Cine sunt? // Proză

Cine sunt?

       Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic, sângele mi s-a preschimbat în cerneală, iar inima mi-a devenit maşină de scris. În locul degetelor am stilouri ascuţite, creioane cu vârfurile rupte şi buricele îmi sunt tastele unui laptop învechit.

Stomacul  mi-a devenit un bol în care se varsă rime albe, poeme întregi ale unor autori dispăruţi, nuvele şi romane, rânduri întregi de cuvinte întortocheate. Oasele mă dor, se frâng, se-ndoaie în fel şi chip, doar-doar să se asemene formei cuvântului meu. Nu mai sunt om, mi-am  pierdut forma umană de mult, încă de  când  am  răsfirat primele pagini ale unei nuvele. Abea atunci am ştiut ce-mi doresc să fiu şi ce formă mi-aş dori să ia sufletul meu, sau dacă fenomenul renaşterii chiar există, în ce să mă transform după ce trupul mi-e părăsit de ultima suflare.

      Oglinzile am  început să le evit, căci  nu mă mai asemăn de nici un fel cu o tânără obişnuită. Ochii îmi sunt înceţoşaţi de  puncte şi virgule, de semne de exclamare şi-atunci când  nu am  habar ce se întâmplă, se metaformozează în semne de întrebare.

Gura e doar un instrument prin care literele îşi fac loc să-mi intre în stomac, şi sincer, a început  

să fie dureros căci uneori, diacritecele-mi zgârie esofagul; iar  nasul doar simte parfumul dulceag al cărţilor  vechi sau cerneala proaspată care mi se scurge când reuşesc să-mi zgârii pielea cu stilourile.

      Ce să mai vorbesc de păr? O glumă, a căzut tot, bietul de el. Mi l-au înlocuit şirurile lungi de cuvinte, litere care încearcă să ia o formă, propoziţii fără sens. Mi-e greu cu el, aşa lung şi încâlcit, căci nu pot descifra tot ce se scrie în el şi din acest motiv în fiecare dimineaţă trebuie să pierd minute multe, doar ca să-l pieptăn, să şterg cuvintele deochiate sau virgulele unde nu-şi au  rostul. Alteori mi se face teamă că prinzându-l într-o coadă, aşa cum  îmi cădeau  firele de păr înainte, ori să-mi cadă şi  vorbele la care am  muncit atâtea zile să le pieptăn cum trebuie.

      Noaptea devine obositor căci  mă simt grea, de la prea multe  zise şi scrise, mă simt obosită şi aş vrea să scap de toată povara lor, să i le dau alctuiva să mi le poarte, să scriu şi pentru altcineva. Am întâlnit o dată un om, de mult, părea la fel ca restul şi îmi aducea aminte că şi eu am fost o dată normală. Mi-a spus că dacă am  să las în această viaţă ceva, ar trebui să mă las pe mine, să mă citească şi generaţiile viitoare. Nu  l-am ascultat, copil fără minte mi-am  zis că el nu ştie ce vorbeşte. Cum să-mi dau  sufletul  celorlalţi? Cum să ştie omenirea că m-am  metamorfozat, cum să fie posibil să-i las pe ei să mă citească?  Oricât am fost împotriva acestei idei, m-am  trezit ascuţindu-mi creioanele  sau aşezându-mi literele sub alte forme, să le fie plăcute şi altora, nu doar mie. Când ochii mi se umpleau de prea multe semne de punctuaţie din cauza oboselii,  îi ştergeam uşor cu o gumă şi mă apucam  iar, de la capăt, doar să le fac  oamenilor simpli pe plac.

       Aşa am ajuns ca dintr-o pagină pline de cuvinte amestecate şi fără vreun sens, să mă scriu într-o nuvelă şi uşor, cu timpul trecând, să  îmi doresc să am complexitatea unui roman.  Cunoscând şi alte suflete ca ale mele, scriitori vechi sau noi, autori de poeme cu rime albe sau de romane groase, mi-am dat seama că aş vrea să mă scrie şi pe  mine cineva aşa frumos.

Cum Arghezi a lăsat un testament al  viziunii sale despre lume, al artei sale şi-al sufletului său ca să-l citească generaţii  peste generaţii, aşa cum  Faust a lui Goethe a făcut un pact pentru  tinereţe şi iubire, rămânând fără suflet; aşa-mi doresc să mă scrie cineva sau şi mai bine, să mă scriu chiar eu.

      Fără un pact cu Diavolul, ci un pact cu proprii mei demoni, cu propriile temeri şi frustrări, un pact cu bietele cuvinte pe care deseori  uit să le mai aşez, un pact cu sinele meu şi-n schimb, să mă dau pe mine toată,  trup şi suflet şi să mă las altora, să-mi las viziunea şi arta, gândirea şi fricile unora care nu vor fi  înfricoşaţi, unora curioşi  să-mi răsfoiască capitolele muncite pe zi-nsorite.

       Însă, revenind la primul om căruia nu i-a fost teamă de pactul meu şi de transformarea mea, lui i-am şi oferit pentru întâia oară  bucăţi, mănunchiuri din maşina mea de scris. Am stat  nopţi întregi să-mi aranjez sufletul cât mai frumos, să-mi curăţ maşina de scris, să nu  mai ticăie nervos când o inspiră câte ceva, mi-am  pieptănat şi părul  şi nu l-am strâns căci îmi doream cu atâta ardoare ca omul acela să –mi spună că-i sunt plăcută, că merită să stau pe cel mai înalt raft al unei biblioteci sau de ce nu, în librării, chiar la fereastra lor.

Dar omului nu i-a plăcut felul meu, inima mea cu o mecanică stricată l-a speriat căci  bătea prea tare pentru el şi când am vrut să-l ating, din greşeală, creioanele mele ascuţite l-au zgâriat. S-a temut de ciudăţenia mea, de frazele mele mult prea lungi din păr şi-a zis că-i par  prea curioasă, prea întrebătoare, căci privirea mea nu putea să înţeleagă de ce nu-i sunt pe plac, el care mă sfătuise să le scriu şi celorlalţi din suflet. Mi-a mototolit manuscrisele în pumni  şi mi-am simţit cuvintele, bietele, plângând căci le rupea, mi-am  simţit oasele frângându-se căci el nu înţelesese cine sunt eu. De la atâta durere şi chin pricinuit de acel nerecunoscător, maşina mea de scris  s-a oprit un timp. Când încercam  să-i mai apăs tastele, rămânea blocată, oricât de mult ulei  şi cerneală nouă i-aş fi pus, ea refuza să mă mai lase. O  rănisem. Mă rănisem, adică.

       

      Treptat, din neatenţie, în vene au început să-mi intre diacritice şi să mă înţepe.

Oh, mă îmbolnăvisem  şi fiecare doctor  la care mă duceau părinţii mei, spuneau  că n-am nimic. Dar ce să-nţeleaga ei, oameni de ştiinţă? Ce să ştie ei, cum  şi în ce chip le puteai lor explica că eu n-am nevoie de medicamente, că o aspirină nu-mi va lua migrenele şi că nici acele perfuzii dureroase nu mă pot ajuta, ba chiar îmi făceau  mai mult rău, căci îmi  pierdeam din cerneală, mă voiau la loc om cu esenţa lor toxică mie, iar eu mă chinuiam  peste puteri să-mi menţin  metaforele  bine ascunse sub coaste, să nu le vadă ei, ochi răi şi neînţelegători.

       M-am vindecat  şi m-am scăpat de boala despărţirii de cel nerecunscător abea când  m-am  întors printre ai mei. Când am resimţit parfumul bibliotecilor şi când stilourile mele au  reinceput să mâzgâlească caiete întregi cu litere alandala, inima – maşină a început iar să ticăie nervos. Oraşul m-a inspirat. Zgomotul făcut de oameni mi-a redat viaţa, dar şi natura cu liniştea ei mă făcea să nu mă opresc din a supravieţui.

Am vrut să cunosc şi mai mulţi oameni care sufereau de  metamorfoza mea, să-i ştiu pe toţi şi in acest fel  am construit o bibliotecă doar a mea, cu  toate aceste energii aşezate în cuvinte, cu toate aceste viziuni şi vieţi aşa de diferite.

