Dramă în frigider

Dramă în frigider

    Privesc ca un idiot bolnav cu uşa deschisă de câteva minute bune şi cu sunetul acela enervant pe care îl face nenorocitul ăsta de electrocasnic, încercând să-mi dau seama ce lipseşte din el, căci mi-ai lăsat de toate. Mi-ai lăsat puiul, mi-ai lăsat ouăle aduse de maică-ta weekend-ul trecut, mi-ai lăsat până şi salata aia pe care eu nu o suport şi pentru care ne certam în fiecare seară. ”Hai, în seara asta, mâncăm  ton cu broccoli!” te auzeam şi te priveam  pierdut, o friptură ce are, femeie?! ”Are E-uri, scumpule!”, şi zâmbeai aşa sănătoasă fizic, dar nu şi mintal, chinuindu-te să aranjezi totul frumos pe farfurie. Insuportabilă cum erai, nu pot să mint că nu îmi plăcea extazul tău nebun.

Şi totuşi, ce lipseşte din frigier?

Căci zacuscă aveam. Aveam până şi trei  feluri de brânză, lapte de soia, de vacă, de oaie, lapte de la bunicii tăi, unt, margarină şi nelipsita sticlă de Pepsi. Toate aşezate alfabetic, toate puse în ordine perfectă, după mărime, după culori, după toţi dracii din capul tău. Şi stând aşa, analizând fiecare aliment cu e-uri sau fără e-uri, tot nu-mi dădeam ce lipsea. 

Ai făcut curat în el chiar înainte să pleci. Mi-ai aruncat lucrurile din el, de parcă m-ai da pe mine afară din sufletul tău. De ce-ai plecat, iubito? De ce m-ai lăsat singur, lângă mâncarea asta care mie nu-mi place? Cum să stau eu la masa mică din bucătărie şi să beau cafeaua dimineaţa, când tu nu eşti aici să-mi îndrugi despre cât de nocivă este? Cum să mai aprind o ţigară şi să te cert că mie nu-mi place cum găteşti tu, când tocmai tu, motivul pentru care eu fumez, nervii mei de zi cu zi, nu mai eşti aici?

Ce să fac, iubito? Să mă las de hrană, căci toată îmi aduce aminte de tine? Uite, puiul ăsta pe care l-ai ars acum două zile, falca asta de carne din mijlocul frigiderului, îl simt cum mă priveşte dispreţuitor, parcă şi-l aud cum şopteşte „dacă nu m-ai mâncat la timp, eu ţi-am zis că va pleca!„

Ce ştii tu, puiule? O să te iau şi-o să te arunc la marginea oraşului, de teamă să nu te văd în gunoi şi s-o văd iar pe ea prin tine. Pieptul mare, picioarele lungi care-i seamănă perfect  cu copanele animalului ăstuia mort şi gătit, aripioarele inerte îmi aduc aminte de degetele tale lungi, fără pic de forţă! Mă auzi, iubito? Te asemăn cu un pui, scumpa mea! Aşa m-ai lăsat, aşa am ajuns eu fără tine, să te caut printr-un frigider!

            E jegos. E mic, lipsit de orice fel de mâncare sau borcan, sau sticlă de vin, de Pepsi sau de bere. Miroase urât şi alocuri poţi vedea mucegaiului proaspăt apărut. E un frigider gol-goluţ, fără sufletul celui de acasă, fără iaurturile mele, fără berea ta, fără certurile zilnice. Ce să fac cu el? Să mă prefac că e frumos şi asa, murdar şi învechit?

           Ţi-am lăsat ţie tot, iubitule. Tot. Ţi-am lăsat berea, pe care probabil acum o cauţi şi evident că n-o găseşti, căci nu mi-ai înţeles vreodată ordinea. Ţi-am lăsat iaurturile, zacusca maică-mii şi până şi sticla mea de Pepsi, e tot acolo. Puiul ăla ars pe care m-am chinuit să ţi le prepar probabil că acum te priveşte şi râde de tine. Ştiu că eşti nervos şi supărat, iubitule, dar sper să-ţi treacă curând.

Sper să mănânci din conserva aia de ton şi s-o laşi aruncată, desfăcută aşa prin frigider, fericit că eu nu mai sunt să te cert că avem cel mai urât frigider din oraş. Sper să te bucuri că acum poţi lăsa vasele in chiuvetă, să-ţi faci Turnul Eiffel din ele aşa cum mă batjocoreai pe mine când le curăţam şi te cicăleam.

Sper să te uiţi pe fereastra mare din bucătărie şi să-ţi bei cafeaua liniştit, târziu în amiază, crezând că-i dimineaţă. Căci pentru tine timpul n-a existat şi-ai încercat să-l opreşti şi pentru mine. Uită-mă, dragule! Fă un dezastru în acel frigider, aşa cum făceai când eram lângă tine, pune ouăle lângă carne, şi laptele lângă vin, să nu acoperi salata, transformă-mi frigiderul iubit într-o ghenă de gunoi!

Eşti liber acum, dragul meu. Nu mai sunt eu să ne băgăm capul amândoi în congelator, să ne mai certăm încă odată pe punga cu ficatul îngheţat şi cu legumele alea proaste cumpărate de la supermarket.

     Şi eu, la fel de liberă ca tine, privesc acest frigider şi realizez că nu seamănă deloc cu cel de acasă. N-are în el pic de ceartă, n-are nici măcar bileţelul cu ”bună dimineaţa” lăsat pe o cutie de cereală veche. Ar trebui acum să-l umplu, să-l fac să arate ca fostul meu frigder, dar cum să fac asta când tu nu eşti aici să mă ajuţi? Ştiu că nu are nici un rost, oricum, căci oricât de mult timp aş petrece curăţându-l, oricâte bileţele mi-as lipi singură pe el, ştiu c-am să rămân cu mucegaiul lipit de pereţii inimii mele şi cu sentimentul acesta de gol constant, oricât de plin ar fi bietul ăsta de aparat rece din faţa mea.

