Unde pleci ?

      Unde fugi tu, iubire, când eu te caut ? Unde dispari când am nevoie de tine ? Unde te duci , când doar pe tine te-aş vrea?

ne jucăm.

”O vezi ? Are ochii trişti ca toamna...”

13.12.2012

Iarna asta cred că am nevoie de cineva care să-mi încălzească sufletul puţin, că nu vreau să răcească. 

Mama :)

”Mama„ 

         Când auziţi acest cuvânt, care-i primul lucru la care vă gândiţi  ? Sau primul sentiment care vă inundă sufletul?

Eu mă gândesc la grija ei nesfârşită pentru mine, la iubirea necondiţionată pe care mi-o acordă zi de zi, la lucrurile şi sacrificile pe care le face ca eu să fiu fericită, la zâmbetele ei...Mă gândesc la ce m-aş face fără ea,şi uneori mă întreb „aş rezista fără să-i aud glasul o zi ? dar fără să o văd ? aş putea să traiesc cu gândul că ea...nu e ? ” 

      Nu. Un „nu” mai sigur ca oricând. Şi ştiţi de ce ? 

Pentru că atunci când vine vorba de mama mea, nu există verbul „a crede” ; nu există neîncredere sau îndoială; există doar vorbe pline de siguranţă, doar gândul că ea e „mama” şi femeia aceasta n-ar fi niciodată în stare să mă rănească, sau să mă părăsească. 

     Ştiu, există certuri. Contraziceri urâte, momente când tot ce vă doriţi e ca ea să nu existe. Dar trecem peste ele,uităm această dorintă absolut tâmpită şi ne confruntăm, fără să vrem, bucuroşi cu realitatea. Şi peste ce dăm ? Peste o femeie blândă, cu chipul fără riduri şi cu-n zâmbet plin de căldură ;alături de-o privire iubitoare, autoritară uneori; însă mereu cu „acel ceva” bun, acel lucru pe care îl are mami...Dăm peste o doamnă modestă, întotdeauna având cu ea un sfat şi-o vorbă care să ne aline când suntem supăraţi. 

Şi descoperim, involuntar, că o iubim în fiecare moment al zilei, că avem nevoie de ea aproape în orice minut,că toate par mai grele fără prezenţa mamei...

       Cu alte cuvinte, nu ne îngăduim s-o pierdem. Nu vrem să o lăsam să plece nicăieri, căci ea face parte din noi, mama ne-a făcut să fim cine suntem acum. 

Ceea ce voiam să vă zic e ....nu ştiu, preţuiţi-vă părinţii. Bucuraţi-vă că îi aveţi sănătoşi lângă voi, şi încercaţi să le aduceţi un motiv de bucurie. :) 

P.S. Nu mi-e ruşine s-o recunosc că o iubesc pe mama ! 

Secrete

Iubirea mea pentru tine-i nemăringintă, ştiai ? 
                      De parcă, în fiecare zi, aş fi în stare să te iubesc mai mult şi mai mult şi mai mult; fără să mă satur de tot ceea ce însemni tu. Şi nu ştiu cum, dar mereu găsesc motive să zâmbesc din cauza ta. Şi când ne certăm, mă fac pe mine vinovată de toate şi pe tine te exclud, căci în loc să te pierd, parcă prefer să te iert. Să trec cu vederea greşelile, să te păstrez...
Ştiai că atunci când mă priveşti, o mie de fiori îmi cutremură trupul ?
                De fapt, atunci când îţi arunci ochii ciocolatii şi blânzi-nspre mine, simt cum mă dezbraci de tot stresul, de toţii nervi adunaţi în timpul zilei, cum îmi dezgoleşti sufletul, cum scoţi tot ce-i mai bun din el şi te bucuri că eu sunt fericită. Şi-mi zici mereu, şoptind suav , moale „dacă tu eşti fericită, şi eu sunt” ; şi în momentele alea privirea şi vorbele tale îmi dau aripi, mă înalţă la ceruri...
Sau, ştiai, că tu mă-nveţi cum să zâmbesc ? 
               Poate nu, sau poate erai sigur de lucrul ăsta, dar mereu când te văd, când te simt, când te aud; zâmbesc. Aşa, incontrolabil. Gesturile tale mă fac să vreau să fi al meu la nesfârşit, mă fac să-mi doresc să stau mereu în preajma ta, să te privesc ca un copil, să-nvăţ de la tine lucruri pe care probabil că nu le ştiam aşa de bine. Cum ar fi, să fiu fericită o zi întreagă...Sau să fiu eu, fără să-mi pese de altceva.

                                                                       Cu alte cuvinte, te iubesc . 

Avem şi noi din astea.

" Şi , aşa vrei să stai tu pe o vreme ca asta?" mi-a şoptit la ureche, ţinându-mă strâns în braţele lui şi-mi sărută blând creştetul în timp ce mă privea atent.
I-am răspuns că da. Că mă simt în siguranţă când sunt cu el, când sunt lângă el şi că atunci când el mă ţine în braţe, am impresia că totu-i bine, că e linişte afară şi că nu există probleme...Şi el doar a zâmbit şi a râs, şi iar m-a sărutat...Şi iar, şi iar, şi iar...şi tot aşa, până când am rămas amândoi fără răsuflare. Apoi s-a lăsat între noi o tăcere plăcută, caldă, profundă; o tăcere ce m-a făcut să-l privesc adânc în ochii trişti, dar parcă fericiţi în acelaşi timp şi să mă gândesc "oare el pe mine mă vrea? oare eu, cu toate complicaţiile mele, îl fac fericit? dar oare, el pe mine o să mă facă? OARE...acest 'noi' făcut din eu şi el, o să fie bun de data asta?"
Mi-am coborât privirea când el s-a uitat la mine şi n-am mai spus nimic, deşi mi-am dat seama că el avea ceva, se gândea probabil la un lucru ce cred că-i desplăcea. Când l-am întrebat ce are, mi-a zis "nimic" şi atât.
Şi în acel moment, mi-am dorit să mă pun în faţa lui şi să-i zic "Şti ceva, domnule? Eu , aici , încerc din răsputeri să fac feriict! Să te fac să te simţi bine, să te fac să fi doar la meu. Şi mai şti ceva? Sper că asta încerci şi tu să faci, sper din toată inima că nu mă foloseşti, că nu-mi vrei răul şi că nu o vrei pe ea în locul meu când eşti cu mine...Căci ştiu, ŞTIU prea bine că scumpa ta e mult mai bună ca mine, însă dragule; cui îi zici c-o iubeşti ? Pe cine, dragostea mea, pe cine te superi şi împaci şi cu cine te săruţi până când nu mai ai aer? Cu ea?! Sau cu mine...?
Aşa că, dragă domn , spune-mi ce ai. Spune-mi ce te doare, spune-mi cu ce-am greşit, ce am făcut, sau ce s-a întâmplat şi ce te nemulţumeşte. Şi dacă-i vorba de ea, o să-nţeleg. Dacă o vrei pe ea, o să accept. Chiar şi dacă nu sunt scumpa ta , vreau să aflu ce-ţi macină sufletul şi ce nu te lasă să-mi zâmbeşti...Căci eu, aşa cum sunt ; rea sau bună; vreau să te fac să-nţelegi că tot ce-mi doresc pentru tine e să fi fericit..şi nu vreau să mă dai la o parte, căci am să-ţi fiu aproape oricând, oriunde şi în orice moment al zilei vei putea conta pe mine. Deci, ce s-a întâmplat?"

Însă nu am zis nimic. Doar l-am privit şi am schiţat un zâmbet mic, finuţ, dând să-l sărut ...însă m-a îndepărtat şi atunci am preferat să las totul în voia lui...

E un lucru inconştient, zicea cineva...

    Un lucru este sigur: când ne îndrăgostim, nu o facem pentru că aşa vrem noi, sau de cine 'trebuie' întotdeauna. Ci pur şi simplu suntem fermecaţi, cădem într-o vrajă efemeră şi de fapt, suntem inconştienţi de faptul că inima ne bate mai tare, că vrem să ne petrecem aproape tot timpul pe langă respectivul şi că deşi certurile oribile, cuvintele dure şi momentele triste pe care le ai cu persoana aceea te fac uneori să regreţi dragostea ta ciudată pentru el, tu totuşi o laşi să se intesifice şi mai mult, şi mai rău. Să ardă flacară mai puternic, adică!

Dar după soare vine ploaie, şi asta înseamnă că şi după o iubire pasională vin lacrimile. Iar, fără să vrem, vom suferi şi chiar şi aşa, dragostea sinceră va rămâne chiar şi după o mare de lacrimi, deşi-n acelaşi timp persoana după care acum ceva timp eram îndrăgostiţi, în momentul de faţă ne va provoca doar dureri.