      În final, cine sunt?

      Un om?  Un artist care şi-a pierdut drumul în viaţă?  O simplă umblă trecătoare? Sau sunt tot ce şi-au dorit toţi să fiu, însă nu şi eu?

Sunt doar  un cuvânt într-o carte sau deseori, iau forma unui capitol în viaţa altora?

     

         Într-o lume în care cu toţii mi-au dorit  metaforele aşezate altfel, în care propoziţile mele n-au mulţumit pe fiecare şi frazele-mi au reuşit să frângă inimi, într-o lume în care cuvântul meu şi-ar fi dorit să fie mai mult decât atât, să fie ideee, să schimbe minţi bolnave şi principii, eu ce-am ajuns ?

Râd  de ceilalţi şi spun că am ajuns să fiu nimic, când am  avut posibilitatea să devin totul. Dar oare  nu-i aşa, oare gluma mea fără haz nu-i oare realitatea ?

Mi-aţi oferit şansa să devin medic şi v-am refuzat.

Mi-aţi oferit şansa să devin iubită şi  nu am acceptat.

Mi-aţi oferit şansa să fiu astronaut, om de ştiinţă, sportivă, orice, voi mi-aţi dat şi m-aţi încurajat. V-am refuzat de fiecare dată.

Eminescu şi-a dorit să iubească cât era conducător al universului. El ar fi renunţat la toate pentru ora lui de iubire, dar eu la ce aş putea să renunţ şi pentru ce?

Să renunţ la bietele mele cuvinte pentru o oră de iubire? La ce bun?

Obosesc, şi frazele o dată cu mine îşi caută punctul,  literele nu mai au stare ş i vor să fugă să doarmă, inima a început să ticăie mai slab căci îşi  pierde inspiraţia, iar  vâfurile creioanelor mi

 s-au tocit.

La apus, când  vorbele mi-au  epuizat, când  am  rămas fără cerneală în condei, când punctele au pus sfârşitul şi virgulele au dispărut, mă aşez şi eu o dată cu ele, când literele mi  s-au agăţat de piele ca să nu se piardă până a doua zi...

Eu cine sunt? Ce sunt?

Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic.

Sunt o carte deschisă.

    

10 secunde, 1 minut și o bere

Prolog

Daca ea ar fi stiut ca o statie de tramvai ii va schimba cursul vietii, probabil ca in acea zi ploioasa de mai ar fi incercat sa se pregateasca mai mult.
Daca el ar fi stiut ca implicarea intr-un proiect il va aduce in acea statie de tramvai, mai mult ca sigur ar fi evitat acea intamplare.
Era trecut de amiaza, statia era plina si tramvaiul devenise mai mult o conserva plina cu sardine imbibate in transpiratie si dinsconfort, decat un mijloc de transport in comun. Amandoi trebuiau sa ajunga urgent la prima sedinta a proiectului, si desigur ca, printr-un cliseu de filme ieftine , amandoi s-au nimerit asteptand in acelasi loc. Nu se cunosteau, si oricum daca se mai intalnisera la sedintele trecute, nu si-au acordat nici macar minimul de atentie, cat sa isi retina chipul.
Ea doar isi dorea ca ziua asta sa se termine si sa ajunga acasa la cei cinci caini ei care deja ii distrusesera locuinta, el voia sa vina noaptea cat mai repede si sa poata iesi in oras, sa mai faca inca o "cucerire".
Sa ne facem intelesi, aceste randuri nu sunt despre un viitor cuplu romantic, fericit si cu o echipa de fotbal in loc de copii. E despre doua suflete potrivite care s-au nimerit sa se gaseasca intr-un moment nepotrivit si mai apoi, sa se piarda. Sa esueze de fiecare data cand s-au regasit, si totusi, sa nu renunte in a-si aseza piesele de puzzle pe tabla gresita.
Insa, continuand cu prezentarea viitorilor protagonisti ai acestei piese proaste; urcarea in tramvai a fost primul lor contact, psihic, fizic... de orice fel. Inceputul sfarsitului amandurora.
Doua scaune libere, in spate. Amandoi le-au vazut, si in cateva secunde, dupa un razboi aprig de priviri cu batranelele nervoase, s-au asezat unul langa altul. Ea isi baga castile in urechi si isi porni muzica, iar el se uita cu coada ochiului la ea, ca mai apoi sa isi intoarca toata atentia asupra ei si sa o priveasca obraznic, de parca dansa era un simplu exponat.
Ii observa alunita de pe gat si se simti amuzat de felul in care ea fredona cu ochii inchisi versurile melodiilor, dar mai ales, i se paru fascinant felul in care buzele ei formau o inima si cum parul roscat-caramiziu, prins intr-un coc dezordonat, ii cadea pe frunte si umeri. Simtea o neobisnuita gelozie pe acele fire de par nepoliticoase, de parca el ar fi trebuit sa ii mangaie acele zone.
"Aparent sa nu dormi in doua zile decat patru ore nu face bine creierului", isi spuse in gand, uimit de propria reactie asupra acestei simple tinere si incerca sa isi concentreze atentia in alta parte.
Ca intr-o comedie-romantica proasta, tanara se intoarse catre partenerul ei de drum. La fel ca acesta, il analiza, dar timida. Sa nu se faca observata - ca si cum sa te holbezi prosteste la cineva timp de cateva minute reprezinta subtilitate - il prinse jucandu-se table pe telefon. Nu stia cum se joaca, dar ii urmari miscarile atenta. Ii analiza mana, puternica, cu degete lungi si curate, antebratul acoperit de un tatuaj pe care nu il putea observa in intregime din cauza jachetei pe care el o purta, apoi urca spre barbia lui, proaspat rasa si in acest fel, a reusit sa faca cunostiinta cu zambetul lui, tipic de invingator, cu canini proeminenti, buze pline si un gest, un tic probabil, isi musca buza inferioara de fiecare data cand pierdea. Surase. "Ha, macar nu esti urat si ai un parfum chiar frumos!", gandul acesta a fost urmat de un chicot, motiv pentru care, in sfarsit, cei doi se aflau fata in fata. El o privea nedumerit, iar ea ramasese stupefiata. Halal subtilitate.
- Vrei sa te joci? vocea lui sparse linistea ciudata dintre ei, intrebarea suna de parca s-ar fi cunoscut, doi amici vechi intr-un tramvai al carui drum se pierduse de mult. Intinse telefonul catre tanara, dar ea, cu obrajii in flacari si inca rusinata, nu a stiut doar sa murmure un "nu" si sa se intoarca imediat spre geam.
Nu are rost sa va descriu restul intamplarii, tramvaiul a ajuns la destinatie, ei au coborat unul dupa celalalt si au intrat in aceeasi cladire, insa ignorandu-se complet, de parca incidentul petrecut cu cateva minute in urma nu avusese loc. Au redevenit straini, si astfel, acesta a fost primul lor esec. Ceea ce urmeaza sa se intample in urmatoarele randuri, va schimba cursul vietii amandurora, dar este inca un mister felul in care personajele vor jongla cu mingile aruncate.

Romantică

Nu pot să rămân fără suflet. Nu pot să port pică şi sa urasc, nu pot si nu vreau sa nu dau un sens frumos lucrurilor.
Visez cu ochii deschisi la lume mai buna si in loc sa calc in picioare durerea, eu ii pun coronită de flori.
Sunt incapatanata si orgolioasa si in acelasi timp, tot eu las capul jos si accept.
Multi ma cred proasta si naiva pentru ca nu ma impun.
Eu ma cred buna.
Ma cred blanda si iubitoare, neinteleasa de multe ori.
Ma cred un copil matur, ce refuza sa vada lumea cu ochi rai. Am nevoie sa ofer si sa primesc afectiune, sa zambesc, sa lupt pentru cauze imposibile.
Am asa zis "prostul" obicei de a'i face pe ceilalti fericiti, incat uit de multe ori de mine.
Dar nu imi pasa. Fericirea mea e fericirea celor de langa mine.
Sunt o romantica incurabila si nu genul acela cu clisee, trandafiri si scrisori vechi uitate.
Sunt persoana care crede ca visele pot deveni realitate, care crede ca magia ne-o facem singuri si ca momentul special e facut alaturi de cei dragi.
Care pune poate prea mult suflet atunci cand nu trebuie, dar nu regreta nimic niciodata.
Care iubeste pana si floarea ofilita,caci a avut timpul ei cand a fost frumoasa. Si cine spune ca o floare ofilita e mai urata decat una inflorita ?