Îţi mai aduci aminte, iubitule, cum ne lipeam bileţele colorate? Câte declaraţii de dragoste copilăroase ne făceam, cum mă-ntrebai tu pe mine unde-i berea şi eu tot prin bileţel îţi răspundeam. Eu n-aveam niciodată o culoare, dar tu de fiecare dată îl lipeai pe cel kaki-verzui, şi adăugai o faţă zâmbitoare la sfârşit.

Oh, iubitule, îţi aduci tu aminte de noi? Cum găteam împreună? Cum iţi stingeam ţigările şi le aruncam pe geam şi tu-mi jurai că te laşi când o să mă las eu de cicălit. Şi uite-aşa, nu ne-ntâlneam o zi întreagă, doar dimineaţa, dar ştiam că suntem împreună datorită bileţelelor. Ştiam cât ne iubim datorită magneţilor cu poze vechi lipite pe uşa congelatorului.

Singurul lucru pe care am reuşit  să-l iau cu mine de pe acel frigider a fost şi ultimul tău bilet lipit în urmă cu două zile, chiar când am reuşit să ard puiul, chiar când tu ai ajuns târziu şi eu   mi-am dat seamă că este ultima dată când îţi mai umplu frigiderul.

”Iubito, frigiderul nostru este ca şi inima mea, o ghenă de gunoi unde tu îţi arunci toate reproşurile şi nemulţumirile.”

        Am găsit ce-am pierdut, să ştii. Era berea.

Şi ca să te uit că m-ai părăsit, am avut grijă să rup toate biletele alea pline de dragoste dintre noi. Ce dragoste mai e şi aia, iubita mea, când tu mă laşi cu frigiderul ăsta plin? Trebuia să-l iei cu tine, trebuia să mă fi lăsat şi fără bere, şi fără mâncare, să mă usuc tot, să mor aici, căci oricum, ce viaţă voi mai duce eu fără tine?

Îmi lipseşti, iubito! Îmi lipseşte obsesia ta pentru curăţenie, îmi lipseşte biletul tău lipit de uşa frigiderului proaspăt curăţată, în fiecare dimineaţă, acelaşi ”Nu uita să mănânci cerealele cu laptele din soia, cafeaua ţi-am făcut-o eu, e decafenizată.”

Nu m-a plăcut niciodată laptele tău de soia, să ştii. Şi nici cafeaua, şi nici zacusca maică-tii. Dar mi-ai plăcut tu. Te-am iubit şi tot singurul lucru cu care am rămas acum e berea, puiul care trebuie să dispară o dată şi acest frigider de un alb imaculat, rece. Lipsit de tine.

Deşi am aruncat toate amintirile cu tine, toate magnetele, toate biletele, toate prostiile pe care tu le puneai pe frigider căci îmi frângeau inima, n-am putut, n-am avut curajul să mă ating de ultimul bilet, verde-kaki pe care l-ai lăsat înainte să pleci.

”Iubitule, eu sunt gunoierul inimii tale care caută zadarnic ceva cu care să işi stăpânească foamea de dragostea ta.”

            

Cine sunt? // Proză

Cine sunt?

       Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic, sângele mi s-a preschimbat în cerneală, iar inima mi-a devenit maşină de scris. În locul degetelor am stilouri ascuţite, creioane cu vârfurile rupte şi buricele îmi sunt tastele unui laptop învechit.

Stomacul  mi-a devenit un bol în care se varsă rime albe, poeme întregi ale unor autori dispăruţi, nuvele şi romane, rânduri întregi de cuvinte întortocheate. Oasele mă dor, se frâng, se-ndoaie în fel şi chip, doar-doar să se asemene formei cuvântului meu. Nu mai sunt om, mi-am  pierdut forma umană de mult, încă de  când  am  răsfirat primele pagini ale unei nuvele. Abea atunci am ştiut ce-mi doresc să fiu şi ce formă mi-aş dori să ia sufletul meu, sau dacă fenomenul renaşterii chiar există, în ce să mă transform după ce trupul mi-e părăsit de ultima suflare.

      Oglinzile am  început să le evit, căci  nu mă mai asemăn de nici un fel cu o tânără obişnuită. Ochii îmi sunt înceţoşaţi de  puncte şi virgule, de semne de exclamare şi-atunci când  nu am  habar ce se întâmplă, se metaformozează în semne de întrebare.

Gura e doar un instrument prin care literele îşi fac loc să-mi intre în stomac, şi sincer, a început  

să fie dureros căci uneori, diacritecele-mi zgârie esofagul; iar  nasul doar simte parfumul dulceag al cărţilor  vechi sau cerneala proaspată care mi se scurge când reuşesc să-mi zgârii pielea cu stilourile.

      Ce să mai vorbesc de păr? O glumă, a căzut tot, bietul de el. Mi l-au înlocuit şirurile lungi de cuvinte, litere care încearcă să ia o formă, propoziţii fără sens. Mi-e greu cu el, aşa lung şi încâlcit, căci nu pot descifra tot ce se scrie în el şi din acest motiv în fiecare dimineaţă trebuie să pierd minute multe, doar ca să-l pieptăn, să şterg cuvintele deochiate sau virgulele unde nu-şi au  rostul. Alteori mi se face teamă că prinzându-l într-o coadă, aşa cum  îmi cădeau  firele de păr înainte, ori să-mi cadă şi  vorbele la care am  muncit atâtea zile să le pieptăn cum trebuie.