   Însă, ce o să facem atunci când cel care ne face să plângem, e singurul care ştie să ne calmeze şi să ne înţealagă ? Rămânem îndrăgostiţi de imaginea lui bună, de zâmbetele lui şi de felul în care aceea persoană de spune „te iubesc!” în fiecare zi; chiar dacă tot în fiecare zi urlăm unii la alţii...

Pentru că, ori cum ar fi , cu tot cu plânsete ; oamenilor le place să fie îndrăgostiţi. Le place să simtă iubire, să primească afecţiune şi căldură din partea cuiva. 

E „altceva” ?

   O simţi ? Simţi cum îţi inundă trupul , cum îţi amorţeşte muşchii, cum începi să nu mai ai control asupra mâinilor ? Cum priveşti neputincios în faţă şi încerci să strigi după ajutor, să urli, dar parcă nu ai voce ? Nu ies cuvinte din gura ta, nici măcar ţipete de agonie. Doar o şoaptă, subţire şi mică , un ”ajutor” pe care nimeni nu-l bagă în seamă. Şi apoi, totul în jurul tău se prăbuşeşte. Cad blocurile, maşinile se ciocnesc, oamenii se ceartă şi se bat. Parcă şi cerul vine spre tine, dacă priveşti atent...
    Şi tu,în tine, suferi şi plângi. Şi vrei cu atâta ardoare să-ţi rupi pielea , să-ţi scoţi inima asta care-i de vină pentru toate, că tu cazi şi cedezi...
     Dar nu arăţi nimănui ce te macină pe tine. Nu le arăţi durerea care a pus stăpânire pe întregul tău trup, taci şi îţi înghiţi strigătele, că nu-i bine să cedezi în faţa celor dragi. Mai ales , când ei te privesc, tu trebuie să fi puternic, să zâmbeşti. Să fi bine! Că altfel, te întreabă ce ai şi tu ce le vei răspunde?
”Îmi plânge sufletul şi mă înţeapă inima, dar n-am nimic, e totu' bine!” 
   Însă încerci să păstrezi un echilibru, să nu devi prada ei. Respiri, inspiri, mergi, vorbeşti...zâmbeşti fals, dacă e nevoie, creezi iluzia de fericire şi perfecţiune pentru toţi. Iar ei te cred, îţi înghit minciuna asta despre cum tu cu adevărat ai fi fericit...
Dar la finalul zilei, când te aşezi în pat, o să fi slăbită de atâta prefăcătorie, de atâtea minciuni aruncate în stânga şi dreapta, şi o să ceri ajutor. O să vrei să fi salvată, o să implori sufletului să moară; măcar aşa nu vei mai simţi nimic. Şi şti care-ţi vor fi ultimele cuvinte, înainte să închizi ochii ?
„Nu sunt bine, dar măcar voi sunteţi fericiţi.”

De toate adunate

   Uneori, aş vrea să am un fel de putere din aceea supranaturală şi să-mi dau seama cine sunt prietenii mei cu adevărat. 

Sau, aş vrea să văd măcar o dată pe cineva luptându-se din răsputeri să-mi recâştige zâmbetul, aşa cum eu am făcut pentru toţi cei dragi mie...E amuzant, ştiţi? Să afli că cei în care te-ai încrezut cel mai mult, persoanele acelea care într-un timp pentru tine au însemnat totul; dintr-o dată te părăsesc, dispar, vin alţii în locul lor şi ciclul "prieteniei" se reia...Dar, hai să nu suferim şi să nu ne gândim prea mult la asta. Ştiţi cum se zice, gândirea doare. 

"Aş vrea să-ţi simt sângele curgându-mi prin vene. Aş vrea să-ţi aud inima bătând în fiecare zi, să cunosc motivul pentru care-o face, aş vrea să-ţi simt buzele moi mereu, aş vrea să vrei şi tu la fel de mult ca mine toate astea...

Aş vrea să mă pierd în tine, să-ţi fug prin plămâni şi să te-mbolnăvesc mai rău ca fumul de ţigară, să-ţi ating oasele fragile-să nu le rup. Aş vrea să m-oglindesc în calmul şi blândeţea privirii tale oricând, să cad în abisul pământiu, să mă simt înconjurată de braţe puternice atunci când îţi aud glasul...

Aş vrea să te tripez, să-ţi devin viciu, să-ţi fiu drogul ce te omoară mai rău în fiecare zi. Aş vrea să fiu cea fără care nu poţi trăi, cea de care eşti dependent...Aş vrea să-ţi fiu orice, şi-aş vrea..să vrei şi tu asta. "

Întoarcerea la viciile eterne.

Ceau, toată lumea!:)
Îmi cer scuze că mă întorc după secole cu un post sec - ăsta o să fie, ce postez după sper să nu- şi că v-am lăsat aşa, fără nimic şi că nici măcar nu i-am schimbat aspectul frumosului meu. Mâine schimb înfăţişarea, o luăm de la început cu totul şi continuăm ce-a rămas neterminat... ^^"
Primul post de clasa a 8a. Pot să vă anunţ, oficial, că urăsc clasa aceasta, pentru că mă seacă de timp şi viaţă . E enervantă! În fine, cică o să fie totul bine şi-o să trec peste toate , că nu am ce face.
Cum ziceam, vă las să citiţi ce vine după lectura asta. Pupici. 

"Nu m-a rănit, căci nu mă doare. Dar m-a dezamăgit."

                                                                                      Sfatul doctorului : Nu da speranţe când tot ce-ţi doreşti e să răneşti sau să te răzbuni. (Se-ntoarce roata.)

       

    Eram sigură că mă iubeai. Puteam să jur, puteam să urlu, să pun lumii întregi că tu ţii la mine aşa cum nimeni n-a făcut-o şi că eşti altfel, că eşti diferit acum, că nu mai eşti acelaşi. Dar n-ai vrut să-mi dovedeşti asta, contrariul pentru tine probabil a părut mai bun. Şi mi-ai arătat cine eşti tu cu adevărat şi ce simţi tu, ba de fapt...pur şi simplu ai afirmat spusele tuturor. "El nu s-a schimbat. Ok? Gândeşte-te măi, e exact ca înainte." 
     Problema aici că tu, dragul meu, nu m-ai făcut să sufăr. Fi liniştit, nu plâng din cauza da şi nici sufletul nu mă doare. Doar mă simt...hm, nu ştiu cum să-ţi zic. Dezamagită, cred. Am avut impresia că eşti perfect, că eşti al meu şi că aşa vei rămâne. Dar aparenţele înşeală , şi iubirea orbeşte. :)
Cu alte cuvinte, sfatul doctorului : Nu crede toate drăgăleşeniile, juma' din ele sunt minciuni.  Stai puţin şi dă-ţi seama de respectivul/respectiva, dacă nu vrei să sfârşeşti cu sufletul făcut bucăţele. 


Postare fără rost. ^^
Cu dragoste, Miru. Vă pup.

Priveşte-mă în ochii...

Şi spune-mi, ce simţi tu pentru mine ? 

            Sau de fapt, ce mai simţi ? Îţi mai bate inima cu putere când mă zăreşti? Mai zâmbeşti când îmi auzi numele? Mai crezi că noi doi, împreună, suntem perfecţi ?
Priveşte-mă în ochii, şi spune-mi adevărul. Dacă vrei, mă poţi şi minţi, însă frumos. Dacă nu mă mai iubeşti, te rog, spune-mi şi asta. Dacă mă vrei departe, aproape, lângă tine, în braţele tale sau la mii de kilometri depărtare, anunţă-mă.
Priveşte-mă în ochii şi spune-mi...cine sunt eu fără tine?
Priveşte-mă în ochii şi spune-mi...îţi e dor de mine? Sau deja m-ai uitat ? :)

Cu dragoste, Miru.

Ziua patru.

Notă : 
Această "zi" este scrisă de Carla , o bună şi dragă prietenă a mea care s-a oferit să mă ajute. Sper să-i apreciaţi talentul şi să o îndrăgiţi la fel de mult ca şi mine. :)
Cu mult drag, Miru xo.

fără dată

            Dragă Mihai,

Au trecut atatea zile,saptamani,luni?de cand nu esti aici. Ore de cand ma uit la usa si astept sa intrii,sa-mi zambesti larg si sa ma imbratisezi cum numai tu sti.

Unde esti? Te-am strigat de atatea ori,si n-ai venit. Te-am implorat, ti-am intins mana si mi-am lasat buzele sa alunece usor printre soapte,dar tu nu m-ai auzit. Tu nu mai esti. Mi-au spus-o toti, "mihai nu mai e!", iar mintea mea-mi soptea ''mint,ei mint..'' ; dar nu era asa,nu?