Fragment de basm

       A fost o data, poate in trecut sau chiar in prezentul nostru, un taram fermecat. Un loc magic, o lume total diferita de cea a oamenilor obisnuiti. Un loc unde visele deveneau realitate si porcii zburau. Unde melcii erau negustori, iar albinele chiar aveau propriile farbici de miere. Unde piticii ingrijau unicornii si acestia ofereau curcubeul pe cer in fiecare zi, unde Zana Maseluta era dentista iar Mos Ene chiar adormea pe toata lumea. Unde basmul devenea real daca tu chiar credeai in el.
       Acest taram purta numele "Taramul verde al celor 7 Pitici" iar populatia era denumita "Darieni" , pentru ca se zvonea ca in fiecare dintre ei exista un dar si la o anumita varsta, propria lor magie ar fi fost descoperita.
       Acest mic univers era diferit fata de celelalte. Nimeni nu ii conducea, pentru ca exista armonie si intelegere si toti locuitorii nu puteau percepe sensul raului. Dar exista, totusi, un pui de om pe nume Daria. Specia puilor de oameni era foarte rara, caci exista o legenda a unui loc numit "Pamant" ; plin de haos, ura, agitatie. Oamenii se omorau intre ei si uitau sa mai zambeasca, uitau sa mai fie fericiti. Legenda spunea ca puii de om ajungeau in Taramul Verde cu ajutorul viselor si a prietenilor imaginari, care in realitate erau Zanele Pamantului. Aceste creaturi aduceau anotimpurile, cresteau recoltele, faceau apele sa curga; dar in lupta cu omenirea, puterile lor scadeau pe zi ce trece, oamenii distrugand munca depusa de ele. 

Astfel, intr-o noapte racoroasa de mai, Daria a vizitat pentru prima data Taramul. A stiut imediat ce talpile micute si goale au atins iarba moale ca lucrurile se vor schimba. Ca venirea ei va aduce zambete pe chipurile piticilor, ca Mos Ene nu o sa-i poata adormi sufletul agitat si curios, si ca Zana Maseluta va avea de lucru cand primii dintisori aveau sa-si faca aparitia.

Dar pentru moment, Daria trebuia sa se trezeasca si sa faca schimbari pe Pamant. 

Cuvinte

Probabil cine a spus ca niste cuvinte dor mai tare decat o palma a primit un pumm de litere si semne de punctuatie atat de dureros,incat sufletul i s-a innecat in forma firava a acestora.
                    Un sfat:
Sa nu va indragostiti niciodata de o vorba buna, caci aceasta este fara dar si poate, arma suprema. Nici o arma sau bomba nucleara nu poate rani sufletul mai rau si nu poate aduce moartea unui om mai repede. Moartea nu inseamna doar oprirea respiratiei. Inseamna sa incetezi sa mai traiesti.
Si da; un cuvant potrivit iti poate lua respiratia.
Toata viata asteptam sa auzim ceva care sa ne schimbe, sa ne faca macar o data sufletul sa trasara.
Sfaturile cele mai bune sunt date de cei deja trecuti prin experienta, si pot spune ca m'am indragostit de felul in care tu spuneai minciuni. De fapt, spuneai cele mai frumoase minciuni si le faceai sa para un adevar crunt. Le-am crezut cu toata fiinta mea, si am uitat ca vorbele sunt spuse de oameni, si cine a inceput razboaiele? Oamenii. Cum? Prin cuvinte.
Ce-ti trebuie ca sa influentezi o mie de suflete fara speranta? Un glas ferm si cuvintele potrivite.
Aceeasi carte ai jucat-o si tu, dar razboiul tau a fost dus cu mine.
Constienta de lupta deja pierduta, am preferat sa te ascult si sa privesc fiecare litera rostoglindu-se cu ajutorul glasului tau, luand forma unor cuvinte soptite. Le simteam cum se asezau in sufletul meu, cum mi se leganau in piele si cum incercau sa se amestece printre gandurile mele, parca incercand sa le ia locul. Si au reusit.
Aceasta a fost prima ta miscare si inca am in minte chipul si zambetul tau, vocea ta rasuna in mine ca un ecou si parca sangele-mi curge prin vene dupa sunetul acesteia.
Am pierdut razboiul. M-ai invins, cu vorbe. Prin cuvinte, prin singurul meu sprijin, mi-ai cunoscut slabiciunea si te-ai folosit lacom de ea.
Sper ca nu spui aceleasi minciuni si altora, sper ca macar, cuvintele au ramas ale mele.

Alte timpuri, Aceeași Miru

Am uitat...
Să mai scriu
Să fiu mai bună
Să zâmbesc mai des
Mai ambițioasă
Să ajut lumea să zâmbească
Am uitat...
să scriu
și
doare
căci tasta n-o mai simt la fel sub buricele
degetelor și nici
pixul pe foaie
cuvintele nu mai
alunecă lin, se
împiedică

Îmi amintesc cum ar trebui să fie totul, cum plănuiam ca blogul să fie plin de scrieri, de infinite de litere care împreună ar fi format mici bucăți din sufletul meu.
Trecem în alt an, iar, și eu tot cresc și cresc, refuzând maturizarea și să-mi iau adio de la copilul cu vise mărețe. care a pornit acest blog.
Și mai urc o treaptă în viață,și îmi ridic visele mai sus, spre cer și eu mă-ntind după ele să le ating.
2015, adu-mi sănătate. Mie, și celor din jurul meu
Căci fericirea, mi-o clădesc singură. 

Patru vorbe, cinci culori si trei trepte : update 2014

Patru vorbe, cinci culori şi trei trepte.

de Radu Miruna ( update-ul din 2014 ) 

          Mi-ar placea sa pot spune ca am evoluat. Ca scriu mai mult, ca citesc mai mult, ca sunt mai buna cu cei din jur, ca...orice! Poate ca asa si e, sau poate ca nu. Cert e ca in trei ani de blog, de scris, de viata iti dai seama de un lucru: schimbarea e continua si oricat ai incerca sa ramai la fel, sau langa aceeasi oameni, nu poti. Toate momentele ne lasa rani sau zgarieturi adanci in suflet, si ramanem marcati, fie ca vrem, fie ca nu. Gustul la muzica se schimba, la fel ca la imbracaminte, vezi lumea altfel si copilul de acum trei ani care salajluia vesel in mine dispare usor, lasand in urma-i doar o amintire vaga a ceea ce am fost, dar si o viziune clara a ceea ce sunt si ce-as vrea sa fiu. 

           Nu mi-am pierdut visul de a deveni scriitoare, sau dragostea imensa fata de cei din jurul meu, sau dorinta puerila de a-i ajuta pe toti si de a incerca mereu sa-i fac pe ceilalti fericiti, si nu pe mine; dar am pierdut oameni, am pierdut copilul de la treisprezece ani care scria in fiecare zi sau ora...

Daca atunci spuneam ca intru in adolescenta, acum sunt deja in ea si cu o fericire trista va spun ca e frumoasa, da' al naibii de grea! 

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi drept vorbind, acesta-i adevărul."

Recunosc cu sinceritate, daca atunci credeam ca adolescenta e raiul pe pamant, acum nu mai pot spune asa ceva. De ce?

Nu, nu sunt trista, nu sufar, sunt fericita de fapt. Desi am pierdut multi oameni, si am trecut prin multe momente care mi-au influentat intr-un fel personalitatea, am primit inzecit inapoi dragostea altora, si in prezent am langa mine persoane care imi mangaie sufletul mereu. 

Dar in adolescenta incepi sa realizezi ca de fapt problemele nu sunt asa usoare, dintr-o data nu mai ai timp sa faci nimic, pentru ca scoala devine mai grea si tu ai vrea sa-ti imparti timpul altfel. Sau, daca azi vrei sa fii dragut, maine o sa urasti pe toata lumea. De ce? Pur si simplu, te schimbi zi de zi, fie ca-ti place; fie ca nu. 