      Noaptea devine obositor căci  mă simt grea, de la prea multe  zise şi scrise, mă simt obosită şi aş vrea să scap de toată povara lor, să i le dau alctuiva să mi le poarte, să scriu şi pentru altcineva. Am întâlnit o dată un om, de mult, părea la fel ca restul şi îmi aducea aminte că şi eu am fost o dată normală. Mi-a spus că dacă am  să las în această viaţă ceva, ar trebui să mă las pe mine, să mă citească şi generaţiile viitoare. Nu  l-am ascultat, copil fără minte mi-am  zis că el nu ştie ce vorbeşte. Cum să-mi dau  sufletul  celorlalţi? Cum să ştie omenirea că m-am  metamorfozat, cum să fie posibil să-i las pe ei să mă citească?  Oricât am fost împotriva acestei idei, m-am  trezit ascuţindu-mi creioanele  sau aşezându-mi literele sub alte forme, să le fie plăcute şi altora, nu doar mie. Când ochii mi se umpleau de prea multe semne de punctuaţie din cauza oboselii,  îi ştergeam uşor cu o gumă şi mă apucam  iar, de la capăt, doar să le fac  oamenilor simpli pe plac.

       Aşa am ajuns ca dintr-o pagină pline de cuvinte amestecate şi fără vreun sens, să mă scriu într-o nuvelă şi uşor, cu timpul trecând, să  îmi doresc să am complexitatea unui roman.  Cunoscând şi alte suflete ca ale mele, scriitori vechi sau noi, autori de poeme cu rime albe sau de romane groase, mi-am dat seama că aş vrea să mă scrie şi pe  mine cineva aşa frumos.

Cum Arghezi a lăsat un testament al  viziunii sale despre lume, al artei sale şi-al sufletului său ca să-l citească generaţii  peste generaţii, aşa cum  Faust a lui Goethe a făcut un pact pentru  tinereţe şi iubire, rămânând fără suflet; aşa-mi doresc să mă scrie cineva sau şi mai bine, să mă scriu chiar eu.

      Fără un pact cu Diavolul, ci un pact cu proprii mei demoni, cu propriile temeri şi frustrări, un pact cu bietele cuvinte pe care deseori  uit să le mai aşez, un pact cu sinele meu şi-n schimb, să mă dau pe mine toată,  trup şi suflet şi să mă las altora, să-mi las viziunea şi arta, gândirea şi fricile unora care nu vor fi  înfricoşaţi, unora curioşi  să-mi răsfoiască capitolele muncite pe zi-nsorite.

       Însă, revenind la primul om căruia nu i-a fost teamă de pactul meu şi de transformarea mea, lui i-am şi oferit pentru întâia oară  bucăţi, mănunchiuri din maşina mea de scris. Am stat  nopţi întregi să-mi aranjez sufletul cât mai frumos, să-mi curăţ maşina de scris, să nu  mai ticăie nervos când o inspiră câte ceva, mi-am  pieptănat şi părul  şi nu l-am strâns căci îmi doream cu atâta ardoare ca omul acela să –mi spună că-i sunt plăcută, că merită să stau pe cel mai înalt raft al unei biblioteci sau de ce nu, în librării, chiar la fereastra lor.

Dar omului nu i-a plăcut felul meu, inima mea cu o mecanică stricată l-a speriat căci  bătea prea tare pentru el şi când am vrut să-l ating, din greşeală, creioanele mele ascuţite l-au zgâriat. S-a temut de ciudăţenia mea, de frazele mele mult prea lungi din păr şi-a zis că-i par  prea curioasă, prea întrebătoare, căci privirea mea nu putea să înţeleagă de ce nu-i sunt pe plac, el care mă sfătuise să le scriu şi celorlalţi din suflet. Mi-a mototolit manuscrisele în pumni  şi mi-am simţit cuvintele, bietele, plângând căci le rupea, mi-am  simţit oasele frângându-se căci el nu înţelesese cine sunt eu. De la atâta durere şi chin pricinuit de acel nerecunoscător, maşina mea de scris  s-a oprit un timp. Când încercam  să-i mai apăs tastele, rămânea blocată, oricât de mult ulei  şi cerneală nouă i-aş fi pus, ea refuza să mă mai lase. O  rănisem. Mă rănisem, adică.

       

      Treptat, din neatenţie, în vene au început să-mi intre diacritice şi să mă înţepe.

Oh, mă îmbolnăvisem  şi fiecare doctor  la care mă duceau părinţii mei, spuneau  că n-am nimic. Dar ce să-nţeleaga ei, oameni de ştiinţă? Ce să ştie ei, cum  şi în ce chip le puteai lor explica că eu n-am nevoie de medicamente, că o aspirină nu-mi va lua migrenele şi că nici acele perfuzii dureroase nu mă pot ajuta, ba chiar îmi făceau  mai mult rău, căci îmi  pierdeam din cerneală, mă voiau la loc om cu esenţa lor toxică mie, iar eu mă chinuiam  peste puteri să-mi menţin  metaforele  bine ascunse sub coaste, să nu le vadă ei, ochi răi şi neînţelegători.

       M-am vindecat  şi m-am scăpat de boala despărţirii de cel nerecunscător abea când  m-am  întors printre ai mei. Când am resimţit parfumul bibliotecilor şi când stilourile mele au  reinceput să mâzgâlească caiete întregi cu litere alandala, inima – maşină a început iar să ticăie nervos. Oraşul m-a inspirat. Zgomotul făcut de oameni mi-a redat viaţa, dar şi natura cu liniştea ei mă făcea să nu mă opresc din a supravieţui.

Am vrut să cunosc şi mai mulţi oameni care sufereau de  metamorfoza mea, să-i ştiu pe toţi şi in acest fel  am construit o bibliotecă doar a mea, cu  toate aceste energii aşezate în cuvinte, cu toate aceste viziuni şi vieţi aşa de diferite.