De ce m-ai parasit?

Fara tine, ce sunt eu? Nu,eu nu sunt.

"Mihai,Mihai,Mihai..." imi rasuna gandurile,nu ma lasa sa dorm,nu-mi dau pace. Iti desenez chipul in minte,cum sa te uit?

Cum, sa exist eu fara tine?

Max inca imi mai aduce acel zambet pe buze,el e prietenul meu, e dragostea mea fata de tine,dragoste care ti-am daruit-o cu toata fiinta mea, dragostea care doar tu ai putut s-o furi,dragoste care e inca la tine,chiar si acum, cand degetele-mi tremura pe scrisoare,cand cerneala nu mai am,cum si lacrimile-au secat..

Si-am secat si eu,si toata fericirea mea.

Inca te mai vad, sa sti, tu n-ai plecat. Te-ai intiparit in mintea mea, ti-ai culcat usor capul pe sufletul meu,si n-ai mai vrut sa pleci. Nici eu nu vreau, vreau sa stai aici,mereu. 

Si noaptea,stiu ca tu ma veghezi mereu,stiu ca tu ma mangai, ca-mi soptesti la ureche ca ma iubesti,si ma invalui cu toata dragostea ta,iar eu zambesc,nebuna,cum doar tie-ti place.

Eu n-o sa-ti spun niciodata "adio' , dragul meu..pentru ca tu nu pleci. Tu nu ma parasesti,tu nu esti ca altii.

Nu-i asa?

Nu-i asa ca si tu te gandesti la mine?

Nu-i asa ca si tu-mi duci dorul,oriunde te-ai afla?

Nu-i asa ca o sa ma iubesti?

...mereu?

Mi-am inecat cuvintele. Tu nu mai esti.

Ziua trei.

19 iulie.

        Dragă Mihai; 

   Au trecut şapte zile şi uşa încă nu s-a deschis, şi nici glasul tău n-a deranjat liniştea din apartament...Nici paşii nu ţi i-am auzit, nici tusea de la miezul nopţii şi nici strănutul de dimineaţă, când luai prima gură de cafea.
Îmi e dor de tine, Mihai. Sincer...Te vreau înapoi şi îmi e teamă nu mai vrei să mă vezi, că nu mai doreşti să fi al meu şi eu a ta...Aşa-i ? Nu vreau să cred asta. "Nu-i loc de gânduri negre în casa asta" , aşa-mi spuneai când eu mă enervam, când urlam şi tu trebuia să mă calmezi... Că nu aveai încontro, nu mă doreai supărată lângă tine.
   Acum, scumpul meu, nu sunt supărată. Nici tristă. Nu am nimic. Sunt sănătoasă, sunt bine, zâmbesc şi cred; cred că sunt fericită. Ştiu...că o să vi. Până şi Max ştie asta ! Ba chiar, amândoi ştim că ai să te întorci , oricât timp ar trece. Aşa-i ...?

Am ceva să îţi povestesc, apropo. O altă întâmplare, mai ciudată, de ieri dimineaţă. M-am dus să-l plimb pe Max , la şapte şi un sfert, ca de obicei şi în drum spre părculeţ , m-am întâlnit cu mama ta. Îţi vine să crezi?
Am salutat-o, şi ea s-a uitat la mine aşa...pierdută - n-am înţeles atunci de ce...- şi am întrebat-o unde se duce aşa de dimineaţă, ştiind că mama ta nu pleacă de acasă până la amiază.
Şi şti ce mi-a răspuns?

"Dar cum adică unde, Sara ? Ce întrebare mai e şi asta pe capul tău? Mă duc să-l văd pe Mihai, să-i mai vorbesc , să-i spun că îmi e dor de el...Să văd dacă îi e bine acolo unde e !" 
Şi am rămas...împietrită. Nu am ştiut ce să îi spun, am zâmbit ca o proastă, ca o tâmpită şi am ridicat din umeri, am minţit că mă grăbesc şi am plecat cu Max acasă. M-au şocat vorbele ei, şi tonul îndurerat, dar blând şi dulce...
Am realizat,pe drum însă, că toată lumea ştie unde eşti. Cu toţii merg la tine, până şi vecinii...Se opresc la cimitr. Fac stânga pe o cărare lungă, trec pe lângă salcia plângătoare şi imediat, eşti tu. Sau noua ta locuinţă, un mormânt din marmură albă, frumos.

* În noaptea de optsprezece iulie, am plâns mult. Am strâns pernele în braţe, am spart paharele, am urlat, i-am povestit oglindei despre tine, m-am certat cu Max fiindcă lătra la mine şi am reuşit să mă trezesc în dimineaţa asta , după doar două ore de somn, strigând după tine, căutându-te peste tot, pe oriunde...Şi nu te-am găsit. În schimb, mi-am adus aminte. M-au lovit toate momentele de acum două săptămâni, te-am văzut în spital şi ţi-am văzut privirea de adio...Şi iar am plâns. Am ţinut-o aşa toată ziua, până acum, când e seara şi Max doarme, iar eu îţi scriu...îţi povestesc ţie, iubitul meu Mihai, despre moartea ta*

Dar cred...Cred că tu şti mai bine decât mine. Cred , de altfel că nu mai te întorci...
Cu multă dragoste, ai tăi pe veci, Sara şi Max.

P.S. "îmi pare rău fluturaş, dar gândeşte-te...Max mereu o să fie lângă tine. până şi eu, voi rămâne în gândul tău , iubire. Nu o să te părăsesc, niciodată, niciodată..." - 10 iunie, ne aflam în spital - 

Despre trecut.

Îmi citeam posturile de acum un an şi ştiţi ce am realizat ? Că într-un an, am reuşit să mă schimb mult. Gusturile în funcţie de filme, cărţi, muzică şi aşa mai departe au rămas aproape acelaşi; dar eu, ca persoană, am devenit parcă alta. Am alţi prieteni, scriu diferit, văd lumea altfel. Aşa-i adolescenţa, nu am ce comenta, mă transform înt-un monstru. :))
Glumesc...Dar sunt mândră  , totuşi, de căteva lucruri:
-> Că am scris pe blog , altfel nu mi-aş fi dat seama de diferenţe.
-> Că m-am schimbat, cred eu, în bine. Hmm...
-> Păi cam atâta...
Fie. Mă bucur de toate schimbările mele, ştiu că orice moment al vieţii este important şi la sfârşit, voi vedea cine sunt cu adevărat. Oh, am de gând să scriu partea a doua -vârsta paisprezece anişori, anul trecut treisprezece - a postului : Patru vorbe, cinci culori şi trei trepte. 
Ah, şi acest post, îmi pare rău, dar face parte din: ştiri de moment şi ce îmi trece prin cap în momentul ăsta.

Mâine, cred, vin cu Ziua trei. 

Cu mult drag, Miru. 

Ziua doi.

16 iulie. 

Dragă Mihai ;

Am crezut că începutul fără tine o să fie cel mai greu. Dar se pare că nu-i aşa... mă simt din ce în ce mai bine. Îmi spun, în fiecare dimineaţă când mă trezesc că mai e puţin şi tu ai să-ntorci. Am lipit pe frigider şi pe oglinda din baie tot felul de bileţele, aşa cum făceai tu...Sunt scrise acolo expresii de-ale tale, sau doar lucruri pe care să nu le uit. Mai ţi minte cum îmi lipeai un bileţel roşu pe noptieră, în fiecare dimineaţă şi acolo scria mereu : "Să nu uiţi niciodată că te iubesc şi că aşa va fi pentru totdeauna." 
Îmi e dor de ele. De fapt, îmi e dor de tine. Îmi lipseşte vocea ta, căldura ta, privirea ta, îmi lipsesc chiar şi gesturile tale...Îmi lipseşti cu adevărat, Mihai!
   Ieri s-a întâmplat un lucru ciudat. M-am dus să-l plimb pe Max, pe la amiază şi am trecut (Ca de obicei) pe lângă florăria Doamnei Elena. Mi-a zâmbit şi l-a mângâiat pe răsfăţatul nostru, dar ne-a privit cu tristeţe. Şi-apoi, mi-a zis: îmi pare rău, sincere regrete , scumpă Sara. Eraţi aşa frumoşi împreună, chiar e păcat ce s-a întâmplat! 
   Iar eu nu am ştiut ce să fac, sau ce să-i răspund şi doar am zâmbit...Apoi mi-am luat la revedere şi am continuat plimbarea, tot gândindu-mă la spusele doamnei Elena.  De ce crezi că a zis asta? Adică tot cartierul o vorbeşte ca fiind mai ţicnită şi nelalocul ei, dar mereu mi-a părut o bătrânică simpatică. Ei, poate că aparenţele chiar înşeală şi doamna Elena nu gândeşte cum ar trebui .
În rest, totul e bine. Ţi-am găsit telefonul , apropo. Te-am sunat din greşeală (mai mult intenţionat, căci seara trecută te-am căutat disperată prin apartament, pentru că nu reuşeam să ajung la raftul unde e mâncarea lui Max. Şti, tu erai cel care-i puneai tot timpul să mănânce, fiindcă pe mine nu voiai să mă laşi să urc pe scaun şi să cad. Dar n-am căzut! M-am urcat de data asta...şi am luat punga aceea imensă cu pedigree fără să păţesc nimic. Vezi, nu sunt chiar aşa de neîndemânatică, cum îmi ziceai tu. ) Oricum. Telefonul tău era sub pat, ai avut vreo zece apeluri pierdute de la Alex şi un mesaj cu "nu te vom uita niciodată", dar nu am recunoscut numărul. Ce mesaj aiurit, nu crezi ?

