„Durerea sufletului”

Inima cerşeşte iubire şi atenţie, iar când suntem trişti, doreşte căldură, îmbrăţişări. Dar cunoaşteţi momentul când cel care ne poate oferi liniştea e chiar vinovatul tristeţii noastre ?
Ei bine, atunci inima tace şi plânge.
Ne doare sufletul de nedreptăţile care se întâmplă, de cum viaţa pur şi simplu îşi bate joc de momentele tale fericite; aducând doar clipe oribile, pe care ai să le regreţi ani întregi.
Şi-i naşpa. E super naşpa când se întâmplă chestii de genul...Îmi cer scuze că n-am o exprimare genială, dar acum vă scrie un suflet supărat pe destinul idiot.
Ştiu că nimic nu durează la nesfârşit, dar dacă există excepţii...? Adică ştiţi vorba aia, din Winnie the Pooh, ”People say nothing is impossible, but I do nothing every day„ 
Poate există şi o iubire eternă, şi nu mă refer la basme. Vorbesc de realitate, poate că suflete pereche chiar se caută unele pe celelalte şi unele, fericite, reuşesc să se găsească. .. Am dreptate, nu ?
Ştiu, vorbesc exact ca un copil, dar eu cred în "happy-endings" şi relaţii fericite, cred în iubirea adevărată şi nu ştiu, cred că totul se poate rezolva cu blândeţe şi dragoste. 
Ştiţi voi, o cană de fericire cu topping de dragoste nu strică niciodată, aşa-i ? :) 
Vă las să-mi spuneţi părerea voastră...despre iubire,şi despre durerea din suflet. Până la o altă postare, zâmbiţi mai des, evitaţi să faceţi din ţânţar armăsar...şi iubiţi. Pe oricine cere puţină dragoste, şi merită, oferiţi zâmbete şi iubire... 

Amintire

Ne privim ca doi străini când ne-ntâlnim, deşi ne-am cunoscut aşa de bine încât ştiam totul despre celălalt. Nici măcar nu ne salutăm, ne zâmbim în semn că o dată, acum mulţi ani, am fost împreună la bine şi la rău, ne-am iubit; dar timpul ne-a îndepărtat....sau noi am fost de vină ? Cine mai ştie acum, ce-o fi fost în capul nostru când am plecat. Sau de ce am plecat...

Oricum, nu mai contează acum. Trecutul e trecut, şi deşi amintirea noastră rămâne vie, aprinsă de căldura revederii, trebuie să ne acceptăm greşeala. Trebuie să recunoaştem că noi am comis cruda crimă de a ne părăsi, conştienţi de singurătatea care avea să urmeze sfârşitul. 

Ştiu că poate, aşa a fost să fie. Poate nu eram meniţi să fim împreună, ci doar nişte suflete rătăcite; sigure că şi-au găsit perechea. Dar totuşi, când privesc în urmă, la clipele efemere de fericire, mă-ntreb: de ce s-a întâmplat aşa ? De ce-a trebuit sa devenim doi necunoscuţi, să uităm unul de altul; când înainte însemnam universul pentru celălalt ? 

Îmi place să cred că şi acum te mai gândeşti la mine, şi poate un surâs melancolic îţi luminează chipul. Îmi place să mă gândesc, că , cine ştie, nu te-am pierdut , ci doar am luat o pauză...că mă aştepţi cu îmbrăţişarea-ţi caldă şi strânsă, dar eşti prea orgolioasă să vi tu prima...

Îmi cer iertare, ştiu că a fost şi vina mea; nu doar distanţa şi timpul au contribuit, dar poate că ne vom mai vedea...cândva, şi ne vom saluta, vom sta la o cafea, şi vom vorbi despre toate şi toţi; aşa cum obişnuiam înainte.