      În final, cine sunt?

      Un om?  Un artist care şi-a pierdut drumul în viaţă?  O simplă umblă trecătoare? Sau sunt tot ce şi-au dorit toţi să fiu, însă nu şi eu?

Sunt doar  un cuvânt într-o carte sau deseori, iau forma unui capitol în viaţa altora?

     

         Într-o lume în care cu toţii mi-au dorit  metaforele aşezate altfel, în care propoziţile mele n-au mulţumit pe fiecare şi frazele-mi au reuşit să frângă inimi, într-o lume în care cuvântul meu şi-ar fi dorit să fie mai mult decât atât, să fie ideee, să schimbe minţi bolnave şi principii, eu ce-am ajuns ?

Râd  de ceilalţi şi spun că am ajuns să fiu nimic, când am  avut posibilitatea să devin totul. Dar oare  nu-i aşa, oare gluma mea fără haz nu-i oare realitatea ?

Mi-aţi oferit şansa să devin medic şi v-am refuzat.

Mi-aţi oferit şansa să devin iubită şi  nu am acceptat.

Mi-aţi oferit şansa să fiu astronaut, om de ştiinţă, sportivă, orice, voi mi-aţi dat şi m-aţi încurajat. V-am refuzat de fiecare dată.

Eminescu şi-a dorit să iubească cât era conducător al universului. El ar fi renunţat la toate pentru ora lui de iubire, dar eu la ce aş putea să renunţ şi pentru ce?

Să renunţ la bietele mele cuvinte pentru o oră de iubire? La ce bun?

Obosesc, şi frazele o dată cu mine îşi caută punctul,  literele nu mai au stare ş i vor să fugă să doarmă, inima a început să ticăie mai slab căci îşi  pierde inspiraţia, iar  vâfurile creioanelor mi

 s-au tocit.

La apus, când  vorbele mi-au  epuizat, când  am  rămas fără cerneală în condei, când punctele au pus sfârşitul şi virgulele au dispărut, mă aşez şi eu o dată cu ele, când literele mi  s-au agăţat de piele ca să nu se piardă până a doua zi...

Eu cine sunt? Ce sunt?

Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic.

Sunt o carte deschisă.

    

Sărut-mâna, mamă!

Săruta-mi mama creștetul brăzdat de riduri Săruta-mi umerii,caci port poveri grele pe ei Imi tremura tot corpul caci nu mai Pot sa tin in mine atata așteptare Te sărut, mama Iti sărut mana care-mi izgoneste gândul rau Iti sărut dealul frunții urcat si coborât de prea multe griji Iti sărut obrajii, ti-o reveni culoarea in ei O, tu, mama draga! Mie-esti alinare pe sufletul obosit si Zâmbetul tau, tremurat si efemer, mi-e lumina in întuneric O, tu, femeie atotștiutoare! Cum le ghicești pe toate si le pui la locul lor Pune-mi inima la loc caci s-a sfărâmat cand tu ai plâns Săruta-mi si sufla-mi mama peste răni, asa cum imi suflai peste genunchii zgâriați Sufla-mi mama peste creștet si Fa-mi sa-mi dispară poverile Te-mbratisez, mama! Te îmbrățișez strâns, poate asa Te vei pune si tu la loc si-ti vei Aduce aminte Ca sufletul si puterea ta sunt mai mari decat orice Forța de pe acest pământ! Iti sărut mana, mama, iti Mulțumesc Pentru ca exiști!

Cartea mea

Autiobiagria iubirii e despre tine. Despre noi. Despre poveşti de dragoste de mult spuse, legende vii ce merg pe stradă. E despre visele noastre, despre visele tale. Despre dorințele tuturor.
Ți-am promis că vei fi cartea mea. Prima mea carte. Primea mea filă, cuvânt, virgulă, punct. Vei fi totul.
Numeşte-l prolog şi pune-o pe foc după ce o citeşti. Dar ai grijă să nu omiți cel mai important lucru: că despre tine e fiecare literă tremurată.
E despre romanticul modern, despre bărbatul ăla copil de la scara blocului care se enervează uşor, care fumeaza mult şi râde gălăgios. Despre cafeaua fierbinte cu lapte din diminețile reci şi despre scrisorile moderne de pe Facebook.
Cartea mea nu o să se termine niciodată. Nu o să pun punct, nici virgule. O să fie o viață, un infinit de cuvinte ce-or să se rostogolească în univers până când sufletul tău reîncarnat le va întâlni din nou.
Fiind prolog, sper să zâmbeşti când citeşti asta. Că doar ştii că la tine, da, tu.. la tine mă refer.

Cine sunt?

Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic

Sangele mi s-a preschimbat in cerneala

Inima mi-e masina de scris

Degetele-mi sunt stilouri si creioane, din

Burice imi ies litere

Stomacul mi-a devenit un bol in care

Se varsa rime albe 

Oasele ma dor, se intorc pe dos 

Doar-doar sa se asemene 

Cuvantului meu 

Am in ochi puncte si virgule, iar nasul 

Imi este un semn al exclamaii 

Mi-a cazut parul si-am ramas cu 

Siruri lungi de litee pe care nu le

mai pot

Descifra

Ma doare tot corpul si obosesc la apus 

Cand toate frazele s-au epuizat si 

punctele au fost puse la locul lor 

Cand literele mi s-au agatat de piele 

Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic 

Sunt o carte deschisa. 

Tati?