Inevitabil, suferi din "dragoste" si spui ca nu vei mai iubi in viata ta, si totusi peste o saptamana/o luna/un an iti intalnesti sufletul pereche, sau asa crezi tu in momentul respectiv. Simti "fluturi in stomac", plangi, imbratisezi, zambesti, tipi si poate ca toate in aceeasi ora. Si daca esti ca mine, un romantic incurabil, putin psihopata si nebuna sa acorde caldura celor care au nevoie, sau o vorba buna; le vei face pe toate acestea intr-o singura zi. 

Nu mai vorbesc de stilurile care le incerci, pana te hotarasti asupra unului sau o combinatie ciudata intre toate...

Adolescenta, sau ma rog, cea pe care o incerc eu, e o drama-comedie. Regreti ca ai crescut, realizezi si tu ca te maturizezi si incerci in zadar sa mai pastrezi copilaria. Dar unde, in lumea asta, mai putem avea suflet de copil si totusi maturitate-n gand? E o balanta, si din pacate, din cauza lumii care te considera "prostanac" cand incerci sa fii copil; maturitatea este mai grea decat copilaria. 

Nu spun nimanui ca adolescenta-i "naspa", caci este foarte frumoasa, doar ca trebuie mereu sa ai pe cineva langa tine, care sa-ti sprijine atacurile de nebunie sau panica cand lucrurile nu merg cum vrei tu, sau se intampla pur si simplu... Si, sunt norocoasa si bucuroasa sa spun ca sunt inconjurata de oameni cu un suflet minunat; familia mea ( mama mea mai ales ) , prietenul meu si inca altii foarte putini care-i numar pe degete. 

Oricum, am renuntat de mult sa mai cred in prietenie pentru totdeauna, singura relatie de genul o gasesti doar in bratele mamei (stiu ca sunt mamoasa..). Restul vin si pleaca, desi...probabil, o data-n viata se intampla o minune si cunosti pe cineva, care poate iti va ramane mereu aproape, indiferent de distanta, certuri sau intamplari. Am primit acest dar si il pretuiesc cu toata inima, caci ce poate fii mai frumos decat sa ai langa tine un suflet cu care al tau rade si-n acelasi timp, poate sa si planga?

Regret ca am uitat sa scriu, sa citesc si sa am grija de blog. Nu stiu cand o sa mai revin, dar ce-ati citit mai sus e Miru din prezent, o continua schimbare.

Lectura placuta in continuare! Si nu uitati sa fiti copii, din cand in cand.

Cu drag, M.

A fost și-o să mai fie

         Cred ca cel mai dureros moment al revederii noastre a fost cand mi-ai zambit. Ochii tai au capatat o sclipire usoara, parca-ti aduceai aminte de ce fusesem noi o data, si in sufletul tau te-ai bucurat sa vezi ca nici eu nu m-am schimbat prea mult, ramasesem aceeasi copila naiva visand la iubire eterna. Alunita de pe buza a ramas intacta, neatinsa si desi sunt constienta ca multe buze au atins dragul nostru secret, prefer sa ma gandesc ca din momentul in care eu nu am mai fost in viata ta, nimeni nu a aflat de ea. Buzele tale au ramas in acel suras usor chiar si atunci  cand ti-ai mutat privirea  spre noua ta „captura” , desi mi-am dat seama ca gandul tau inca era la mine. Si am realizat, cu melancolie si bucurie in acelasi timp, ca nu m-ai uitat. Ca desii ani au trecut peste noi nemilosi si inimile noastre s-au rostogolit in incercari idioate de-a mai simti aceea iubire libera, adolescentina, si-au esuat lamentabil,ramanand cu ideea ca poate asa a fost sa fie, poate de fapt ne este menit sa ne cautam perechea o viata intreaga; undeva in coltul sufletelor insetate de iubire, noi, unul pentru altul,am ramas o amintire dulce-amaruie,un „trofeu” al razboiului cu dragostea. O data am invins, si o data am iubit cu adevarat.  

        Am continuat sa te urmaresc cu privirea, simtind cum totul in jurul meu se topise si erai doar tu. Oare te-a mai iubit cineva asa cum am facut-o eu? Oare, ea rade la fel de galagios si amuzant la glumele tale fara sens? Isi da ea oare seama cand esti trist, sau suparat doar din ochii parasiti? Stiam prea bine ca nu te pot intreba asa ceva, aceste intrebari au ramas si vor ramane pe veci fara raspuns, dar inca sunt curioasa cand ma gandesc la tine...si ea. Imi e greu sa accept ca imbratisezi pe altcineva, ca ei ii spui „buna dimineata” cand de fapt e dupa-amiaza, dar stiu prea bine, asa cum stii si tu, ca timpul care-a trecut nu poate fi adus inapoi.

Te-ai apropiat de mine si tot ce puteam vedea era zambetul tau, mi se rupea sufletul in bucatele cand te vedeam asa, chipul tau parea luminat de revederea mea si aveai aceea scanteiere sincera in ochii caprui ciocolatii, impaiajenati de o pereche de gene lungi. Oh, nu te schimbasei deloc...

-                  -    Ce, nu ma mai recunosti ? Te-am auzit clar, vocea ta spargand in mii si mii de cioburi linistea din mintea mea, rascolindu-ma prin tot corpul si parca mi-am simtit inima zvacnind, si ea o data cu mine isi adusese aminte de glasul tau gros, care imi facuse de atatea ori sufletul sa tresara.  Chiar si asa, am ramas blocata, incapabila sa leg doua cuvinte, sa-ti raspund... Te priveam cu buzele intre deschise, asteptand ca o tampita ca un cuvant sa iasa, sa-ti spun ca „vorbesti cu o straina” , dar nu puteam.  Imi era pur si simplu imposibil sa te ranesc, sau sa te fac sa te simti prost dupa atata timp.

-              -      Ce? Ah, ba da! Cum sa nu stiu cine esti? Esti...tu, ”prietenasu’ „ meu, am glumit cu vocea tremurand si tu ai ras, acel ras cristalin, pe care-l auzeam mereu cand faceam cate o boacana si tu erai de fata.

-              -   Pai si , nu ma imbratisezi?!

Am ramas muta. Am inghetat, te-am privit cu ochii mari si plini de dorinta si tu m-ai luat in brate, strans, inconjurandu-ma cu mainile tale lungi si strangandu-ma delicat, sa nu cumva sa ma spargi, de parca as fi fost fragila. Ti-am strans tricoul in pumni si mi-am asezat instinctiv chipul pe umarul tau, simtindu-ti imediat parfumul puternic, barbatesc si inima batand cu putere. Mereu am crezut ca inimile bat in acelasi timp, si de asta le simteam mereu cand ne imbratisam, de parca impreuna ar fi incercat sa faca un cantec  de care nici ele habar n-aveau, dar care suna perfect cand se armonizau.

        Cu alte cuvinte, revederea ta pentru mine a fost atat moment de fericire, cat si de tristete. Am plans dupa ce ai plecat, pentru ca mi-am adus aminte de „noi” , de tot ce-am sperat sa fim si nu am ajuns, pentru ca langa tine acum se afla o alta si mi-as fi dorit, ca dupa atatia ani, sa te tin eu de mana... Dar cred ca asta a fost, nu  ?  Cred, cu tarie, ca dragostea pura, sincera, se simte doar o data in viata si daca o pierzi, indiferent care-i motivul, cu grei o mai regasesti.  Si desi in sufletele noastre am ramas neatinsi, neraniti, stiu ca n-o sa mai putem fi vreodata impreuna.  Poate, cine stie, ca intr-o zi ne vom reintalni ca in ziua aceea insorita, si vom vorbi mai mult decat data trecuta. Vom depana amintiri si vom rade de prostiile facute... Si tu-mi vei spune, pe tonul tau plin de iubire si grija, ca ti-a fost dor de mine. Ca ti-am lipsit, ca inca ma iubesti... E un vis frumos, nu ?