Te las, sună la uşă. O să-ţi scriu şi mâine ! Ai grijă de tine, acolo unde eşti.
Cu multă dragoste, Sara şi Max.

P.S. "nu fi aşa toantă, fluturaşul meu. Evident că mereu mă voi întoarce la tine , oriunde am să fiu plecat. Doar lângă tine îmi e locul ! " (mi-ai zis asta pe 2 iunie, am găsit bileţelul în sertar. tu ai plecat să-ţi faci nişte analize în ziua aceea ) 

Ziua unu .

14 iulie.

"Dragă M, e prima zi fără tine.

Totul e bine, sunt în regulă şi chiar am reuşit să închid cum trebuie uşa de la dulăpiorul din baie. Mai ştii, era stricată...şi tu mereu o reparai.
Mama a sunat şi a întrebat cum mă simt. De fapt, n-a fost singura. Au mai sunat mulţi....Mă intreb ce tot au, de ce le pasă aşa de mult , se tot interesează de mine şi îmi pun întrebări stupide, toţi spun că le pare rău, de parcă s-a întâmplat ceva grav. Şi eu nu îi înţeleg, nu reuşesc să-mi dau seama la ce se referă toţi ! Mi se pare aşa o tâmpenie, nimeni nu întreabă de tine...
N-am auzit pe cineva spunând "Mihai ce face, cum se mai simte, el e bine? Voi sunteţi bine?" Nu, lumea vorbeşte doar despre mine...Şi eu  încă mă întreb, de ce? Chiar şi aşa,  tot încerc( dar în zadar) să le explic că tu ai să întorci. O să vi înapoi curând şi ai să-ţi ceri iertare că ai lipsit , că m-ai lăsat singură doar cu Max. Dar se pare că aşa cum eu nu-i înţeleg pe ei, nici ei nu au puterea să îmi dea dreptate şi să zică " da, lipseşte doar pentru o vreme, apoi o să vină acasă."
Oricum, nu vreau să te întristez cu lucrurile astea. Că tot am adus vorba de Max, trebuia să fi fost azi acasă! Să-l fi văzut ce fericit a fost când i-am spus că tu nu ai plecat de fapt, toată ziua a lătrat şi a dat din coadă şi de data asta, când îţi chiteam hainele, nu s-a mai urcat pe ele. Uimitor a fost că el chiar m-a înţeles şi a fost singurul care m-a crezut când i-am zis "tati se va întoarce la noi, în curând!"
 Îţi vine să crezi? Apoi stat lângă mine, aşa mare şi cuminte şi m-a aşteptat fără să scoată un sunet; ca după să ieşim la o plimbare "de seară" , aşa cum făceam înainte cu tine! Mai ţi minte, nu? Cum mergeam împreună, până la părculeţul de lângă Florăria Doamnei Elena şi apoi ne întorceam....

Oricum, scumpule...să şti că ne lipseşti. Mult de tot! Max iar ţi-a ros adidaşii, nu te supăra. Te iubim mult, cu drag Sara şi Maxie . "


***
Nu vă dau indicii, vă voi lăsa să ghiciţi şi să înţelegeţi singuri despre ce-i vorba în mica mea povestioară. Vă anunţ doar că vor fi douăsprezece zile , douăsprezece scrisori. :)
Aştept păreri ! Spor mult la citit, dragilor !

Cu drag, Miru. 

A, B, C...

♥. Andreea: ce simti ?
M: pai e clar
M: ca nu simt ce simteam inainte
M: nu simt o flacara arzand puternic
M: doar ceva...linistitor si cald si care arde incet
M: incat ii pe cale sa se stinga.
M: si n-ai cum sa incerci s-o faci sa arda ca inainte. e degeaba.
♥. Andreea: si ce o sa faci o sa renunti? nu fi proasta miruu..
M: ba
M: nu renunt.
M: a lasa flacara asa nu inseamna ca renunt
M: nu are nici o legatura
M: dar nu mai suport...asa, "nu mai suport minciuna 'te iubesc' , minciuna 'eu tin la tine' ; de fapt m-am saturat de toate minciunile, oricat de bine m-ar face sa ma simt, oricat de mult imi tresare inima cand le aud in soapta, suave si blanzi...Realizez usor ca aceste cateva cuvinte, acum, sunt doar frunze in vant. Fiindca daca el nu simte asta cu adevarat (si stiu eu ce vorbesc, Andrusor ) , si eu ma lupt sa-l faca si nu reusesc...De ce, mai bine, sa nu las focul sa se stinga singur si cuminte, decat sa imi bat joc de el si sa-l fac sa regrete ca a fost vreodata aprins? 




***
Nu stiu exact daca ati inteles ce vreau sa spun prin...aceasta mica conversatie, dar chiar si asa, puteti sa lasati o parere. :) Cateva cuvinte, chiar vreau sa aud/vad ce credeti. 


Cu mult drag, Miru xo. 

As vrea...

Sa iti aduci aminte de mine, in viitor. 

                                    Sa nu ma uiti.

   Realizez ca acel "noi" are un sfarsit. Fiindca asa cum am inceput, asa trebuie si sa terminam ceva. Nu? Nu cred ca exista lucruri fara sfarsit, probabil doar dragostea eterna...Dar asa ceva exista doar in basme si noi traim pe pamant, unde realitatea ne arata in fiecare moment al zilei ca ea conduce.

   In fine. Noi am avut parte de lucruri frumoase. De multe zambete. De multe imbratisari. De momente memorabile. Si toate aceste lucruri le-am petrecut impreuna.

    Dar s-au terminat. Candva, undeva, drumul pe care mergeam impreuna, s-a sfartecat in doua. Si amandoi am luat-o pe cai diferite, aruncandu-te din cand in cand scurte priviri si poate intalnindu-ne la "o trecere de pietoni" . O trecere intre lumi, in care toti se vad, toti se intalnesc si vorbesc si apoi...dispar iar. 

Chiar daca am ajuns la sfarsitul lucrurilor noastre, as vrea sa iti aduci aminte de mine. De noi. De ceea ce faceam impreuna. Chiar si de certurile noastre. As vrea...sa nu pierdem legatura in timp. Sa fi mereu al meu si eu mereu a ta...

Crezi ca se poate asa ceva ? 

Fara titlu.

         "Daca cei doi sunt facuti sa fie impreuna, atunci se vor intalni pur si simplu intamplator intr-un loc anume, la momentul si timpul potrivit. Si daca nu, inseamna ca totusi cineva exista si ii asteapta. Asa ca nimeni nu ramane singur, niciodata. Nu suntem singuri, oricat ne-am dori sau nu asta. Intotdeauna va fi cineva aproape de noi, mereu va exista o persoana care sa nu ne lase sa ne prabusim..."

