Eric, care era cu spatele la mine. Îşi bandaja mâinile, din câte mi-am dat seama.Am oftat şi mi-am muşcat uşor buza, uitându-mă curioasă în jurul meu. Era o cameră obscură, am putut vedea fotografiile de pe pereţi şi toate ustensilele necesare. 

- Uhm...vrei să te ajut? l-am întrebat pe un ton uşor tremurat, iar el a clătinat din cap, dar nu mi-a vorbit şi nici nu s-a uitat la mine. Mi-am dres glasul, mi-am trecut mâna prin părul ciufulit şi m-am ridicat. Am păşit spre el, mai mult împleticindu-mă, dar am reuşit să ajung în spatele lui. 

- Spune ceva, te rog...am şoptit şi mi-am rezemat chipul de umărul lui. I-am simţit atunci privirea tristă pe care mi-o aruncase. M-am uitat printre gene cum lăsa bandajul pe masă, cum se întorcea spre mine şi cum îmi ridica capul pentru a mă privi în ochi. Ai lui, de această dată, erau profunzi. Erau adânci, simţeam cum mă înec într-un abis violet plăcut, dar melancolic. Ai mei, verzi, strălucind stins acum şi plini de puritate şi gingăşie, s-au lăsat fermecaţi de el. De Eric. 

- Nu am ce, Lily. Mai bine...te-ai duce şi te-ai linişti. Nu am poftă de tine, de zâmbetul tău, de vocea ta, de nimic. Doar du-te pe canapea, mi-a spus rece şi am înghiţit în sec. Tonul lui era de gheaţă, mă speria, mă omora încet. Am dat din cap, îmi era frică de el de data asta. 

M-am întors uşor pe călcâie şi am păşit încet, foarte lent spre canapea. Dar am simţit brusc o mână rece strângându-mi încheietura. M-am oprit.

Christmas time!

De mâine intrăm frumuşel în luna decembrie, deci în luna cadourilor, a lui Moş Crăciun şi a oraşelor pline de luminiţe seara. 

Pot zice, cu sinceritate, că ador decembrie din toate punctele ei de vedere! De ce? Ei bine, dăruiesc şi primesc ori cadouri, ori zâmbete şi îmbrăţişări ori sentimente. Şi mă bucură tare mult...

Apoi, mă cuprinde o fericire blândă şi al naibii de plăcută doar când mă gândesc că vine Crăciunul şii din păcate, şi Revelionul ce mă anunţă că şi anul ăsta a trecut repede. Şi într-un fel ciudat, îmi pare rău.... Dar totuşi, sunt fericită. Mă simt bine, din câte cred. 

Oricum, voi mai posta, dar acest "gând" a fost doar aşa....că mai sunt decât 24 de zile până pe 25.Decembrie! 

Cu sinceritatea unui copil, Miru!

And smth funny :)

Puncte puncte puncte

Vreau să scriu şi nu ştiu ce. Vreau să murdăresc 'coala' cu sentimente, s-o umplu de cuvinte anoste şi s-o arunc la gunoi, ca apoi s-o scot de acolo şi s-o aşez în ramă. Vreau să citesc ce-am scris şi văd cu stupoare că hârtia-i în continuare albă. 

Vreau să tip la pereţii şi vreau să îi aud oftând. Vreau să las uşa între-deschisă, nu s-o trântesc, vreau să mă-arunc în pat, să mă adâncesc în aşternuturi şi să zbor, să-mi golesc mintea de voi, de noi, de oricine. 

Vreau...să vreau. 

Gânduri simple

„Eşti exact ca un tatuaj făcut în adolescenţă!”

Un moft, adică. Te-am vrut că-mi plăceai, erai frumos şi-mi aruncai doar surâsuri atrăgătoare. Păreai blând, iubitor, mă „topeam” când veneai la mine şi ziceai câte-o idioţenie. Eram adolescentă, înţelege şi tu asta. 

Dar n-am crezut  vreodată că-mi voi da dreptate. Când zic „păreai” , aprob din cap. Ai idee de ce, tatuajule? 

Vezi tu, fiind doar o 'fiţă' , exact ca altele, tu deşi ai rămas acelaşi în decursul anilor, pentru mine te-ai schimbat radical. Ai devenit un străin care nu avea idee că mi-a aruncat surâsuri şi priviri, aşa că te-am am preferat cu o plăcere nebunească să te uit.

Ah, şti de ce spun „plăcere nebunească” ? Lasă-mă să-ţi explic, e mai simplu decât unu plus doi, care crede-mă, nu-ţi dă patru. 

Te-am uitat şi m-am simţit bine, am văzut „alte tatuaje” pe care le voiam pe pielea mea, dar nu îndrăzneam să fac cunoştiinţă cu ele. Cu tine am îndrăznit şi acum, când mă uit reflexia ta în oglinda mă strâmb nemulţumită. 

Aşa că, plăcerea aceea nebunească de a te uita e datorită faptului că m-a ajutat oarecum să te şterg din colţul pielii, să te dau la o parte cu câteva gesturi banale ale mâinii. 