        Dar, in schimb, am fost fericita ca te-am vazut pe tine fericit. Ca ochii si buzele ti-au ramas la fel, ca inima ta inca stie sa faca un duet perfect cu a mea. Ca desii timpul a trecut, pentru tine am ramas aceeasi  copila si sufletul tau inca zambeste la amintirea mea. 

Dedicată părinţilor mei, însă special mamei mele ...

Dragă Mami şi Tati ; 

            

           Aş vrea în primul rând să vă mulţumesc pentru faptul că sunteţi părinţii mei şi că m-aţi călăuzit în viaţă, mi-aţi arătat pe unde să merg şi cum să fac să fie totul bine...Nu ştiţi cât însemnaţi pentru mine, sunteţi unici şi sunt sigură că nu există părinte mai bun ca voi...Deşi, trebuie să recunosc că avem şi certuri sau contraziceri; rămâneţi cei mai importanţi oameni din viaţa mea. Persoanele pe care nu voi avea cum să le uit, pe care nu am cum să rămân supărată şi cei pe care îi iubesc cei mai mult! 

          În al doilea rând, pentru că faceţi douăzeci şi cinci de ani de când v-aţi căsătorit, fiica voastră cea mică ar vrea să vă ureze să ajungeţi şi la ultima nuntă tot împreună, cu tot atâta dragoste şi bunătate în suflet! Sper să fiţi fericiţi, să zâmbiţi mai des - că vă stă bine ! - şi să vă iubiţi mult-mult-mult. Mă bucur  mult să fiu fetiţa voastră încăpăţânată şi răsfaţată; şi mai mult mă bucur că v-aţi cunoscut; pentru că altfel eu n-aş fi ajuns să vă citesc vouă.... De altfel, vă doresc să trăiţi atât de mult încât să mă puteţi vedea pe mine cu nepoţi. Vreau să vă văd mereu cu zâmbetul larg pe buze, cu ochii strălucindu-vă datorită bucuriei din suflet....Sunteţi un cuplu superb, amândoi cei mai tari părinţi şi după mine, cele mai faine exemple de urmat! Vă iubesc cu toată inima  mea- la fel pe amândoi - şi sinceră să fiu; dacă aş putea într-un fel sau altul, v-aş dărui vouă viaţa mea, zâmbetele mele şi momentele mele de euforie totală...V-aş da vouă tinereţea mea, doar dacă aşa aş şti că nu veţi pleca niciodată de lângă mine. Pentru că cu bune, cu rele, sunteţi mami şi tati ai mei....Şi chiar dacă uneori spun că  vreau să fiu singură, să nu  mai locuiesc cu voi...Mint. Sunt o mincinoasă mică. Toţi ştim că fără voi eu n-aş putea trăi. Sunt pur şi simplu dependentă de glasul amândurora şi de dragostea voastră, mai ales de clipele când îmi zâmbiţi.. Mă voi repeta, şi-mi cer scuze; însă...Vă iubesc mult, enorm, cu toată inima şi cu tot ce-o mai fi , vă ador ! Pur şi simplu vă ador ! 

           Şi  nu în ultimul rând, partea aceasta va fi doar pentru iubita mea mamă....

Ei bine, mami...Îmi cer scuze că îţi creez probleme, că vorbesc fără oprire şi că sunt aşa o figură. Îmi pare rău că eu şi sormea nu suntem cele mai unite, aşa cum îţi doreşti tu; dar vreau să şti că ai crescut două fete minunate, care te iubesc şi te apreciează şi sunt mândre să fie ficele tale ! 

De altfel, iartă-mă pentru încăpăţânările mele şi toate crizele prin care te pun să treci; o să dăm vina aici pentru adolescenţa asta enervantă ! Îţi promit că voi deveni doctoriţă; doar ca să am grijă de tine când vei fi aşa bătrână că nu-ţi vei mai putea alege singură hainele şi o să uiţi chiar şi ce-ai vrut aseară... ( Nu că acum nu s-ar întâmpla asta în fiecare dimineaţă. "Fustă sau rochie?!" Da, dar roşu nu merge cu mov" Miru, tu ce lanţ zici să-mi pun? Nu-i aşa că ăsta mă face grasă...? Dar cerceii ? Fără inel sau cu ? ) 

Oricum, meriţi tot ce-i mai bun mami ! Meriţi toată dragostea din lume, fericirea, meriţi tot ce-ţi doreşti şi mai ales, pentru tot ceea ce faci şi pentru toate sacrificiile tale....Meriţi să fi răsplătită înzecit ! Să şti că nu vreau să te las singură, adică lumea fără mami să mă pună să închid uşa din sufragerie ar fi oribilă ! Şi nici nu vreau să pleci undeva şi să mă laşi tu pe mine; ce m-aş face eu? 

Să nu uităm, cel mai important lucru pentru care-ţi scriu...La mulţi ani ! La cei mai mulţi ani, să rămâi aşa tânără şi frumoasă ca la 22 de ani - pe care-i împlineşti acum- şi să nu uiţi că Miru te iubeşte. Miru te adoră şi te consideră cea mai tare mamă din univers! Nu te întrece nimeni, şi nici nu o s-o facă cineva vreodată; pentru că tu mami...Eşti specială, eşti una la o mie, eşti omul de care toţi vor avea nevoie la un moment dat în viaţă... ( exluzându-mă pe mine care am nevoie de tine în fiecare secundă a zilei ) 

Fără să mai mă lungesc, vreau doar să ştii că te iubesc şi că îţi urez un "la mulţi ani" plin de dragoste, de căldură şi bucurie; aşa direct din sufleţel de la mine.... Sper să-ţi pot spune asta şi peste 40 de ani, sper să fi cea mai fericită şi cea mai iubită ! Şi să nu uiţi...

Cu toţii te iubim, te apreciăm -mai ales eu - şi cu toţii suntem mândrii să te avem în viaţa noastră !

În sfârşit, te ador mami ! 

Cu multă iubire, Miru pentru eternitate. 

...

Eşti singur. Te-au părăsit toţi. Într-un fel uimitor, au dispărut prietenii cei mai buni din vară şi toţi pe care-i credeai „importanţi” au plecat. Nu mai e nimeni, aşa-i ? 

Deci eşti singur , în vârtejul vieţii şi tot ce poţi face ca să te menţii în viaţă e să tragi adânc aer în piept , să speri că dacă nu-i bine acum; o să fie. 

  Şi ce dacă eşti singur ; îţi spui...Ce contează ? N-a murit omenirea! Mai sunt acolo , undeva , acele persoane care te vor face să te simţi iar fericit ; care o să apară după o vreme şi tu ai să uiţi perioada vârtejului. Însă până atunci, rămâne să te lupţi , să iubeşti... Da, să iubeşti. Să speri. Să zâmbeşti. Dar mai ales, să iubeşti...Cu toată fiinţa ta, cu toată inima, găseşte persoana „aceea” şi îndreaptă spre ea toată bunătatea ta, toată dragostea ta, devin-o una cu ea, fi fericit. Iubeşte ! 

Şi dacă nu găseşti doar un om, nu fi trist. Există miliarde de oameni care au nevoie de iubirea ta, de speranţele tale. Care au nevoie de tine !  Căci, până la urmă ; dragostea se naşte din nevoia de a fi iubit, de a simţi îmbrăţişari mereu, de a vedea pe chipurile oamenilor şi pe al tău zâmbete...Aşa că, până când vârtejul trece, tu rămâi puternic. Respiră,şi dacă poţi, treci prin el, sparge pereţii singurătăţii şi fi optimist. Păstrează-ţi inima pentru cei care merită , pentru cei care vor merita să o aibă; însă nu uita...Eşti liber să acorzi un minut de căldură şi altora. 

Cu multă dragoste şi dor de scris, Miru.

De toate adunate

   Uneori, aş vrea să am un fel de putere din aceea supranaturală şi să-mi dau seama cine sunt prietenii mei cu adevărat. 