                                                                                     
                                                                                      *

       Vantul misca frunzele lin si aduse in aer o mireasma dulce, placuta de levantica. Parcul gemea de oameni, de copii ce se distrau si radeau, de cupluri, de animale vesele, de persoane in varsta...Oricum, era o dupa-amiaza usor racoroasa, dar calduta de vara. Cu alte cuvinte, perfecta pentru o iesire.
        O tanara nu foarte inalta se ridica de pe o bancuta, isi trecu degetele lungi, subtiri prin parul ondulat si mediu, cu mici reflexii de roscat, apoi o lua alene la pas, asezandu-si de altfel cartea si Mp3-ul in geanta. Nu departe de ea, un baiat isi lega sireturile la tenesi, privind cu un zambet chipes si vesel lumea ce trecea pe langa el, admirand natura, linistea parcului, armonia sunetelor din jur...Tot ce observa i se parea fascinant, intr-un fel greu de inteles. Cand termina, isi ciufuli parul si la fel ca fata, isi continua plimbarea facand cateva fotografii la intamplare.
      La un moment dat, o prinse in cadru si pe pustoaica noastra, ce isi intoarse privirea de-un ciocolatiu cald, bland spre el si ii zambi dulce, slab. Acesta se opri pentru a privi fotografia, o analiza foarte atent pe tanara si   involuntar, cand privirea lui intalni acei ochii de caprioara, surase pur si simplu hipnotizat de frumusetea naturala a fetei.
    Pana la urma, era si adevarat. Tanara emana o fericire si o simplitate minunata, si desi la prima vedere parea banala, daca stateai si o studiai; realizai ca de fapt fata cu parul saten, cu ochii caprui, cu zambetul mereu pe chipul palid era fermecatoare tocmai prin lucrurile acestea atat de...comune. Atat de des intalnite, ea le dadea ceva in plus si le facea sa iasa in evidenta.

Insa atunci cand brunetul isi ridica privirea pentru a cauta pe fata, ea disparuse din zara lui vizuala. Pur si simplu...nu mai era. Se uita peste tot, in toate partile unde se gandea ca s-ar fi putut duce si cand dupa ceva timp in care o cautase disperat, caci dorea sa-i vorbeasca si sa-i zica macar un "Hei, ce faci?" , isi dadu seama ca ea nu se mai afla in parc. Si ca el isi ratase sansa de a vorbi cu ea, de ea cunoaste o astfel de faptura minunata. Ofta, inchizand ochii, isi trecu mainile obosit peste fata si se aseza lent pe prima banca pe care o vazu. Ei, si chiar asa...daca destinul facuse sa o vada azi, poate o s-o intalneasca si maine. Si poimaine, si raspoimaine, si tot asa..
Poate ca in acelasi loc, sau poate ca altundeva. El , oricum, nu inceta sa spere ca o va mai intalni macar o data...

****
Ceau (: ! Sa va zic ceva despre ce ati citit mai sus...
Ei bine, o mica idee venita brusc, pe care imediat am si vrut sa o pun in aplicare. Probabil ca va avea o continuare, sau poate ca nu. Oricum, timpul le decide pe toate. Daca vreti sa-mi lasati o parere, ceva, as fi tare recunoscatoare.

Cu mult drag, Miru.

Rap? :)

Cum fac o mica vizita blogusorului meu-revin si cu ceva scris mai tarziu- va las o melodie, sau ceva asemanator. ^^ Sper sa va placa ! 

Cu drag, Miru.

"Promit"

"Promit că nu te voi dezamăgi.
-Şi eu.
"Şi promit să te iubesc mereu. 
- Eu promit să te iubesc mai mult în fiecare zi...




     Trebuie să recunoaştem că măcar o dată am promis să facem ceva cum trebuie, am jurat, ne-am impus un lucru...şi am sfârşit, uneori, dezamăgindu-ne; uitând de promisiunile făcute şi în cel mai rău caz, făcându-i pe ceilalţi să sufere. Însă neintenţionat spunem lucruri pe care nu le gândim, nu le realizăm puterea pe moment; şi după tocmai ce am rănit, ne lovim şi noi cu capul de pragul uşii. Tragic asa, nu credeţi? :)
   Fie, mai există şi cazul în care reuşim într-un mod miraculos să ne ţinem de promisiuni, să ne împlinim dorinţele şi să ne demonstrăm că suntem mult mai buni decât credeam.
   Dar ce faci atunci când promiţi iubire? Când promiţi zâmbete, săruturi, îmbrăţişări constante, linişte caldă...? Încerci, desigur, să te ţii de această promisiune. Să îi dovedeşti persoanei respective că tu chiar ţii la ea...
Oricum ar fi, şi orice am face, cred că e bine ca atunci când promitem ceva, să ne gândim de două ori înainte. Să nu promitem lucruri de care ştim şi noi că nu suntem capabili. :)

Eh, cu drag Miru.

Astăzi greşim, dar mâine?

 „...nu-ţi fie frică de ziua de maine, e o binecuvântare.”

Cu toţii greşim la un moment dat. Cu toţii spunem lucruri la nervi, pe care poate calmi, nu le-am zice. Sau conştienţi fiind, tot nu realizăm unele fraze....

Şi cu toţii, avem clipe când suntem pesimişti, când viaţa ne dă o palmă, ne doboară şi parcă, ne face să ne dorim să rămânem jos. Însă, ce-ar mai fi lumea fără puţină supărare? Ferciţi tot timpul, de unde-am şti că noi chiar suntem „fericiţi” ? 

Fie. Ceea ce trebuie să facem în momentele acelea este să nu ne dăm bătuţi. Să ne învingem orgoliul, să zâmbim mândrii -căci un zâmbet cald şi sincer, oricând , te face să te simţi altfel - şi să continuăm să tot mergem. Drept înainte, sau la stânga, sau la dreapta, însă NU trebuie să ne oprim doar fiindcă am cedat o dată, sau de două ori; sau fiindcă am greşit şi am dezamăgit. Se întâmplă, e normal ca măcar o dată în viaţă să dezamăgim pe cineva. Însă important este să nu repetăm lucrurile astea...

Oricum, avem norocul ca şi mâine să fie o zi. Chiar dacă azi am urlat,am plâns, am fost trişti...vine noaptea, vine liniştea, vin oamenii care ne ţin în braţe şi ne fac să uităm de ieri. Poate că de asta, ar trebui să fim fericiţi, şi atunci când avem un moment prost să spune : „Mâine o să fie bine, chiar dacă azi e rău.” . :)

Cu multă dragoste şi sinceritate, Miru.

"Când ajung acasă, scriu! Da, da, o să scriu!"

" Eşti fericită? 

" Da. Adică nu...Adică nu ştiu." -nu are nici o legătură cu ce-o să scriu, dar îmi place- 

***

Nu vreau să pleci. Nu vreau să mă laşi aici. Nu vreau să realizez, după o lună, că tu nu te mai întorci. Nu vreau să rămân singură...Nu vreau să nu te mai văd sau să nu te mai aud. Nu vreau aşa ceva. Poţi să rămâi, te rog? 

"Nu, şti şi tu că tre' să plec...Şti mai bine decât mine, măi." 

Atunci mai stai puţin. Nu intra în maşină, nu închide uşa cu cheia, las-o deschisă...Nu lua bagajul în mână, şi nu privi în spate de parcă-ai zice adio. N-o fă. Mai stai un minut, două, trei...Mai stai o oră. Te rog? 

Aş vrea, însă nu mai pot. Hai, weeduţ, şti că nu pot să stau. Şti că acolo-i locul meu,nu aici. Şti! 

Ştiu? Chiar ştiu ? E adevărat, sunt egoistă cerundâ-ţi din priviri, implorându-te să rămâi la mine...Şi până la urmă, vreau să fim amândouă fericite. Vreau ca tu să râzi, şi să zâmbeşti...Şi vreau să fac şi eu asta, în acelaşi timp cu tine. Şi vreau să te aud cum îmi zici că-s idioată, că mă iubeşti...Şi vreau să mă auzi şi tu. Dar vreau să te privesc când fac asta...

O să vin în vizită, toanto! Şi vei mai cunoaşte oameni, fete, băieţi care te vor să te simţi iubită.

Dar nu ca tine, bă.

Ştiţi măcar despre ce vorbesc? Unii mi-ar zice că exagerez, că nu fac bine...Că oamenii pleacă şi vin alţii. Şi e adevărat, dar parcă sunt unii, anumite excepţii speciale...La care nu poţi să renunţi. Nu vrei să înveţi să nu-i suni, să nu le vorbeşti, nu vrei să te-nveţi fără ei. Cred că le zice "prieteni buni" , însă eu nu vreau să-i etichetez aşa. Sunt doar...cei la care nu vom renunţa niciodată, cei pentru care vom traversa, probabil, kilometri doar ca să fim lângă ei. :)

Cu drag, Miru.

Cred că mi-aţi dus dorul

Sper , că eu aşa am făcut. 
Îmi cer pentru a nu ştiu câta oară iertare că mi-am lăsat baltă cititorii -mulţi sau puţini , mulţumesc că mai aruncaţi şi pe la mine câte-o privire - şi desigur, aş vrea să vă anunţ că GN - sau Ginny, mai nou - a împlinit un an şi câteva săptămâni (pe 7 mai a fost ziua ei ! )
Eh , oricum. Şcoala mă ţine ocupată oarecum, săptămâna aceasta termin cu tezele şi vă promit că o să am o postare ca toţi oamenii. Mi-a venit şi inspiraţia de la o vreme încoace, pentru o poveste nouă -şi altele mai vechi- iar una o să ajungă pe blog, vă promit din nou. Câte promisiuni !:)

Fie, mulţumesc încă o dată că vă aflaţi aici, şi că din când în când, îmi citiţi aberaţiile.