Tu, tatuaje adolescentin, ai fost şi n-ai fost important.

Tu nu ştii...

Dar e în tine, e în noi, e toţi ceilalţi un monstru oribil, crud, egoist, ce te omoară de fiecare dată încetul cu încetul, secundă cu secundă extrage seva vieţii din tine, se hrăneşte cu ea, o prelucrează şi-o face să ajungă mici particule de fericire moartă.
Şi când monstrul ăsta doarme, când este ignorat, noi ne simţim singuri. Acest „monstru” deşi e vinovatul a multor crime sufleteşti, ne face bine. Ne face fericiţi, ne obligă să-l băgăm în seamă, să dăm atentie şi celor ce poartă în ei un geamăn al său...

Borcanul cu vise şi speranţe

S-a spart. Nu ştiu cine a îndrăznit să-l mişte aşa de tare încât să cadă de pe raftul de sus, cel mai înalt, al sufletului meu şi să-l facă să se izbească de podea, sfărâmându-se în zeci de cioburi mânjite de seva blândă a speranţei, de sângele încă proaspăt al viselor şi să-mi murdărească pereţii sufletului, să-i zgârie şi pe mine să mă doară. 

***

S-au luat la ceartă, din nou. Minciuna stă pe un scaun şi Adevărul pe o canapea. Se privsc curioşi şi trişti, dezamăgiţi unul de altul. Iar nu şi-au făcut treaba aşa cum trebuia.

Minciuna n-a ştiut, n-a avut habar cum să-l înveţe pe om să zică totul corect şi bine, iar Adevărul a uitat că el îi răneşte pe toţi, că Minciuna guverna totul până mai de mult. Până într-o zi, una oarecare, când Adevărul s-a trezit din visare, când şi-a adus aminte că şi puţină suferinţă nu strică, dacă asta înseamnă că ne vom aduce aminte că el ar trebui să pună punctul pe I, că el ar trebui să dea ultimul cuvânt, nu egoista de Minciună, care acum, râde amuzată de tot ce-a îndrăznit şi a reuşit să facă.

- Măcar eşti fericită, mincinoaso. 

- Să ştii că sunt, tu, cel ce grăieşti doar vorbe fără sens! 

- Nu vei mai fi, şti asta, nu?

- Vai, Adevărule, nu mă ameninţa! Tu cine crezi că a pornit războaiele, tu cine crezi că i-a făcut pe oamenii să se urască, să ţipe şi să se războiască?! Tu, un infantil bun de nimic?! 

- Nu, tu. Cea urâtă de toţi, cea de care toţi se folosesc doar ca să scape uşor! Eşti o folosită şi nimeni nu te are la suflet, NIMENI, Minciună acră şi istovitoare! 

- Ai grijă ce spui, Adevărule! Tu ţii la mine, tu eşti un nimeni, un nimic . 

- Greşeşti amarnic, draga mea. Te îndoieşti, iubito! Nu ţin la o Minciună care face rău, care omoară oamenii şi se bucură că unii plâng, ţin la o Minciună minoră, care îi face pe unii să zâmbească, deşi au fost minţiţi în faţă. 

- Şi ce, tu crezi că eu sunt prima?! Nu pot să cred că-mi zici tu mie asta, Adevărule! Tu, tocmai tu, cel ce îmi ţii morale despre dreptate şi dragoste, şi bunătate în lume. Bunătatea e plictisitoare, ascultă la mine! 

- O fi banală, iubita mea. Dar şi tu, la un moment dat, cu tot răul tău, vei ajunge plictisitoare. 

- Minţi, minţi, încetează! Taci! 

Minciuna a sărit de pe scaun, şi-a privit consortul cu lacrimi alunecându-i pe obrajii palizi. 

- Eu sunt Adevărul. Eu nu mint, eu doar îţi spun lucruri veritabile şi sigure. 

S-a ridicat şi el de pe canapea. A luat-o în braţe, Adevărul era blând. Şi i-a şoptit Minciunii la ureche că deşi o doare ce îi zice el, ea ştie că are dreptate, că şi ea este bună. 

Şi-au hotărât cei doi, nu după multă vreme, să facă pace. Minciuna exista şi ajuta mai puţin lumea, iar Adevărul avea grijă de toate şi de toţi, privea lumea şi încerca să facă totul bine.

***

Îmi e dor...

De „noi” . De „acele” momente perfecte. De zâmbetul meu. De privirea ta. De soare. De acel „împreună”. 

De tine.

De fapt, îmi e dor clipele când puteam să pronunţ  „noi” fără nesiguranţă în glas. Când vântul bătea blând, când eram învăluiţi de o fericire utopică, ireală, poate falsă. Te simţeam pe tine, acel „TU" efemer, alunecându-mi prin vene mai repede ca sângele, ajutându-mă să respir şi să deschid ochii. 