Sau, aş vrea să văd măcar o dată pe cineva luptându-se din răsputeri să-mi recâştige zâmbetul, aşa cum eu am făcut pentru toţi cei dragi mie...E amuzant, ştiţi? Să afli că cei în care te-ai încrezut cel mai mult, persoanele acelea care într-un timp pentru tine au însemnat totul; dintr-o dată te părăsesc, dispar, vin alţii în locul lor şi ciclul "prieteniei" se reia...Dar, hai să nu suferim şi să nu ne gândim prea mult la asta. Ştiţi cum se zice, gândirea doare. 

"Aş vrea să-ţi simt sângele curgându-mi prin vene. Aş vrea să-ţi aud inima bătând în fiecare zi, să cunosc motivul pentru care-o face, aş vrea să-ţi simt buzele moi mereu, aş vrea să vrei şi tu la fel de mult ca mine toate astea...

Aş vrea să mă pierd în tine, să-ţi fug prin plămâni şi să te-mbolnăvesc mai rău ca fumul de ţigară, să-ţi ating oasele fragile-să nu le rup. Aş vrea să m-oglindesc în calmul şi blândeţea privirii tale oricând, să cad în abisul pământiu, să mă simt înconjurată de braţe puternice atunci când îţi aud glasul...

Aş vrea să te tripez, să-ţi devin viciu, să-ţi fiu drogul ce te omoară mai rău în fiecare zi. Aş vrea să fiu cea fără care nu poţi trăi, cea de care eşti dependent...Aş vrea să-ţi fiu orice, şi-aş vrea..să vrei şi tu asta. "

Incert

Ai auzit de moartea unui suflet? 

Tu, acel nimeni efemer, disparut in abisul lumii de Nicaieri, cel ce-ti strigi nevinovatia peste tot, ce lovesti peretii cu vorbe grele, ce hranesti naivul cu priviri piezise, infometate de durere...

Tu, copilul singur dintr-un colt, ce-ti ai domiciliul pe-un nor cand vine ploaia, ce urli cand tuna afara; cel ce privesti si taci cand linistea vorbeste, cel ce vede cum moare timpul in bratele-i plapande...

Dar tu, femeia tuturor , mama nimanui si confidenta vorbelor; tu doamna Cerului, ce soarbe ceaiul in amiaza, aceea care danseaza cu vantul, ce-are aventuri cu noaptea si plimbari nocturne cu luna si stelele; tanara ce aude romantele soptite ale marii catre soare, tu...

Ai vazut cum moare sufletul?

Voi, animale de companie, iubiri de-o vara, de-o toamna sau de-o primvara...cei ce calcati pe cioburi amintite, ce va rugati de clepsidra sa pastreze amintiri, sa se opreasca timpul un minut; voi , cei ce n-ati vazut rasaritul razand, degetele cantand sonate pe oase arse, voi...

Ati vorbit de moartea unui suflet ?

Si lasati-ma, la sfarsitul monoligului de seara, sa inchei : Tu , cel ce-ti cioplesti chipul in mintea tuturor, ce amagesti copile cu saruturi, cu dorinte false; acela ce savurezi iubire, ce versi in cesti soapte suave si tu, cel ce hranesti sufletul cu muzica lina, cu valsuri in al noaptii miez...spune-mi, tu...

Esti cel ce-ai vorbit, cel ce-ai vazut si-ai auzit cum iti moare sufletul, cersind atentie, dragoste, blandete? Cersind puritate, onoare; cersind doar bunatatea de-alta data? 

Lucrurile se schimbă...

....şi noi nu putem face nimic să le oprim.

   - Fugi, fugi departe şi nu te opri! Nu te uita în urmă, nu îndrăzni să fi atent la sunetele din jurul tău, doar fugi până uiţi ce e în spate şi ce s-a întâmplat...

Puiul de om aprobă printr-o mişcare uşoară a capului, îşi privi mama cu ochii umezi, lacrimi cât boabele de struguri curgându-i pe-obrajii rumeni. Îşi muşcă încet buza inferioară şi se întoarse parcă cu mişcări mecanice pe călcâie. Închise ochii; nu mai voia să o vadă pe mami mânjită de lichidul ăla roşu pe mâini şi faţă şi pe tati rănit la inimă, aşa că începu să meargă. Dar nu deschise ochii, tremura tot, păşea în întuneric temător, strângea mâinele-n pumni şi călca pe crengile din pădure uşor, fiindu-i frică şi să respire. Până şi sunetele făcute de paşii lui, acel "trosc" ce se ivea după ce o crenguţă se rupea în două din cauza greutăţii lui îi făceau inima să tresară puternic, dându-i impresia că-i va ieşi din pieptul micuţ.

La un moment dat, într-o secundă când nici el nu-şi dădu seama, o luă la fugă. Şi alerga aşa de tare că simţea vântul lovindu-i chipul palid, deschise ochii şi se uită speriat la copacii de care se ferea, îşi privi mâinile murdare de pământ şi sânge uscat şi continuă să tot fugă, împiedicându-se de pietre, julindu-şi genunchii, zgâriindu-şi obraji...şi tot aşa. 

Dar făcea cum ii spusese mami. Nu-şi întorcea căpşorul în spate nici o secundă, tot privea înainte, dându-şi din când în când pletele brunete de pe frunte cu mişcări rapide, ca nu cumva să se mai lovească de încă o piatră şi să guste din ţărâna aceea nenorocită. 

Îşi simţea sufletul greu, îl apăsa ceva şi-l durea. Nu reuşea să-şi dea seama de ce fugea aşa de tare, dar tristeţea pe care-o simţise când mami-i spusese ce să facă parcă dispărea, rămânea gol; un suflet inocent, blând, nepătat până în aceea seară de durere, ură sau dezamăgire. Un suflet de copil  fericit, de copil cuminte şi ascultător, un biet îngeraş nevinovat ce luase parte la supărarea părinţilor săi fără să dorească acest lucru. 

Aşa că, fără să vrea, îşi repeta în minte, în şoptă, că mâine totul va fi bine. Deşi nu ştia ce însemna acest bine, nu era sigur dacă avea să înceteze să mai plângă şi nici dacă sufleţelul său avea să-şi revină; dar vorbele acelea, atât de preţioase pentru el, îi circulau repede prin vene şi-ajungeau la inimă, se întipăreau acolo până când copilul obosea să-şi tot zică asta şi desigur, obosea să alerge.

Deci trupul plăpând căzu la pământ, transpirat, murdar şi julit peste tot, iar pe chip i se zări un zâmbet palid, vag. 

-inspiraţie venită la miezul nopţii, nu vă explic de unde-a apărut şi ce înseamnă mai exact această povestire. Şi da, ştiu că-i ciudată şi tristă şi tot aşa, dar...sper să vă placă:)-

Cu drag , Miru.

   

Un alt portret nereuşit

Portret nereuşit

"I do not paint a portrait to look like the subject, rather does the person grow to look like his portrait"

Salvador Dali


Iţi mai aduci aminte?
Iţi şoptesc la urechea-ţi insetată versuri de Voltaire schimonosite. Şoapte abia perceptibile, abia înţelese, reale şi totuşi atât de efemere, de intangibile şi de fragile. Iţi şoptesc în rime imperfecte, un setiment ce pare să te-mbete. Sunt un poet distorsionat, ratat, înteles doar de gingaşul tău auz, de zâmbetu-ţi firav si translucid.

Dar pleci...
Iţi cânt plecarea, iţi cânt ca un patefon obosit versuri de Voltaire pe-acorduri răguşite de Chopin. Iţi cânt acelaşi dor, acelaşi gând, acelasş sentiment neodihnit, nemângâiat, neîmplinit. Te strig în triluri uniforme. Îmi arcuiesc vocea eternă, dar ea nu poate atinge nici nota supremei împliniri, nici cea a-mbietoarei deznădejdi.
Şi tu... nu vrei să-ţi mai intorci nici pentr-o clipă chipul.

Te caut...
Pe-o muzică fără ritm, dansez tangouri argentiniene fără strop de pasiune, ca un robot ne-ndemânatic. Iţi caut chipul şi umerii şi braţele şi pieptul! Vreau să m-agăţ cu disperare de gâtul tău, să-mi conduci în piruete ameţitoare trupul chinuit de dor, de gând, de sentimentul de abandonare.