Cu mult drag, Miru!

Cartea celor ce îndrăznesc să...

Iubească sincer, real şi fără preudecăţi.
Arate că lumea nu-i chiar aşa de urâtă
Zâmbească când sunt la greu...

Celor ce reuşesc să fie ei însuşi, să nu se lase schimbaţi de oameni şi timp...Cartea celor ce îndrăznesc să fie puternici:) .

Dumnezeu să-l odihnească în pace :)

RIP, Beni ! :( O să ne fie dor de tine...

Iar ?

Mă amuză zâmbetul tău. Serios. Zâmbetul ironic, dar copilăros, ascuns sub aşternuturi, sub raze calde de soare. Mă amuză şi ochii . Ochii tăi vii , strălucitori , căprui-ciocolatii . Mă amuză şi privirea , şi genele când flutură jucăuşe şi tu ; tu toată , o făptură vioaie , săritoare , mică şi încăpăţânată.
Mă amuzi .

Şi azi , când plouă şi tună şi cerul se rupe-ndouă de nervi şi supărare , tu mă priveşti tăcută , ascunsă sub cearceaf şi-ţi arcuieşti buzele sângerii într-un zâmbet pal , dar blând. Părul scurt şi ondulat îţi cade-n ochii când tu-ţi laşi capul într-o parte, dar nu-ţi mişti privirea ageră . Mă studezi atentă, să nu omiţi vreun detaliu important.
Oftez , aş râde , dar mi-e că te superi . Mă uit în altă parte, la picăturile ce se preling uşor pe fereastră, scurtez camera cu privirea, mobilă din lemn vechi, pereţii crem , tabloul de lângă oglindă , biroul peste care sunt împrăştiate toate lucrurile tale , covorul alb şi pufos şi la sfârşit, în mijlocul încăperii , tu cocoţată în vârful patului.
Zâmbesc fără să vreau , îmi dau seama că mă urmăreşti ca o leoaică ce aşteaptă să-şi prindă prada , s-o sfâşie înfometată, să se-nfrupte din ea cu o plăcere nebună. Atunci surâd şi mă ridic de pe scaun , iar tu sari cu energia unui copil din pat, în picioare.

Ai părul ciufulit şi zâmebtul iar inocent, iar te întinzi ca o pisică-nfaţa mea. Dar ce faci, copile drag ?
Aştept, te las să faci ce vrei, te las să te prefaci nevinovată când tu ştii bine că e doar vina ta în jocul ăsta. E vina ta că eu stau aici în fiecare dimineaţă , că te privesc aşa , că mă faci să zâmbesc până la urechi când te aud râzând. E vina ta că-mi bate inima mai tare ca toba când alergi prin ploaie , când mi te-arunci vioaie în braţe şi mă priveşti aşa...cu ochii mari, larg deschişi şi respirând greu, obosită de atâta joacă.

Când afară plouă..

În casă e linişte. Nu se aude nimic , nici o muscă sau orice altceva nu sparge tăcerea locuinţei .Dar vezi totuşi trecând o puştoaică pe hol , îndreptându-se spre dormitor , cu o privire obosită, pierdută şi te întrebi : oare la ce se gândeşte ? oare ce-o face să pară aşa, gânditoare şi melancolică ? 

Oare ce ? 

Îmi cer scuze că par pesimistă, e vina vremii de afară. Şi a gândurilor care mă năvălesc când stau singură  în casă, nici nu aveţi idee ce îngrozitor e să vorbeşti cu pereţii şi ei să nu-ţi răspundă, dar măcar te ascultă. Şi dacă mai ai şi norocul să-ţi fie somn , să fi ATÂT de obosit încât să nu poţi merge, o să-i şi auzi râzând de tine când tu eşti drăguţ , când îţi pasă de unii şi când plângi fără motiv...atunci e oribil . :) 

Post fără sens , revin mâine cu ceva ce merită o privire . 

Cu drag, bolnăvioara Miru.

Incert

Ai auzit de moartea unui suflet? 

Tu, acel nimeni efemer, disparut in abisul lumii de Nicaieri, cel ce-ti strigi nevinovatia peste tot, ce lovesti peretii cu vorbe grele, ce hranesti naivul cu priviri piezise, infometate de durere...

Tu, copilul singur dintr-un colt, ce-ti ai domiciliul pe-un nor cand vine ploaia, ce urli cand tuna afara; cel ce privesti si taci cand linistea vorbeste, cel ce vede cum moare timpul in bratele-i plapande...

Dar tu, femeia tuturor , mama nimanui si confidenta vorbelor; tu doamna Cerului, ce soarbe ceaiul in amiaza, aceea care danseaza cu vantul, ce-are aventuri cu noaptea si plimbari nocturne cu luna si stelele; tanara ce aude romantele soptite ale marii catre soare, tu...

Ai vazut cum moare sufletul?

Voi, animale de companie, iubiri de-o vara, de-o toamna sau de-o primvara...cei ce calcati pe cioburi amintite, ce va rugati de clepsidra sa pastreze amintiri, sa se opreasca timpul un minut; voi , cei ce n-ati vazut rasaritul razand, degetele cantand sonate pe oase arse, voi...

Ati vorbit de moartea unui suflet ?

Si lasati-ma, la sfarsitul monoligului de seara, sa inchei : Tu , cel ce-ti cioplesti chipul in mintea tuturor, ce amagesti copile cu saruturi, cu dorinte false; acela ce savurezi iubire, ce versi in cesti soapte suave si tu, cel ce hranesti sufletul cu muzica lina, cu valsuri in al noaptii miez...spune-mi, tu...

Esti cel ce-ai vorbit, cel ce-ai vazut si-ai auzit cum iti moare sufletul, cersind atentie, dragoste, blandete? Cersind puritate, onoare; cersind doar bunatatea de-alta data? 

Am bubat !

Vă vine să credeţi? Tocmai în vacanţă, tocmai când se apropie Paştele, când vremea se făcuse frumoasă, când...când aveam şi cu poftă să ies pe afară, să cutreier străzile şi să râd în aer liber, pe o băncuţă din parc sau ştiu şi eu, undeva prin centrul oraşului...am făcut aşa bine cunoscuta şi tâmpita boală "bubat" . Serios? E hilară chestia, am vrut bubat în timpul şcolii, nu în timpul vacanţei ! Îmi vine să râd , serios . - :)) -
Da, postarea este mică, fără sens şi plictisitoare, cu ceva mai inspirat şi drăguţ revin spre dupa-amiăză, că tot am destul timp liber de pierdut.

Cu drag, bolnăvioară Miru.

Versuri în imagini

Mi-a venit o micuţă idee azi , când ascultam muzică şi când gândurile mele zburau departe-departe , un loc necunoscut mie, dar se pare că foarte cunoscut minţii mele. Oricum, să revenim la subiect. Cum şi aşa am tangenţe cu fotografia (nu, nu sunt mare fotograf) m-am gândit să pun şi câteva fotografii de-ale mele pe aici. Şi "campania" va purta numele de „Versuri în imagini” . Sper că o să vă placă :) Mai târziu , revin şi cu o recenzie. 

Nu sunt cele mai reuşite, însă promit că atunci când voi găsi încărcătorul aparatului revin cu unele mult mai bune. :)

Cu drag, Miru.

Hai să vorbim despre...

      Vă vine să credeţi cât de mult am putut să lipsesc? Adevărul e că nu am mai dat pe la calculator de multă vreme, îl aprind şi sting foarte repede. Mă plictisesc, mai simplu zis. Cum mai stau cu inspiraţia? Destul de bine. De fapt, încep să-mi revin. Şi am impresia că în tot acest timp am fost în comă sau ceva asemănător, am văzut şi am auzit destule lucruri , deşi nu le-am simţit...Şi am spus şi am făcut atâtea, încât de când a început anul , mă puteţi considera renăscută. Adusă la viaţă ca să încep din nou să scriu...Fiindcă cum altfel mi-aş putea expima mai bine sentimentele, trăirile, decât prin scris? E singurul meu talent şi de altfel, singurul meu mod în care mă liniştesc fără să fac cine-ştie ce prostie pe care mai târziu aş avea s-o regret.

***

Prietenie. Dragoste. Încredere. 

      Ţi-ai pus vreodată întrebarea "câţi prieteni adevăraţi şi buni şi de încredere am” ? Şi i-ai putut număra pe degete sau...ai spus „unul” şi nici de acela nu erai aşa sigur? Ceea ce vreau să spun, de fapt e că eu cred că nu există zece prieteni adevăraţi. Ci doar unul. Maxim , de fapt. 