Tatal meu nu a fost prezent in viata mea asa cum sunt, probabil, majoritatea tatilor.
Tatal meu nu m-a invatat la 13 ani sa nu ma indragostesc de cine trebuie.
Tatal meu nu m-a invatat sa merg cu bicicleta la 5 ani si nici nu mi-a vazut primele zgarieturi in genunchi.
Tatal meu nu e un erou. Nu e un rege.
Tatal meu nu e  bogat, nu e seful unei companii mari.
Tatal meu nu a fost de fata cand am suferit prima data din dragoste, sau cand am luat primul FB in clasa intai. Nici cand am luat primul 10 in a cincea, sau cand am intrat la liceu. Nu m-a condus la banchetul din a opta.
La 2 ani l-am dat afara din masina si l-am numit strain.

Nu e tatal perfect, sau sotul cel mai romantic sau bunicul cel mai rabdator.

Dar tatal meu e plecat de mai mult de 10 ani in strainatate, pentru mine, pentru familie. Tatal meu munceste in fiecare zi mai greu, mai mult pentru ca eu sa nu duc lipsa de nimic. Tatal meu a lipsit de Craciun, de Pasti, de la zilele mele de nastere ca eu sa am acele cadouri mult dorite.

Nu ti-am scris niciodata, tati.
Nu am atatea amintiri cu tine cat au celelalte fete, nu esti regele sau eroul meu. Esti tatal meu. Esti stalpul meu. Esti singurul barbat din viata mea care reprezinta siguranta zilei de maine.
Am fost mereu incapatanata si te-am judecat. Ti-am judecat absenta, certurile, te-am invinuit pentru ca nu ai fost aici sa-mi dai un exemplu al persoanei pe care eu trebuie sa o iubesc.
Nu mi-am cerut niciodata iertare pentru fiecare moment in care am fost incapatanata, in care am jucat rolul copilului rasfatat, al adolescentei rebele.

La 18 ani, tatal meu m-a condus la majorat.
La 18 ani, am avut primul dans tata-fiica.
La 18 ani, am dat shot-uri de tequila cu tine.
La 18 ani, mi-ai spus pentru prima data cat de mandru esti de mine.
La 18 ani, imi cer iertare pentru cei 18 ani ai tai plecati. Pentru cele 18 luni in care am refuzat sa-ti vorbesc.
Pentru cele 18 zile in care am uitat sa pretuiesc munca parintilor mei.
Pentru cele 18 ore de avion pe care le faci in fiecare an doar ca sa-ti vezi familia.
Pentru cele 18 minute nepetrecute alaturi de tine.

Draga tata, sper sa-mi mai traiesti 18 ani. Dublul lor. Triplul. Pana la 100 daca poti. Doar, doar, sa mai dansezi cu mine pe Vama Veche si sa-mi canti Me gustas tu.

Fragment de basm

       A fost o data, poate in trecut sau chiar in prezentul nostru, un taram fermecat. Un loc magic, o lume total diferita de cea a oamenilor obisnuiti. Un loc unde visele deveneau realitate si porcii zburau. Unde melcii erau negustori, iar albinele chiar aveau propriile farbici de miere. Unde piticii ingrijau unicornii si acestia ofereau curcubeul pe cer in fiecare zi, unde Zana Maseluta era dentista iar Mos Ene chiar adormea pe toata lumea. Unde basmul devenea real daca tu chiar credeai in el.
       Acest taram purta numele "Taramul verde al celor 7 Pitici" iar populatia era denumita "Darieni" , pentru ca se zvonea ca in fiecare dintre ei exista un dar si la o anumita varsta, propria lor magie ar fi fost descoperita.
       Acest mic univers era diferit fata de celelalte. Nimeni nu ii conducea, pentru ca exista armonie si intelegere si toti locuitorii nu puteau percepe sensul raului. Dar exista, totusi, un pui de om pe nume Daria. Specia puilor de oameni era foarte rara, caci exista o legenda a unui loc numit "Pamant" ; plin de haos, ura, agitatie. Oamenii se omorau intre ei si uitau sa mai zambeasca, uitau sa mai fie fericiti. Legenda spunea ca puii de om ajungeau in Taramul Verde cu ajutorul viselor si a prietenilor imaginari, care in realitate erau Zanele Pamantului. Aceste creaturi aduceau anotimpurile, cresteau recoltele, faceau apele sa curga; dar in lupta cu omenirea, puterile lor scadeau pe zi ce trece, oamenii distrugand munca depusa de ele. 

Astfel, intr-o noapte racoroasa de mai, Daria a vizitat pentru prima data Taramul. A stiut imediat ce talpile micute si goale au atins iarba moale ca lucrurile se vor schimba. Ca venirea ei va aduce zambete pe chipurile piticilor, ca Mos Ene nu o sa-i poata adormi sufletul agitat si curios, si ca Zana Maseluta va avea de lucru cand primii dintisori aveau sa-si faca aparitia.

Dar pentru moment, Daria trebuia sa se trezeasca si sa faca schimbari pe Pamant. 

Patru vorbe, cinci culori si trei trepte : update 2014

Patru vorbe, cinci culori şi trei trepte.

de Radu Miruna ( update-ul din 2014 ) 

          Mi-ar placea sa pot spune ca am evoluat. Ca scriu mai mult, ca citesc mai mult, ca sunt mai buna cu cei din jur, ca...orice! Poate ca asa si e, sau poate ca nu. Cert e ca in trei ani de blog, de scris, de viata iti dai seama de un lucru: schimbarea e continua si oricat ai incerca sa ramai la fel, sau langa aceeasi oameni, nu poti. Toate momentele ne lasa rani sau zgarieturi adanci in suflet, si ramanem marcati, fie ca vrem, fie ca nu. Gustul la muzica se schimba, la fel ca la imbracaminte, vezi lumea altfel si copilul de acum trei ani care salajluia vesel in mine dispare usor, lasand in urma-i doar o amintire vaga a ceea ce am fost, dar si o viziune clara a ceea ce sunt si ce-as vrea sa fiu. 