Şi acum, îmi e dor de fericirea falsă, de tine în sângele meu, de bătăile inimii care se opreau când mă priveai. N-am înţeles şi nici n-am încercat să definesc dragostea ce ne-o purtam. Era dragoste, atât ştiam, era pură şi părea perfectă. Dar perfecţiunea n-a existat şi nici nu va exista, perfecţiunea e o minciună adevărată. Devine un paradox când încercăm să o atingem sau când dorim să o definim. 

Şi cel mai mult îmi e dor să zâmbesc fără să mă gândesc la tine şi apoi zâmbetul meu să piară încetul cu încetul, distrus de amintirea ta crudă, atât de plăcută şi frumoasă încât îmi sfâşie inima.

Dar am terminat cu toate aceste lucruri. Am încercat, de fapt, să pun punct la fraza iubirii noastre, ce părea nesfârşită. Nu avea nici măcar virgule, era neînţeleasă şi admirată de toţi. Şi era a noastră. Şi acum, în prezentul urât, rece, superficial, fraza aceea are un sfârşit. Nu e frumos. Nu e perfect. Nu e dureros. E un sfârşit. 

Şi îmi e dor de începutul frazei, îmi e dor de clipa când punctul nu se apropia de noi. 

Îmi e dor să-mi fie dor....

Dragă mamă şi tată...

Dragă mamă şi tată

Mulţumesc. Cât de stupid încep, nu?  Şi sinceră să fiu, nici nu ştiu ce să scriu prima dată şi ce să vă spun mai exact, căci am vaga impresia că orice aş încerca să aştern pe hârtie nu ar fi de ajuns să vă arât cât de mult ţin la voi şi cât de mult vă preţuiesc şi vă mulţumesc că sunteţi ai mei. Doar ai mei...

Fiind o pură şi nonşalantă egosită, presupun că sunteţi obişnuiţi şi că voi ştiţi mai bine ca oricine că nu-mi place şi nu mi-a plăcut să vă împart cu alţii. Nu vorbesc cu cei din familie, aici reuşeam şi încă reuşesc să fac excepţii, dar cu ceilalţi...ei bine, stă altfel treaba.

Pot declara, cu sinceritate, că toţi anii mei de viaţă petrecuţi alături de voi, petrecuţi alături de zâmbetele voastre blânde, duioase şi de privirea voastră mândră uneori sau mustrătoare în alte clipe, sau pur şi simplu doar privirea aceea fascinantă şi plină de căldură şi iubire părintească a voastră, a mult iubiţilor mei părinţi, au fost perfecţi. Şi acum, în caz că-mi veţi cere să definesc perfectul în viziunea mea, am să încep să le povestesc oamenilor despre voi şi despre dragostea ce v-o port şi grija şi armonia blândă pe care mi-o dăruiţi fără a vă trece măcar prin minte să-mi cereţi ceva înapoi.

Şi-mi pare al naibii de rău că n-o faceţi, fiindcă sunt momente când nu ştiu ce să fac şi cum să fac ca să ştiu că sunteţi mândri de mine, că vă mulţumesc îndeajuns de mult încât să vă arăt că voi, sfătuitorii, confidenţii şi prietenii mei cei mai buni, însemnaţi foarte mult pentru mine. Însemnaţi totul...De fapt, vă pot numi acel „ceva” fără care n-aş putea exista sau existenţa mea pe acest pământ ar fi nulă şi adevărul este, că lipsită de voi, viaţa mea ar fi o simplă poveste, lipsită de nuanţă şi plăcere.

Aţi reuşit, în cine-ştie-ce mod miraculos, să mă creşteţi pe mine şi pe sora mea în cel mai bun mod posibil. E adevărat, nu sunt perfectă. Sunt om, până la urmă. Şi ştiu că am călcat peste cuvintele voastre, ştiu că nu v-am dat dreptate atunci când trebuia, dar totuşi, voi m-aţi înţeles, nu m-aţi certat, ci aţi continuat să fiţi acele modele demne de urmat, acele persoane speciale în adevăratul sens la cuvântului. Dar vreau să ştiţi că-mi pare rău, îmi pare foarte rău că au existat clipe în care am trântit uşi, am ţipat şi m-am comporta prosteşte faţă de voi, faţă de oamenii care nu au meritat şi nici nu merită aşa ceva.

Dar ştiţi ceva? Nici voi n-aţi fost perfecţi. N-aţi fost cei mai cei , dar măcar , aţi fost acolo când aveam nevoie şi aţi fost ai mei, aţi fost şi încă sunteţi jurnalul meu deschis.

Şi pentru toate aceste lucruri şi pentru altele sute pe care nu le-am menţionat, vreau să vă mulţumesc. Vreau să ştiţi că sunt mândră să fiu fiică voastră,  sunt fericită atunci când mă gândesc că voi mi-aţi dat viaţă şi că voi m-aţi crescut şi m-aţi modelat în aşa fel încât acum sunt sigură că atunci când voi creşte voi fi minunată, aşa ca voi.

Închei această „scrisoare” cu doar două cuvinte nepreţuite şi ce-i drept, rare...

Vă iubesc, M.