    Mai te ai şi pe tine, cel căruia îi poţi zice orice , dar toate lucrurile se vor întoarce împotriva ta. Aşa că ai nevoie de măcar o persoană căruia să îi spui ce simţi , să te eliberezi de toate sentimentele care te macină în unele momente. Nu ştiu dacă înţelegeţi ce aberez, dar am început să-mi dau seama că pierdem oamenii foarte uşor , oamenii „speciali” ; care într-un timp credeam că nu putem trăi fără ei. Dar mai există şi oamenii „importanţi” . Şi între aceşti doi termeni este o diferenţă imensă.

    Cei importanţi sunt cei care luptă alături de tine să ţină flăcară prieteniei aprinsă chiar şi atunci când vă certaţi îngrozitor, când apar alţii noi şi lucrurile se strică între voi. Cei speciali doar trec prin viaţa ta şi apoi...dispar încet, dar sigur. Îi uiţi şi ei te uită. Cei importanţi sunt lângă tine chiar şi când tu te-ai schimbat, sunt aproape şi te acceaptă şi cu calităţi şi cu defecte...

Văzusem un citat pe Weheartit , care în română ar suna aşa „ Aş prefera să fiu o ratată fără prirteni, decât să am o groază de prieteni care mă bârfesc în secret . ” Eh, şi nu e aşa? :) 

Sunt destul de sigură că pentru a menţine o prietenie trebuie să acorzi încredere, să iubeşti şi să ai grijă cui îi dăruieşti toate aceste lucruri. 

O să revin şi mâine. 

Cu drag, Miru. 

Lucrurile se schimbă...

....şi noi nu putem face nimic să le oprim.

   - Fugi, fugi departe şi nu te opri! Nu te uita în urmă, nu îndrăzni să fi atent la sunetele din jurul tău, doar fugi până uiţi ce e în spate şi ce s-a întâmplat...

Puiul de om aprobă printr-o mişcare uşoară a capului, îşi privi mama cu ochii umezi, lacrimi cât boabele de struguri curgându-i pe-obrajii rumeni. Îşi muşcă încet buza inferioară şi se întoarse parcă cu mişcări mecanice pe călcâie. Închise ochii; nu mai voia să o vadă pe mami mânjită de lichidul ăla roşu pe mâini şi faţă şi pe tati rănit la inimă, aşa că începu să meargă. Dar nu deschise ochii, tremura tot, păşea în întuneric temător, strângea mâinele-n pumni şi călca pe crengile din pădure uşor, fiindu-i frică şi să respire. Până şi sunetele făcute de paşii lui, acel "trosc" ce se ivea după ce o crenguţă se rupea în două din cauza greutăţii lui îi făceau inima să tresară puternic, dându-i impresia că-i va ieşi din pieptul micuţ.

La un moment dat, într-o secundă când nici el nu-şi dădu seama, o luă la fugă. Şi alerga aşa de tare că simţea vântul lovindu-i chipul palid, deschise ochii şi se uită speriat la copacii de care se ferea, îşi privi mâinile murdare de pământ şi sânge uscat şi continuă să tot fugă, împiedicându-se de pietre, julindu-şi genunchii, zgâriindu-şi obraji...şi tot aşa. 

Dar făcea cum ii spusese mami. Nu-şi întorcea căpşorul în spate nici o secundă, tot privea înainte, dându-şi din când în când pletele brunete de pe frunte cu mişcări rapide, ca nu cumva să se mai lovească de încă o piatră şi să guste din ţărâna aceea nenorocită. 

Îşi simţea sufletul greu, îl apăsa ceva şi-l durea. Nu reuşea să-şi dea seama de ce fugea aşa de tare, dar tristeţea pe care-o simţise când mami-i spusese ce să facă parcă dispărea, rămânea gol; un suflet inocent, blând, nepătat până în aceea seară de durere, ură sau dezamăgire. Un suflet de copil  fericit, de copil cuminte şi ascultător, un biet îngeraş nevinovat ce luase parte la supărarea părinţilor săi fără să dorească acest lucru. 

Aşa că, fără să vrea, îşi repeta în minte, în şoptă, că mâine totul va fi bine. Deşi nu ştia ce însemna acest bine, nu era sigur dacă avea să înceteze să mai plângă şi nici dacă sufleţelul său avea să-şi revină; dar vorbele acelea, atât de preţioase pentru el, îi circulau repede prin vene şi-ajungeau la inimă, se întipăreau acolo până când copilul obosea să-şi tot zică asta şi desigur, obosea să alerge.

Deci trupul plăpând căzu la pământ, transpirat, murdar şi julit peste tot, iar pe chip i se zări un zâmbet palid, vag. 

-inspiraţie venită la miezul nopţii, nu vă explic de unde-a apărut şi ce înseamnă mai exact această povestire. Şi da, ştiu că-i ciudată şi tristă şi tot aşa, dar...sper să vă placă:)-

Cu drag , Miru.

   

Mulţumesc:)

„Mai sunt doar cateva minute.... si toata lumea o sa-ti spuna La Multi Ani.....
Eu...am sa spun o poveste...scurta...daca pot...
Ai venit pe lume cand nimeni nu se astepta, grabita...(aveai doar cateva sute de grame, nici macar un kilogram)...voiai sa arati lumii cine esti si ce poti face.
Ai umplut sufletele noastre de bucurie, de incantare si mandrie, caci fiecare moment al vietii tale a fost un pas spre reusita.
Azi... au trecut 14 ani...vei face buletinul (pe care il astepti)(..si eu iar voi plange..ca la sora ta..pentru ca..ati crescut prea repede) .
Iti multumesc pentru fiecare moment al vietii, pentru toate momentele pe care ni le oferi...ITI MULTUMESC CA EXISTI !si II MULTUMESC DOMNULUI in fiecare zi ca ni te-a dat !
Miru.: Sa fii fericita, sa fii iubita,sa fii TU ! si sa nu uiti niciodata, cat esti de iubita.
Vor exista momente in viata cand vei fi trista, cand vei simtii ca te prabusesti - v-a trebui sa te ridici si sa renasti..iar noi vom fi langa tine !!LA MULTI ANI !!! Miru
....cu multa iubire...mami.”


Aşa, cine mai are mamă ca a mea? :) Nimeni. - ok, să nu fiu rea, toate mămicile sunt bune, doar că...mneh- eu de a mea sunt FOARTE mândră. De fapt, sunt mândră să fiu fiica ei. :") Şi am postat asta aici  fiindcă a fost cel mai frumos mesaj primit azi. Au mai fost şi altele care mi-au adus zâmbetul pe buze şi le mulţumesc tuturor care mi-au spus şi continuă să-mi spună la mulţi ani. ^^"
Te iubesc, mami>:D<

And, happy b-day to me:o3

Cu mult drag, Miru.

Leapşă.

Prima sau a doua pe care o fac, deşi "prima-prima" e undeva salvată şi uitată. Ar trebui s-o caut...
Oricum. E o leapşă cu istorie lungă, luată de la Metal , care a luat-o de la Adiiiina , care şi ea a luat-o de la Rareş şi tot aşa. *laughs* 

Ai o poreclă?

Yep. Miru orii Mad Hatter oriii - RAR - Mirunel. 

Unde locuieşti?
Craiova, România.
Ce înălţime ai?
1, 62? Maxim 63.  -.-
Ai zi onomastică?
Chiiiaaar nuu am. Să şti că m-am născut...când nu existau zilele(?) . T_T 16 februarie, anyway. 
Cu ce te ocupi?
Ăăh, fotografiez, scriu, desenez, cânt - cică -  şi mă bucur de viaţă. Şi da, asta-i o ocupaţie. 
Ai fraţi sau surori?
O soră mai mare.
Limba maternă?
Română.
Limbi vorbite?
Engleză, franceză - puţin - , germană -puţin - , spaniolă. :"D 
Colecţii?
N accesorii vechi , lucruri vechi  în mare parte. o.o" şi chestii pufoase, muulte-multe chestii pufoase. :))

Număr la pantofi?

38-39.
Şcoli absolvite
Hmm...Who knows. Încă n-am absolvit, mai am puuţiin.

Materia preferată?

Literatură, engleza, mai nou chimia, desenul & - maybe, just maybe - biologia,.
Ce hobby-uri ai?
Scriu proză, blogging, fotografia, plimbatul - sometimes -, urmăritul filmelor/serialelor, vorba multă şi fără sens. :"D

Bani de buzunar?

Am. ^^" 
Dorinţa?

