Povestea unor prietene..

- Muc, dormi ? 

- Ihmm, nu. Ce e ? 

- O sa pleci ?

- Maine. 

- Nu cand...

- Mmm, da' de ce intrebi ? N-ai somn ? 

- Nu. Raspunde-mi...

- Hai culca-te, vorbim dimi...

- Nu vreau. Zi,pleci sau nu?

- Acum nu. In curand...

- De tot ? 

- Nu.

- Pai cum,te-ntorici? 

- Nu. Culca-te...

- Si-atunci ? 

- Raman in sufletul tau,fraiero. 

- Muc...

- Ce ? 

- Nu vreau sa pleci.

- Nici eu,Mirunel...nici eu.

Cred ca m-ai mintit. Vreau sa spun,ai plecat de tot. Nici in sufletul meu nu mai esti, ti-ai luat adio fara sa-mi zici. Si nu te-am dat eu afara...Eu mi-am dorit mereu sa ramai cu mine,si sa fim prietene pana cand vom imbatrani si vom avea riduri si tu te vei plange ca te dor oasele si eu ti-as fi spus ca-i vina patului tau prost. Dar tu m-ai fi contrazis, si te-ai fi luat de patul meu...

Unde-ai disparut, piticul meu de gradina ? 

Tin minte cat puteam sa te urasc inainte sa te cunosc. Nu stiam cine esti, ce povoare-ti cara sufletul si dupa ce-am facut-o , mi-am dat seama ca noua poate ne-a fost destinat sa ne intalnim, sa devenim prietene, sa ne spunem totul, sa ne sprijinim una pe alta,sa plangem si sa iubim impreuna. Din nevoia mea de a purta de grija si din a ta, de a darui iubire; s-a nascut o prietenie speciala. Am cusut cu mainile tremurand , impreuna , increderea si ne-am comportat ca doua surori,ne-am acceptat defectele si nu-mi aduc aminte sa ne fi certat. 

Poate-am facut-o,cine naiba mai stie ce s-a intamplat rau intre noi; caci eu mi-aduc aminte doar faptul ca n-a stiut niciodata sa alergi, inca-ti aud rasul amuzant si te vad zambiind larg,bucurandu-te de cafeaua mea, tinandu-ma in brate, spunandu-mi cat de fericita esti ca ma ai aproape. Si eu,la fel ca tine, tot atat de fericita eram, caci in sfarsit cunoscusem cineva cu care puteam sa vorbesc liber si sa rad; si-n acelasi timp sa primesc palme dupa cap cand greseam. Poate a fost doar prietenia aia de o vara, ce nu se uita niciodata. Poate ai fost prietena caruia o sa-i simt lipsa mereu, chiar si dupa ani; cand deja nu ne vom mai recunoaste pe strada. Vom trece una pe langa cealalta,avand poate un deja-vu ca ne-am mai intalnit undeva,candva;dar totul a luat sfarsit cu distanta dintre noi. Desi incercam din rasputeri s-o facem sa para mica, e imensa. Caci acolo , unde esti sunt zeci de persoane care ma inlocuisem pe mine si aici...unde sunt eu, nu-i nimeni care sa poata umple golul tau. Nu stiu daca ai si tu aceeasi parere ca mine,daca simti ce simt si eu, as vrea s-o faci; insa nu ma supar daca nu-i asa...

Imi e dor de tine, C . 

Am privit în trecut

                  Noroc că mi-am scris viaţa pe blog, căci altfel n-aş fi ştiut tot ce s-a întâmplat în anii trecuţi. Şi prin câte am trecut, cu cine şi de ce...