           Nu mi-am pierdut visul de a deveni scriitoare, sau dragostea imensa fata de cei din jurul meu, sau dorinta puerila de a-i ajuta pe toti si de a incerca mereu sa-i fac pe ceilalti fericiti, si nu pe mine; dar am pierdut oameni, am pierdut copilul de la treisprezece ani care scria in fiecare zi sau ora...

Daca atunci spuneam ca intru in adolescenta, acum sunt deja in ea si cu o fericire trista va spun ca e frumoasa, da' al naibii de grea! 

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi drept vorbind, acesta-i adevărul."

Recunosc cu sinceritate, daca atunci credeam ca adolescenta e raiul pe pamant, acum nu mai pot spune asa ceva. De ce?

Nu, nu sunt trista, nu sufar, sunt fericita de fapt. Desi am pierdut multi oameni, si am trecut prin multe momente care mi-au influentat intr-un fel personalitatea, am primit inzecit inapoi dragostea altora, si in prezent am langa mine persoane care imi mangaie sufletul mereu. 

Dar in adolescenta incepi sa realizezi ca de fapt problemele nu sunt asa usoare, dintr-o data nu mai ai timp sa faci nimic, pentru ca scoala devine mai grea si tu ai vrea sa-ti imparti timpul altfel. Sau, daca azi vrei sa fii dragut, maine o sa urasti pe toata lumea. De ce? Pur si simplu, te schimbi zi de zi, fie ca-ti place; fie ca nu. 

Inevitabil, suferi din "dragoste" si spui ca nu vei mai iubi in viata ta, si totusi peste o saptamana/o luna/un an iti intalnesti sufletul pereche, sau asa crezi tu in momentul respectiv. Simti "fluturi in stomac", plangi, imbratisezi, zambesti, tipi si poate ca toate in aceeasi ora. Si daca esti ca mine, un romantic incurabil, putin psihopata si nebuna sa acorde caldura celor care au nevoie, sau o vorba buna; le vei face pe toate acestea intr-o singura zi. 

Nu mai vorbesc de stilurile care le incerci, pana te hotarasti asupra unului sau o combinatie ciudata intre toate...

Adolescenta, sau ma rog, cea pe care o incerc eu, e o drama-comedie. Regreti ca ai crescut, realizezi si tu ca te maturizezi si incerci in zadar sa mai pastrezi copilaria. Dar unde, in lumea asta, mai putem avea suflet de copil si totusi maturitate-n gand? E o balanta, si din pacate, din cauza lumii care te considera "prostanac" cand incerci sa fii copil; maturitatea este mai grea decat copilaria. 

Nu spun nimanui ca adolescenta-i "naspa", caci este foarte frumoasa, doar ca trebuie mereu sa ai pe cineva langa tine, care sa-ti sprijine atacurile de nebunie sau panica cand lucrurile nu merg cum vrei tu, sau se intampla pur si simplu... Si, sunt norocoasa si bucuroasa sa spun ca sunt inconjurata de oameni cu un suflet minunat; familia mea ( mama mea mai ales ) , prietenul meu si inca altii foarte putini care-i numar pe degete. 

Oricum, am renuntat de mult sa mai cred in prietenie pentru totdeauna, singura relatie de genul o gasesti doar in bratele mamei (stiu ca sunt mamoasa..). Restul vin si pleaca, desi...probabil, o data-n viata se intampla o minune si cunosti pe cineva, care poate iti va ramane mereu aproape, indiferent de distanta, certuri sau intamplari. Am primit acest dar si il pretuiesc cu toata inima, caci ce poate fii mai frumos decat sa ai langa tine un suflet cu care al tau rade si-n acelasi timp, poate sa si planga?

Regret ca am uitat sa scriu, sa citesc si sa am grija de blog. Nu stiu cand o sa mai revin, dar ce-ati citit mai sus e Miru din prezent, o continua schimbare.

Lectura placuta in continuare! Si nu uitati sa fiti copii, din cand in cand.

Cu drag, M.

A fost și-o să mai fie

         Cred ca cel mai dureros moment al revederii noastre a fost cand mi-ai zambit. Ochii tai au capatat o sclipire usoara, parca-ti aduceai aminte de ce fusesem noi o data, si in sufletul tau te-ai bucurat sa vezi ca nici eu nu m-am schimbat prea mult, ramasesem aceeasi copila naiva visand la iubire eterna. Alunita de pe buza a ramas intacta, neatinsa si desi sunt constienta ca multe buze au atins dragul nostru secret, prefer sa ma gandesc ca din momentul in care eu nu am mai fost in viata ta, nimeni nu a aflat de ea. Buzele tale au ramas in acel suras usor chiar si atunci  cand ti-ai mutat privirea  spre noua ta „captura” , desi mi-am dat seama ca gandul tau inca era la mine. Si am realizat, cu melancolie si bucurie in acelasi timp, ca nu m-ai uitat. Ca desii ani au trecut peste noi nemilosi si inimile noastre s-au rostogolit in incercari idioate de-a mai simti aceea iubire libera, adolescentina, si-au esuat lamentabil,ramanand cu ideea ca poate asa a fost sa fie, poate de fapt ne este menit sa ne cautam perechea o viata intreaga; undeva in coltul sufletelor insetate de iubire, noi, unul pentru altul,am ramas o amintire dulce-amaruie,un „trofeu” al razboiului cu dragostea. O data am invins, si o data am iubit cu adevarat.  

