Cine
sunt?
Sunt un dezastru din punct de vedere
anatomic, sângele mi s-a preschimbat în cerneală, iar inima mi-a
devenit maşină de scris. În locul degetelor am stilouri ascuţite, creioane cu
vârfurile rupte şi buricele îmi sunt tastele unui laptop învechit.
Stomacul
mi-a devenit un bol în care se varsă rime albe, poeme întregi ale unor
autori dispăruţi, nuvele şi romane, rânduri întregi de cuvinte întortocheate.
Oasele mă dor, se frâng, se-ndoaie în fel şi chip, doar-doar să se asemene
formei cuvântului meu. Nu mai sunt om, mi-am
pierdut forma umană de mult, încă de
când am răsfirat primele pagini ale unei nuvele. Abea
atunci am ştiut ce-mi doresc să fiu şi ce formă mi-aş dori să ia sufletul meu,
sau dacă fenomenul renaşterii chiar există, în ce să mă transform după ce
trupul mi-e părăsit de ultima suflare.
Oglinzile am început să le evit,
căci nu mă mai asemăn de nici un fel cu
o tânără obişnuită. Ochii îmi sunt înceţoşaţi de puncte şi virgule, de semne de exclamare
şi-atunci când nu am habar ce se întâmplă, se metaformozează în
semne de întrebare.
Gura e
doar un instrument prin care literele îşi fac loc să-mi intre în stomac, şi
sincer, a început
să fie dureros căci uneori,
diacritecele-mi zgârie esofagul; iar
nasul doar simte parfumul dulceag al cărţilor vechi sau cerneala proaspată care mi se
scurge când reuşesc să-mi zgârii pielea cu stilourile.
Ce să mai vorbesc de păr? O glumă, a căzut tot, bietul de el. Mi l-au
înlocuit şirurile lungi de cuvinte, litere care încearcă să ia o formă,
propoziţii fără sens. Mi-e greu cu el, aşa lung şi încâlcit, căci nu pot
descifra tot ce se scrie în el şi din acest motiv în fiecare dimineaţă trebuie
să pierd minute multe, doar ca să-l pieptăn, să şterg cuvintele deochiate sau
virgulele unde nu-şi au rostul. Alteori
mi se face teamă că prinzându-l într-o coadă, aşa cum îmi cădeau
firele de păr înainte, ori să-mi cadă şi
vorbele la care am muncit atâtea
zile să le pieptăn cum trebuie.
Noaptea devine obositor căci mă
simt grea, de la prea multe zise şi
scrise, mă simt obosită şi aş vrea să scap de toată povara lor, să i le dau
alctuiva să mi le poarte, să scriu şi pentru altcineva. Am întâlnit o dată un
om, de mult, părea la fel ca restul şi îmi aducea aminte că şi eu am fost o
dată normală. Mi-a spus că dacă am să
las în această viaţă ceva, ar trebui să mă las pe mine, să mă citească şi
generaţiile viitoare. Nu l-am ascultat,
copil fără minte mi-am zis că el nu ştie
ce vorbeşte. Cum să-mi dau sufletul celorlalţi? Cum să ştie omenirea că m-am metamorfozat, cum să fie posibil să-i las pe
ei să mă citească? Oricât am fost
împotriva acestei idei, m-am trezit
ascuţindu-mi creioanele sau aşezându-mi
literele sub alte forme, să le fie plăcute şi altora, nu doar mie. Când ochii
mi se umpleau de prea multe semne de punctuaţie din cauza oboselii, îi ştergeam uşor cu o gumă şi mă apucam iar, de la capăt, doar să le fac oamenilor simpli pe plac.
Aşa am ajuns ca dintr-o pagină pline de cuvinte amestecate şi fără vreun
sens, să mă scriu într-o nuvelă şi uşor, cu timpul trecând, să îmi doresc să am complexitatea unui
roman. Cunoscând şi alte suflete ca ale
mele, scriitori vechi sau noi, autori de poeme cu rime albe sau de romane
groase, mi-am dat seama că aş vrea să mă scrie şi pe mine cineva aşa frumos.
Cum Arghezi a lăsat un testament al viziunii sale despre lume, al artei sale
şi-al sufletului său ca să-l citească generaţii
peste generaţii, aşa cum Faust a
lui Goethe a făcut un pact pentru
tinereţe şi iubire, rămânând fără suflet; aşa-mi doresc să mă scrie
cineva sau şi mai bine, să mă scriu chiar eu.
Fără un pact cu Diavolul, ci un pact cu proprii mei demoni, cu propriile
temeri şi frustrări, un pact cu bietele cuvinte pe care deseori uit să le mai aşez, un pact cu sinele meu
şi-n schimb, să mă dau pe mine toată,
trup şi suflet şi să mă las altora, să-mi las viziunea şi arta, gândirea
şi fricile unora care nu vor fi
înfricoşaţi, unora curioşi să-mi
răsfoiască capitolele muncite pe zi-nsorite.
Însă, revenind la primul om căruia nu i-a fost teamă de pactul meu şi de
transformarea mea, lui i-am şi oferit pentru întâia oară bucăţi, mănunchiuri din maşina mea de scris.