Greu. Doar una? Păi...să vizitez MULTE locuri, foarte-foarte multe. (şi să ajut lumea, în vreun fel)

Vise?

Am. Si fac tot posibilul să le ţin în viaţă, reale pentru mine şi să nu le uit. :)
Număr norocos? 

Nu ştiu, cred că e 8.
Ai vrea să revezi...
Sibiul.
Ai animale de casă?
Doi căţei.

Sentimentul cel mai preţuit?

Dragostea, încredera & prietenia. :)
Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţă? 

Ăh, nu ştiu. sunt multe.

Cu drag, Miru. 

Dupa-amiezi de februarie

Cortina a căzut pe ultimul act al tragediei.

Dar noi, care am rămas după el, ce vom face? - Mihail Drumeş

   

-  Cred că ţi s-a răcit ceaiul , cineva sparge liniştea şi inundă urechile unei domnişioare cu un glas plăcut, politicos şi gros. 

Îşi întoarce privirea spre făptaş , părând pierdută , obosită. Fără chef de viaţă sau ceva asemănător, chipul ei arăta că se săturase de lucrurile din jurul ei , de ninsoare, de lume sau de lichdiul din ceaşca ce se afla în faţa ei. Şi totuşi, era preferatul ei. Ceaiul de fructe de pădure şi cel de mentă-i răsfăţau întotdeauna papilele gustative. Dar azi, efectul lor miraculos nu dădea roade. Încă se holba la respectivul, ce o privea întrebător şi ea nu ştia ce să spună. Auzea atâtea voci şi zgomote , toate venind din alt colţişor al ceainăriei în care se afla şi parcă cu câteva minute înainte o tipă ţipase speriată - se împiedicase şi doborâse lucrurile cuiva de pe o masă - iar pe domnişioara noastră o făcuse să se bucure, să-şi aducă aminte că nu era singura care se împiedica de treptele inexistente . 

    Mă rog, trecând peste detalile astea...Îi ridică din umeri ca răspuns acelui străin , ce pleacă până la urmă de la masa ei. Dar ce-l interesa pe el de ceaiul ei ? 

Oricum ar fi , nu dorea să-şi bată capul cu asta, aşa că se plăteşte consumaţia, îşi bagă cărticia în geantă şi căştile în urechi, apoi pleacă de la masă, în timp ce-şi adâncea mâinele în buzunarele călduţe ale gecii. 

    „Cred că ţi s-a răcit ceaiul”....Doar crezi ? De ce nu eşti sigur? De ce nu-mi spui : „Ceaiul tău s-a răcit” sau alte propoziţii de genul, care să-mi arate încrederea ta în sine? Şi de ce-mi spui mie ? De ce, dintre douăzeci de oameni , de tipe singure la masă ; care citesc Faust şi încearcă să fie atenta le lectura lor , tu mă alegi pe mine? De ce...nu te duci la cea de lângă mine ? Ea pare mai interesantă, vorbeşte la telefon. Sau o făcea, s-a oprit când ai intrat în ceainărie. Sau...de ce nu ţi-ai continuat vorbele ? De ce te-ai oprit, aşteptai un răspuns? Ai fi vrut să-ţi zâmbesc, să-ţi mulţumesc, să fac ceva care să-ţi demonstreze ce toate-ţi cad la picioare? Sau nu-i aşa ? Nu eşti unul dintre „aceia” ? Nu ştiu. 

    Dar sunt sigură că gestul meu, ridicatul meu simplu, anostul meu gest este răspunsul tău la toate de ce-urile mele. Fiindcă şi tu m-ai privit aşa cum am făcut-o eu...Şi tu...

- Au, la naiba! 

Simte cum cade, cum lent se apropie de pământ şi pământul-şi deschide prietenos braţele s-o îmbrăţişeze şi ştie că o lovitură în acel moment ar fi inevitabilă, oricât de mult ar încerca să se apare de gheaţa de pe jos.Dar încă-şi mai aude mintea vorbind, aberând, punând întrebări şi răspunzând şi în două secunde, e întinsă pe jos, într-o postură ciudată. 

Ziua asta, de paisprezece februarie, mergea din ce în ce mai rău. De dimineaţă căzuse pe scări, când ieşise din casă alunecase şi aproape că-şi rupsese mâna,iar la ceainărie - în încercarea stupidă de a-i explica chelneriţei că vrea ceai de fructe de pădure, nu de zmeură, fiindcă nu este acelaşi lucru şi nu are acelaşi gust , lovise un cuplu ce-şi dovedea eterna lor dragoste, alintându-se în toate modurile - şi sfârşise prin a chema altă chelneriţă.

Apoi, mai apăruse şi necunoscutul ăsta, interesat de ceaiul ei şi care acum, îi ocupa mintea în intregime, doar fiindcă o deranjase cu cea mai aiurită propoziţie. Şi în momentul de faţă, doar fiindcă să meargă printre munţii de zăpadă şi să se roage să nu cadă, să nu alunece, să nu fie victima colaterală a unui război cu bulgări între puştani nu era de ajuns , trebuia să se mai aleagă şi cu o nouă vânătaie pe trupul plin de semne ce arătau cât de atentă putea să fie la drum. 

Totuşi, trece peste toate aceste lucruri şi se ridică, trage aer în piept şi încearcă să-şi aducă aminte unde rămăsese cu gândurile, dar nu reuşeşte. Se încruntă, dar nu din cauza asta, ci fiindcă pe oriunde îşi arunca privirea vedea doar norocoşi care nu cădeau, fiindcă aveau pe cineva de care să se ţină.  Urâse mereu ziua asta, nu avea nimic împotriva îndrăgostiţilor, avea ceva cu cei care-i făceau atâta publicitate şi fiindcă în fiecare an, această „sărbătoare” pentru ea însemna să-şi arate cât de mult poate să se împiedice, să înjure, câtă răbdare are şi câtă ambiţie şi cât curaj să ajungă de la ceainărie, biblioteca, supermarketul sau alte locuri, acasă în siguranţă. Ok, fără un braţ sau picior rupt. 

Şi dacă acum vă întrebaţi dacă domnişioara cu ceaiul a mai ajuns întreagă acasă, răspunsul este da. Poate cu câteva răni minore, dar când a intrat în bloc, când a deschis uşa apartamentului cu degetele îngheţate , şi-a adus aminte de tipul cu ceaiul. Şi şi-a dat seama că de fapt nu este atât de importanată o zi în care arăţi că-ţi pasă, că iubeşti, e important să dovedeşti cu sinceritate în fiecare minut sau oră, dacă poţi. Şl el, acel străin blând, îi dovedise că ceaiul ei răcise şi că lui îi păsa dacă ea-l bea cald sau rece. :)

Tăcere,timp şi linişte

A venit şi februarie şi uite, se apropie şi ziua mea de naştere. Şi e frig. Şi...şi tot aşa. 

Cred că azi a fost prima zi în care nu am vrut să ies din casă. Şi nu din cauza vremii sau a unor persoane, ci doar fiindcă nu am avut...dispoţiziţia necesară, să spunem. Îmi cer iertare celor care le-am spus că voi ieşi, dar azi cred că-i ziua ceaiului, cititului, statului pur şi simplu. 

În orice caz, nu ştiu despre ce-o să fie postul ăsta. Nu am o inspiraţie strălucită, dar totuşi o am. Poate o să aberez, că tot n-am mai făcut-o de ceva vreme...

Am impresia ciudată că timpul fuge pe lângă mine, uneori. Am impresia că rămân în urmă. Alteori, parcă-i prea multă gălăgie. Şi în unele momente, aş vrea ca toţi să tacă. Egoism? Poate. Nu ştiu, dar de-un timp încoace unele lucruri au devenit un haos total, mă cert şi mă împac cu mulţi, râd şi plâng în acelaşi timp şi le zâmbesc persoanelor pe care-aş vrea să le pocnesc în faţă, mai "româneşte spus" . 

Nu ştiu de unde tot acest amestec de sentimente, am momente când nici nu-mi dau seama dacă sunt fericită sau tristă, fiindcă zâmbesc şi totul pare să fie bine. 

Mă rog, singura mea explicaţie pentru comportamentul ciudat şi pesimisul care mă domină în unele momente - să se înţeleagă, eu sunt optimistă - e poate faptul că sunt puţin stresată de şcoală, de vremea rece - ce n-o displac, dar nici mare admiratoare şi bună prietenă a ei nu sunt - de problemele altora, de ale mele, de...nu ştiu, de răceala de care am scăpat cu greu.

Fie, ştiu că postul n-a fost mare lucru, dar o să revin cu ceva mai bun mâine. :)

Cu drag şi sinceritate, Miru.