        Am continuat sa te urmaresc cu privirea, simtind cum totul in jurul meu se topise si erai doar tu. Oare te-a mai iubit cineva asa cum am facut-o eu? Oare, ea rade la fel de galagios si amuzant la glumele tale fara sens? Isi da ea oare seama cand esti trist, sau suparat doar din ochii parasiti? Stiam prea bine ca nu te pot intreba asa ceva, aceste intrebari au ramas si vor ramane pe veci fara raspuns, dar inca sunt curioasa cand ma gandesc la tine...si ea. Imi e greu sa accept ca imbratisezi pe altcineva, ca ei ii spui „buna dimineata” cand de fapt e dupa-amiaza, dar stiu prea bine, asa cum stii si tu, ca timpul care-a trecut nu poate fi adus inapoi.

Te-ai apropiat de mine si tot ce puteam vedea era zambetul tau, mi se rupea sufletul in bucatele cand te vedeam asa, chipul tau parea luminat de revederea mea si aveai aceea scanteiere sincera in ochii caprui ciocolatii, impaiajenati de o pereche de gene lungi. Oh, nu te schimbasei deloc...

-                  -    Ce, nu ma mai recunosti ? Te-am auzit clar, vocea ta spargand in mii si mii de cioburi linistea din mintea mea, rascolindu-ma prin tot corpul si parca mi-am simtit inima zvacnind, si ea o data cu mine isi adusese aminte de glasul tau gros, care imi facuse de atatea ori sufletul sa tresara.  Chiar si asa, am ramas blocata, incapabila sa leg doua cuvinte, sa-ti raspund... Te priveam cu buzele intre deschise, asteptand ca o tampita ca un cuvant sa iasa, sa-ti spun ca „vorbesti cu o straina” , dar nu puteam.  Imi era pur si simplu imposibil sa te ranesc, sau sa te fac sa te simti prost dupa atata timp.

-              -      Ce? Ah, ba da! Cum sa nu stiu cine esti? Esti...tu, ”prietenasu’ „ meu, am glumit cu vocea tremurand si tu ai ras, acel ras cristalin, pe care-l auzeam mereu cand faceam cate o boacana si tu erai de fata.

-              -   Pai si , nu ma imbratisezi?!

Am ramas muta. Am inghetat, te-am privit cu ochii mari si plini de dorinta si tu m-ai luat in brate, strans, inconjurandu-ma cu mainile tale lungi si strangandu-ma delicat, sa nu cumva sa ma spargi, de parca as fi fost fragila. Ti-am strans tricoul in pumni si mi-am asezat instinctiv chipul pe umarul tau, simtindu-ti imediat parfumul puternic, barbatesc si inima batand cu putere. Mereu am crezut ca inimile bat in acelasi timp, si de asta le simteam mereu cand ne imbratisam, de parca impreuna ar fi incercat sa faca un cantec  de care nici ele habar n-aveau, dar care suna perfect cand se armonizau.

        Cu alte cuvinte, revederea ta pentru mine a fost atat moment de fericire, cat si de tristete. Am plans dupa ce ai plecat, pentru ca mi-am adus aminte de „noi” , de tot ce-am sperat sa fim si nu am ajuns, pentru ca langa tine acum se afla o alta si mi-as fi dorit, ca dupa atatia ani, sa te tin eu de mana... Dar cred ca asta a fost, nu  ?  Cred, cu tarie, ca dragostea pura, sincera, se simte doar o data in viata si daca o pierzi, indiferent care-i motivul, cu grei o mai regasesti.  Si desi in sufletele noastre am ramas neatinsi, neraniti, stiu ca n-o sa mai putem fi vreodata impreuna.  Poate, cine stie, ca intr-o zi ne vom reintalni ca in ziua aceea insorita, si vom vorbi mai mult decat data trecuta. Vom depana amintiri si vom rade de prostiile facute... Si tu-mi vei spune, pe tonul tau plin de iubire si grija, ca ti-a fost dor de mine. Ca ti-am lipsit, ca inca ma iubesti... E un vis frumos, nu ?

        Dar, in schimb, am fost fericita ca te-am vazut pe tine fericit. Ca ochii si buzele ti-au ramas la fel, ca inima ta inca stie sa faca un duet perfect cu a mea. Ca desii timpul a trecut, pentru tine am ramas aceeasi  copila si sufletul tau inca zambeste la amintirea mea. 

Suflete pereche

Ce înseamnă „suflet pereche” ?  

Ei bine, nu există o definiţe exactă, dar vă  pot da definiţa mea : Numele sufletului meu este Aky. 

E ca şi cum ar fi prietenul meu cel mai bun, dar este mai mult de atât. Este persoana care mă cunoaşte cel mai bine; ştie mereu ce mă doare şi când sunt fericită sau dacă am poftă de ceva sau nu. Este omul care mă face să fiu o persoană mai bună, mă face să vreau fericirea altcuiva; nu doar a mea. Este cel pe care o să-l am lângă mine toată viaţa, o să-l port în inimă zi de zi; deşi poate fizic n-o să fie aşa...Este aceea persoană care mă acceaptă aşa cum sunt,mă iubeşte indiferent de situaţie şi are încredere în mine în momentele când nimeni nu mi-ar acorda vreo şansă; este cel care mă priveşte cu o sclipire de fericire şi împlinire în ochi zi de zi...Şi ştiu că orice s-ar întâmpla, o să-l iubesc mereu şi nimeni şi nimic nu va putea schimba asta. 

Dedicată părinţilor mei, însă special mamei mele ...

Dragă Mami şi Tati ; 

            

           Aş vrea în primul rând să vă mulţumesc pentru faptul că sunteţi părinţii mei şi că m-aţi călăuzit în viaţă, mi-aţi arătat pe unde să merg şi cum să fac să fie totul bine...Nu ştiţi cât însemnaţi pentru mine, sunteţi unici şi sunt sigură că nu există părinte mai bun ca voi...Deşi, trebuie să recunosc că avem şi certuri sau contraziceri; rămâneţi cei mai importanţi oameni din viaţa mea. Persoanele pe care nu voi avea cum să le uit, pe care nu am cum să rămân supărată şi cei pe care îi iubesc cei mai mult! 