Continui...
Îmi joc neîncetat rolul ratat pe scena încetosata a vieţii. Cortinele nu mai cad şi-am obosit să-mi joc durerea, fericirea, uimirea, uitarea şi iubirea. Corpu-mi gesticulează scadat, ca o marionetă defectă şi replicile-mi părăsesc buzele ce-ncearcă în zadar să rămână zăvorate de ultima ta sărutare.
Mă tem că in scenariul vieţii mele tu n-ai să mai apari.

Încerc...
Încerc să-ti modelez din praf de sulf, cu degetele-mi bandajate, chipul, ochii mari, nasul perfect drept ca in statuile clasice greceşti, buzele pline pe care le ating cu nerăbdare, cu sete. Îţi mângâi fruntea înaltă aşa cum făceam odată şi tu spuneai ca-i să-mi păstrezi atingerea pentru eternitate.
Dar nu eşti tu, e doar un praf nesimţitor de sulf.

Şi în final am obosit... am obosit şi eu artista exilată în negura singurătăţii.
Pe pânza-ngalbenită de dor, de gând, de sentimentul frânt, pictez cu sânge trupul tău cel gol. Nu seamană cu tine, dar eu nu sunt o pictoriţă desăvarşită ci un Dali necunoscut, netalentat. Nu vreau o operă de artă, o Mona Lisa inchisă intr-un cub de sticlă ci doar sa iţi pictez părul in mii de trandafiri, mişcarea lină a degetelor tale lungi, gâtul lung, spatele exagerat de drept şi zâmbetul maliţios.
Cu ultima-mi picatură de sânge otrăvit, termin acest portret nereuşit.

P.S: Postul acesta i-l dedic mamei mele, doar fiindcă ei îi place aşa de mult. :) 

Cu sinceritate, Miru.

Fără titlu

"Şi dintre toate minciunile care mi-au fost spuse, ”te iubesc” a fost preferata mea.” 

Auzi cum trosneşte focul în sobă? Şi vezi flacără mişcându'se aşa, suav şi lin. Şi te încălzeşte deodată o căldură blândă şi afară ninge...Da, da, ninge.
Şi stăm toţi la un loc, pe un covor moale şi râdem unii de alţii, fără televizor. Doar cărţi de joc şi fulgi de nea pe micuţul pervaz al ferestrei. Şi continuăm aşa până dimineaţă, şi afară tot ninge şi tu tot lângă eşti, minţindu-mă frumos. Continuă, că-mi place să mă minţi cu vorbe bune, îmi place iarna.

15

Gânduri simple

„Eşti exact ca un tatuaj făcut în adolescenţă!”

Un moft, adică. Te-am vrut că-mi plăceai, erai frumos şi-mi aruncai doar surâsuri atrăgătoare. Păreai blând, iubitor, mă „topeam” când veneai la mine şi ziceai câte-o idioţenie. Eram adolescentă, înţelege şi tu asta. 

Dar n-am crezut  vreodată că-mi voi da dreptate. Când zic „păreai” , aprob din cap. Ai idee de ce, tatuajule? 

Vezi tu, fiind doar o 'fiţă' , exact ca altele, tu deşi ai rămas acelaşi în decursul anilor, pentru mine te-ai schimbat radical. Ai devenit un străin care nu avea idee că mi-a aruncat surâsuri şi priviri, aşa că te-am am preferat cu o plăcere nebunească să te uit.

Ah, şti de ce spun „plăcere nebunească” ? Lasă-mă să-ţi explic, e mai simplu decât unu plus doi, care crede-mă, nu-ţi dă patru. 

Te-am uitat şi m-am simţit bine, am văzut „alte tatuaje” pe care le voiam pe pielea mea, dar nu îndrăzneam să fac cunoştiinţă cu ele. Cu tine am îndrăznit şi acum, când mă uit reflexia ta în oglinda mă strâmb nemulţumită. 

Aşa că, plăcerea aceea nebunească de a te uita e datorită faptului că m-a ajutat oarecum să te şterg din colţul pielii, să te dau la o parte cu câteva gesturi banale ale mâinii. 

Tu, tatuaje adolescentin, ai fost şi n-ai fost important.

Borcanul cu vise şi speranţe

S-a spart. Nu ştiu cine a îndrăznit să-l mişte aşa de tare încât să cadă de pe raftul de sus, cel mai înalt, al sufletului meu şi să-l facă să se izbească de podea, sfărâmându-se în zeci de cioburi mânjite de seva blândă a speranţei, de sângele încă proaspăt al viselor şi să-mi murdărească pereţii sufletului, să-i zgârie şi pe mine să mă doară. 

***

S-au luat la ceartă, din nou. Minciuna stă pe un scaun şi Adevărul pe o canapea. Se privsc curioşi şi trişti, dezamăgiţi unul de altul. Iar nu şi-au făcut treaba aşa cum trebuia.

Minciuna n-a ştiut, n-a avut habar cum să-l înveţe pe om să zică totul corect şi bine, iar Adevărul a uitat că el îi răneşte pe toţi, că Minciuna guverna totul până mai de mult. Până într-o zi, una oarecare, când Adevărul s-a trezit din visare, când şi-a adus aminte că şi puţină suferinţă nu strică, dacă asta înseamnă că ne vom aduce aminte că el ar trebui să pună punctul pe I, că el ar trebui să dea ultimul cuvânt, nu egoista de Minciună, care acum, râde amuzată de tot ce-a îndrăznit şi a reuşit să facă.

- Măcar eşti fericită, mincinoaso. 

- Să ştii că sunt, tu, cel ce grăieşti doar vorbe fără sens! 

- Nu vei mai fi, şti asta, nu?

- Vai, Adevărule, nu mă ameninţa! Tu cine crezi că a pornit războaiele, tu cine crezi că i-a făcut pe oamenii să se urască, să ţipe şi să se războiască?! Tu, un infantil bun de nimic?! 

- Nu, tu. Cea urâtă de toţi, cea de care toţi se folosesc doar ca să scape uşor! Eşti o folosită şi nimeni nu te are la suflet, NIMENI, Minciună acră şi istovitoare! 

- Ai grijă ce spui, Adevărule! Tu ţii la mine, tu eşti un nimeni, un nimic . 

- Greşeşti amarnic, draga mea. Te îndoieşti, iubito! Nu ţin la o Minciună care face rău, care omoară oamenii şi se bucură că unii plâng, ţin la o Minciună minoră, care îi face pe unii să zâmbească, deşi au fost minţiţi în faţă. 

- Şi ce, tu crezi că eu sunt prima?! Nu pot să cred că-mi zici tu mie asta, Adevărule! Tu, tocmai tu, cel ce îmi ţii morale despre dreptate şi dragoste, şi bunătate în lume. Bunătatea e plictisitoare, ascultă la mine! 

- O fi banală, iubita mea. Dar şi tu, la un moment dat, cu tot răul tău, vei ajunge plictisitoare. 

- Minţi, minţi, încetează! Taci! 

Minciuna a sărit de pe scaun, şi-a privit consortul cu lacrimi alunecându-i pe obrajii palizi. 

- Eu sunt Adevărul. Eu nu mint, eu doar îţi spun lucruri veritabile şi sigure. 

S-a ridicat şi el de pe canapea. A luat-o în braţe, Adevărul era blând. Şi i-a şoptit Minciunii la ureche că deşi o doare ce îi zice el, ea ştie că are dreptate, că şi ea este bună. 

Şi-au hotărât cei doi, nu după multă vreme, să facă pace. Minciuna exista şi ajuta mai puţin lumea, iar Adevărul avea grijă de toate şi de toţi, privea lumea şi încerca să facă totul bine.

***

Îmi e dor...

De „noi” . De „acele” momente perfecte. De zâmbetul meu. De privirea ta. De soare. De acel „împreună”. 

De tine.

De fapt, îmi e dor clipele când puteam să pronunţ  „noi” fără nesiguranţă în glas. Când vântul bătea blând, când eram învăluiţi de o fericire utopică, ireală, poate falsă. Te simţeam pe tine, acel „TU" efemer, alunecându-mi prin vene mai repede ca sângele, ajutându-mă să respir şi să deschid ochii. 