Am stat nopţi întregi să-mi aranjez sufletul
cât mai frumos, să-mi curăţ maşina de scris, să nu mai ticăie nervos când o inspiră câte ceva,
mi-am pieptănat şi părul şi nu l-am strâns căci îmi doream cu atâta
ardoare ca omul acela să –mi spună că-i sunt plăcută, că merită să stau pe cel
mai înalt raft al unei biblioteci sau de ce nu, în librării, chiar la fereastra
lor.
Dar omului nu i-a plăcut felul meu,
inima mea cu o mecanică stricată l-a speriat căci bătea prea tare pentru el şi când am vrut
să-l ating, din greşeală, creioanele mele ascuţite l-au zgâriat. S-a temut de
ciudăţenia mea, de frazele mele mult prea lungi din păr şi-a zis că-i par prea curioasă, prea întrebătoare, căci
privirea mea nu putea să înţeleagă de ce nu-i sunt pe plac, el care mă sfătuise
să le scriu şi celorlalţi din suflet. Mi-a mototolit manuscrisele în pumni şi mi-am simţit cuvintele, bietele, plângând
căci le rupea, mi-am simţit oasele
frângându-se căci el nu înţelesese cine sunt eu. De la atâta durere şi chin
pricinuit de acel nerecunoscător, maşina mea de scris s-a oprit un timp. Când încercam să-i mai apăs tastele, rămânea blocată, oricât
de mult ulei şi cerneală nouă i-aş fi
pus, ea refuza să mă mai lase. O
rănisem. Mă rănisem, adică.
Treptat, din neatenţie, în vene au început să-mi intre diacritice şi să
mă înţepe.
Oh, mă îmbolnăvisem şi fiecare doctor la care mă duceau părinţii mei, spuneau că n-am nimic. Dar ce să-nţeleaga ei, oameni
de ştiinţă? Ce să ştie ei, cum şi în ce
chip le puteai lor explica că eu n-am nevoie de medicamente, că o aspirină
nu-mi va lua migrenele şi că nici acele perfuzii dureroase nu mă pot ajuta, ba
chiar îmi făceau mai mult rău, căci
îmi pierdeam din cerneală, mă voiau la
loc om cu esenţa lor toxică mie, iar eu mă chinuiam peste puteri să-mi menţin metaforele
bine ascunse sub coaste, să nu le vadă ei, ochi răi şi neînţelegători.
M-am vindecat şi m-am scăpat de
boala despărţirii de cel nerecunscător abea când m-am
întors printre ai mei. Când am resimţit parfumul bibliotecilor şi când
stilourile mele au reinceput să mâzgâlească
caiete întregi cu litere alandala, inima – maşină a început iar să ticăie
nervos. Oraşul m-a inspirat. Zgomotul făcut de oameni mi-a redat viaţa, dar şi
natura cu liniştea ei mă făcea să nu mă opresc din a supravieţui.
Am vrut să cunosc şi mai mulţi oameni
care sufereau de metamorfoza mea, să-i
ştiu pe toţi şi in acest fel am
construit o bibliotecă doar a mea, cu
toate aceste energii aşezate în cuvinte, cu toate aceste viziuni şi
vieţi aşa de diferite.
În final, cine sunt?
Un om? Un artist care şi-a
pierdut drumul în viaţă? O simplă umblă
trecătoare? Sau sunt tot ce şi-au dorit toţi să fiu, însă nu şi eu?
Sunt doar un cuvânt într-o carte sau deseori, iau forma
unui capitol în viaţa altora?
Într-o lume în care cu toţii mi-au dorit
metaforele aşezate altfel, în care propoziţile mele n-au mulţumit pe
fiecare şi frazele-mi au reuşit să frângă inimi, într-o lume în care cuvântul
meu şi-ar fi dorit să fie mai mult decât atât, să fie ideee, să schimbe minţi
bolnave şi principii, eu ce-am ajuns ?
Râd
de ceilalţi şi spun că am ajuns să fiu nimic, când am avut posibilitatea să devin totul. Dar
oare nu-i aşa, oare gluma mea fără haz nu-i
oare realitatea ?
Mi-aţi oferit şansa să devin medic şi
v-am refuzat.
Mi-aţi oferit şansa să devin iubită
şi nu am acceptat.
Mi-aţi oferit şansa să fiu astronaut, om
de ştiinţă, sportivă, orice, voi mi-aţi dat şi m-aţi încurajat. V-am refuzat de
fiecare dată.
Eminescu şi-a dorit să iubească cât era
conducător al universului. El ar fi renunţat la toate pentru ora lui de iubire,
dar eu la ce aş putea să renunţ şi pentru ce?
Să renunţ la bietele mele cuvinte pentru
o oră de iubire? La ce bun?
Obosesc, şi frazele o dată cu mine îşi
caută punctul, literele nu mai au stare
ş i vor să fugă să doarmă, inima a început să ticăie mai slab căci îşi pierde inspiraţia, iar vâfurile creioanelor mi
s-au tocit.
La apus, când vorbele mi-au
epuizat, când am rămas fără cerneală în condei, când punctele
au pus sfârşitul şi virgulele au dispărut, mă aşez şi eu o dată cu ele, când
literele mi s-au agăţat de piele ca să
nu se piardă până a doua zi...
Eu cine sunt? Ce sunt?
Sunt un dezastru din punct de vedere
anatomic.
Sunt o carte deschisă.