    Cum zice titlul, am privit în trecut. Şi am rămas stupefiată. Ştiţi de ce ? Pentru că oamenii care erau în anii trecuţi în viaţa mea, au dispărut. Nu ştiu cum...Postările care le erau dedicate, toate acele mulţumiri şi zâmbete date lor s-au transformat în scrum. Le citesc cu melancolie, mi se rupe sufletul să-i dau dreptate mamei mele când mi-a spus că nimic nu e veşnic, decât dragostea familiei şi poate-poate câteva, foarte mici excepţii. Prietenile care am crezut că vor dura toată viaţa au fost doar „de vară” şi oamenii despre care am avut puterea să spun că nu mă vor părăsi niciodată, au făcut-o. Mă întreb acum, de ce s-au întâmplat toate astea ? Din cauza timpului, certurilor, sau de ce ? Care a fost motivul pentru care ne-am îndepărtat unii de alţii ? Aş putea răspunde cu mii şi mii de fraze, dar poate că nu vreau. Poate, că de fapt, nu-mi doresc să aflu răspunsul la această întrebare şi , cine ştie , mă mulţumesc cu tăcerea din suflet. Ştiţi cum se zice, e mai bine să laşi unele întrebări fără răspuns. 

     Eu una-mi cer iertare pentru că i-am ignorat pe vechii mei amici, că nu le-am mai spus un „bună” aşa cum o făceam înainte ; dar ştiu că dacă acum aş încerca s-o fac, n-aş putea renaşte trecutul. Nimic nu poate fi la fel cum a fost, şi eu n-am de gând să mă lupt cu timpul şi cu amintirile, doar ca să readuc oameni în viaţa mea; care poate nu mai vor să facă parte din ea... 

Oricum, postarea aceasta este dedicată timpului ce-a trecut şi m-a lăsat pe mine în urmă. Oamenilor care au plecat, şi poate că nu se vor mai întoarce vreodată; priteniilor care s-au sinucis căci nu mai avea nimeni grijă de ele şi tot aşa. În mare parte , celor care nu mai sunt lângă mine şi în acelaşi timp, celor care o să fie în viitor. Căci timpul merge înainte, şi eu trebuie într-un fel sau altul sa-i urmez cursul, să mă bucur de cei care vin şi sunt acum cu mine; nu să sufăr pentru aceia care „au murit” . 

Cu multă dragoste, Miru.

...

Eşti singur. Te-au părăsit toţi. Într-un fel uimitor, au dispărut prietenii cei mai buni din vară şi toţi pe care-i credeai „importanţi” au plecat. Nu mai e nimeni, aşa-i ? 

Deci eşti singur , în vârtejul vieţii şi tot ce poţi face ca să te menţii în viaţă e să tragi adânc aer în piept , să speri că dacă nu-i bine acum; o să fie. 

  Şi ce dacă eşti singur ; îţi spui...Ce contează ? N-a murit omenirea! Mai sunt acolo , undeva , acele persoane care te vor face să te simţi iar fericit ; care o să apară după o vreme şi tu ai să uiţi perioada vârtejului. Însă până atunci, rămâne să te lupţi , să iubeşti... Da, să iubeşti. Să speri. Să zâmbeşti. Dar mai ales, să iubeşti...Cu toată fiinţa ta, cu toată inima, găseşte persoana „aceea” şi îndreaptă spre ea toată bunătatea ta, toată dragostea ta, devin-o una cu ea, fi fericit. Iubeşte ! 

Şi dacă nu găseşti doar un om, nu fi trist. Există miliarde de oameni care au nevoie de iubirea ta, de speranţele tale. Care au nevoie de tine !  Căci, până la urmă ; dragostea se naşte din nevoia de a fi iubit, de a simţi îmbrăţişari mereu, de a vedea pe chipurile oamenilor şi pe al tău zâmbete...Aşa că, până când vârtejul trece, tu rămâi puternic. Respiră,şi dacă poţi, treci prin el, sparge pereţii singurătăţii şi fi optimist. Păstrează-ţi inima pentru cei care merită , pentru cei care vor merita să o aibă; însă nu uita...Eşti liber să acorzi un minut de căldură şi altora. 

Cu multă dragoste şi dor de scris, Miru.