Şi acum, îmi e dor de fericirea falsă, de tine în sângele meu, de bătăile inimii care se opreau când mă priveai. N-am înţeles şi nici n-am încercat să definesc dragostea ce ne-o purtam. Era dragoste, atât ştiam, era pură şi părea perfectă. Dar perfecţiunea n-a existat şi nici nu va exista, perfecţiunea e o minciună adevărată. Devine un paradox când încercăm să o atingem sau când dorim să o definim. 

Şi cel mai mult îmi e dor să zâmbesc fără să mă gândesc la tine şi apoi zâmbetul meu să piară încetul cu încetul, distrus de amintirea ta crudă, atât de plăcută şi frumoasă încât îmi sfâşie inima.

Dar am terminat cu toate aceste lucruri. Am încercat, de fapt, să pun punct la fraza iubirii noastre, ce părea nesfârşită. Nu avea nici măcar virgule, era neînţeleasă şi admirată de toţi. Şi era a noastră. Şi acum, în prezentul urât, rece, superficial, fraza aceea are un sfârşit. Nu e frumos. Nu e perfect. Nu e dureros. E un sfârşit. 

Şi îmi e dor de începutul frazei, îmi e dor de clipa când punctul nu se apropia de noi. 

Îmi e dor să-mi fie dor....

Dragă mamă şi tată...

Dragă mamă şi tată

Mulţumesc. Cât de stupid încep, nu?  Şi sinceră să fiu, nici nu ştiu ce să scriu prima dată şi ce să vă spun mai exact, căci am vaga impresia că orice aş încerca să aştern pe hârtie nu ar fi de ajuns să vă arât cât de mult ţin la voi şi cât de mult vă preţuiesc şi vă mulţumesc că sunteţi ai mei. Doar ai mei...

Fiind o pură şi nonşalantă egosită, presupun că sunteţi obişnuiţi şi că voi ştiţi mai bine ca oricine că nu-mi place şi nu mi-a plăcut să vă împart cu alţii. Nu vorbesc cu cei din familie, aici reuşeam şi încă reuşesc să fac excepţii, dar cu ceilalţi...ei bine, stă altfel treaba.

Pot declara, cu sinceritate, că toţi anii mei de viaţă petrecuţi alături de voi, petrecuţi alături de zâmbetele voastre blânde, duioase şi de privirea voastră mândră uneori sau mustrătoare în alte clipe, sau pur şi simplu doar privirea aceea fascinantă şi plină de căldură şi iubire părintească a voastră, a mult iubiţilor mei părinţi, au fost perfecţi. Şi acum, în caz că-mi veţi cere să definesc perfectul în viziunea mea, am să încep să le povestesc oamenilor despre voi şi despre dragostea ce v-o port şi grija şi armonia blândă pe care mi-o dăruiţi fără a vă trece măcar prin minte să-mi cereţi ceva înapoi.

Şi-mi pare al naibii de rău că n-o faceţi, fiindcă sunt momente când nu ştiu ce să fac şi cum să fac ca să ştiu că sunteţi mândri de mine, că vă mulţumesc îndeajuns de mult încât să vă arăt că voi, sfătuitorii, confidenţii şi prietenii mei cei mai buni, însemnaţi foarte mult pentru mine. Însemnaţi totul...De fapt, vă pot numi acel „ceva” fără care n-aş putea exista sau existenţa mea pe acest pământ ar fi nulă şi adevărul este, că lipsită de voi, viaţa mea ar fi o simplă poveste, lipsită de nuanţă şi plăcere.

Aţi reuşit, în cine-ştie-ce mod miraculos, să mă creşteţi pe mine şi pe sora mea în cel mai bun mod posibil. E adevărat, nu sunt perfectă. Sunt om, până la urmă. Şi ştiu că am călcat peste cuvintele voastre, ştiu că nu v-am dat dreptate atunci când trebuia, dar totuşi, voi m-aţi înţeles, nu m-aţi certat, ci aţi continuat să fiţi acele modele demne de urmat, acele persoane speciale în adevăratul sens la cuvântului. Dar vreau să ştiţi că-mi pare rău, îmi pare foarte rău că au existat clipe în care am trântit uşi, am ţipat şi m-am comporta prosteşte faţă de voi, faţă de oamenii care nu au meritat şi nici nu merită aşa ceva.

Dar ştiţi ceva? Nici voi n-aţi fost perfecţi. N-aţi fost cei mai cei , dar măcar , aţi fost acolo când aveam nevoie şi aţi fost ai mei, aţi fost şi încă sunteţi jurnalul meu deschis.

Şi pentru toate aceste lucruri şi pentru altele sute pe care nu le-am menţionat, vreau să vă mulţumesc. Vreau să ştiţi că sunt mândră să fiu fiică voastră,  sunt fericită atunci când mă gândesc că voi mi-aţi dat viaţă şi că voi m-aţi crescut şi m-aţi modelat în aşa fel încât acum sunt sigură că atunci când voi creşte voi fi minunată, aşa ca voi.

Închei această „scrisoare” cu doar două cuvinte nepreţuite şi ce-i drept, rare...

Vă iubesc, M.

Şi nebunii sar de pe pod...

Să auzi un om spunând " Mâine mă aruc de pe pod! " e ceva ciudat. E un lucru nebunesc şi mai ales, neobişnuit.

Dar să auzi doi şi să-i vezi făcând-o , e minunat. De ce? Un cuplu de nebuni se aruncă de pe pod. E iubire, motivează ei şi apoi , îşi dau drumul. Iar noi privim. inutili cum cei doi îşi sfârşesc viaţa. Fiindcă, să recunoaştem, societatea nu mişcă un deget, decât judecă. Şi priveşte, şi manipulează şi omoară...şi face atâtea lucruri teribile, încât noi, ceilalţi, cei care nu aprobă tot ce spune societatea şi tot ce face uităm să mai diferenţiam binele de rău. Da, părerile se împart. Dar când zece spun că e o prostie, o ipocrizie ca nebunii sa sară de pe pod, fără a le cunoaşte adevăratele intenţii şi doar unul îi lasă să facă ce doresc, îi lasă să moară fericiţi, de fapt...noi cui vom da dreptate? Ălora zece, care au să facă scandal din cauza iubitei şi scumpei nebunii sau celui care a ridicat din umeri, care a spus "au vrut să se iubească, au vrut să sară de pe pod, au vrut să arate lumii că nu societatea conduce, că şi noi avem păreri.." ? Ah, da! Ălora zece, că-s mai mulţi.

Apropo, nebunia-i scumpă dracu! Nu mulţi o au şi cei care suferă de ea, cei care îşi spun cu glas tare opinia, cei care nu judecă, cei fără prejudecăţi şi geniile...ei bine, au dat o avere pe ea! Nu bani, nu bunuri personale...şi-au dat viaţa, şi-au dat vorbele, şi-au dat dragostea, au dat tot ce-aveau, au dat nepreţuitul , involuntar de fapt.

Nu mă credeţi, nici nu vreau s-o faceţi şi sigur, acum ziceţi că greşesc amarnic. Ei bine...dacă zece spun că regele-i nebun , iar ei sunt cei "normali" şi doar unul îl aprobă pe rege, ce-o să facem? Rămânem normali, fiindcă cei mai mulţi dintre noi se tem să fie judecaţi. Le'aş zice, temătorilor, să-şi revină. Căci atunci când societatea aruncă o părere nedreaptă-n aer - Tipa de la colţ e urâtă, are ochii căprui, spre exemplu - persoana aceea îşi pierde încrederea. Apropo, nu noi suntem urâţi, societatea este. Fiindcă frumuseţea se exprimă în sute de lucruri, nu doar prin corp.

Dar să revenim la nebunii noştri.

Au sărit. De fapt, au urcat pe margine, s-au ţinut de mână, au zâmbit şi...şi-au dat drumul. Aerul rece le-a atins chipul, râsetele le-au luminat sufletul şi la sfârşit, apa i-a îmbrăţişat şi i-a ucis pe nebunii fericiţi.

Au fost nişte oameni neoboşnuiţi în ochii multora, dar plini de dragoste pură în ochii nebunilor.

Cu sinceritate, M.