          În al doilea rând, pentru că faceţi douăzeci şi cinci de ani de când v-aţi căsătorit, fiica voastră cea mică ar vrea să vă ureze să ajungeţi şi la ultima nuntă tot împreună, cu tot atâta dragoste şi bunătate în suflet! Sper să fiţi fericiţi, să zâmbiţi mai des - că vă stă bine ! - şi să vă iubiţi mult-mult-mult. Mă bucur  mult să fiu fetiţa voastră încăpăţânată şi răsfaţată; şi mai mult mă bucur că v-aţi cunoscut; pentru că altfel eu n-aş fi ajuns să vă citesc vouă.... De altfel, vă doresc să trăiţi atât de mult încât să mă puteţi vedea pe mine cu nepoţi. Vreau să vă văd mereu cu zâmbetul larg pe buze, cu ochii strălucindu-vă datorită bucuriei din suflet....Sunteţi un cuplu superb, amândoi cei mai tari părinţi şi după mine, cele mai faine exemple de urmat! Vă iubesc cu toată inima  mea- la fel pe amândoi - şi sinceră să fiu; dacă aş putea într-un fel sau altul, v-aş dărui vouă viaţa mea, zâmbetele mele şi momentele mele de euforie totală...V-aş da vouă tinereţea mea, doar dacă aşa aş şti că nu veţi pleca niciodată de lângă mine. Pentru că cu bune, cu rele, sunteţi mami şi tati ai mei....Şi chiar dacă uneori spun că  vreau să fiu singură, să nu  mai locuiesc cu voi...Mint. Sunt o mincinoasă mică. Toţi ştim că fără voi eu n-aş putea trăi. Sunt pur şi simplu dependentă de glasul amândurora şi de dragostea voastră, mai ales de clipele când îmi zâmbiţi.. Mă voi repeta, şi-mi cer scuze; însă...Vă iubesc mult, enorm, cu toată inima şi cu tot ce-o mai fi , vă ador ! Pur şi simplu vă ador ! 

           Şi  nu în ultimul rând, partea aceasta va fi doar pentru iubita mea mamă....

Ei bine, mami...Îmi cer scuze că îţi creez probleme, că vorbesc fără oprire şi că sunt aşa o figură. Îmi pare rău că eu şi sormea nu suntem cele mai unite, aşa cum îţi doreşti tu; dar vreau să şti că ai crescut două fete minunate, care te iubesc şi te apreciează şi sunt mândre să fie ficele tale ! 

De altfel, iartă-mă pentru încăpăţânările mele şi toate crizele prin care te pun să treci; o să dăm vina aici pentru adolescenţa asta enervantă ! Îţi promit că voi deveni doctoriţă; doar ca să am grijă de tine când vei fi aşa bătrână că nu-ţi vei mai putea alege singură hainele şi o să uiţi chiar şi ce-ai vrut aseară... ( Nu că acum nu s-ar întâmpla asta în fiecare dimineaţă. "Fustă sau rochie?!" Da, dar roşu nu merge cu mov" Miru, tu ce lanţ zici să-mi pun? Nu-i aşa că ăsta mă face grasă...? Dar cerceii ? Fără inel sau cu ? ) 

Oricum, meriţi tot ce-i mai bun mami ! Meriţi toată dragostea din lume, fericirea, meriţi tot ce-ţi doreşti şi mai ales, pentru tot ceea ce faci şi pentru toate sacrificiile tale....Meriţi să fi răsplătită înzecit ! Să şti că nu vreau să te las singură, adică lumea fără mami să mă pună să închid uşa din sufragerie ar fi oribilă ! Şi nici nu vreau să pleci undeva şi să mă laşi tu pe mine; ce m-aş face eu? 

Să nu uităm, cel mai important lucru pentru care-ţi scriu...La mulţi ani ! La cei mai mulţi ani, să rămâi aşa tânără şi frumoasă ca la 22 de ani - pe care-i împlineşti acum- şi să nu uiţi că Miru te iubeşte. Miru te adoră şi te consideră cea mai tare mamă din univers! Nu te întrece nimeni, şi nici nu o s-o facă cineva vreodată; pentru că tu mami...Eşti specială, eşti una la o mie, eşti omul de care toţi vor avea nevoie la un moment dat în viaţă... ( exluzându-mă pe mine care am nevoie de tine în fiecare secundă a zilei ) 

Fără să mai mă lungesc, vreau doar să ştii că te iubesc şi că îţi urez un "la mulţi ani" plin de dragoste, de căldură şi bucurie; aşa direct din sufleţel de la mine.... Sper să-ţi pot spune asta şi peste 40 de ani, sper să fi cea mai fericită şi cea mai iubită ! Şi să nu uiţi...

Cu toţii te iubim, te apreciăm -mai ales eu - şi cu toţii suntem mândrii să te avem în viaţa noastră !

În sfârşit, te ador mami ! 

Cu multă iubire, Miru pentru eternitate. 

„Decât noaptea eşti a lor, dar o viaţă eşti al meu..”

Dedicată unei persoane foarte dragi mie. 

Pentru A.

                Dragă A; 

                          Dacă aş fi ştiut acum un când ne-am cunoscut că vei însemna atât de mult pentru mine, nu aş fi crezut. Mi-aş fi spus că visez prea mult,că am iluzii prosteşti...Mă bucur că nu pot ştii ce-mi rezervă viitorul când vine vorba de tine. Pentru că, nu ştiu, e mai bine să am răbdare şi să te văd cum mă surprinzi în fiecare zi, cum mă priveşti altfel,cu mai mult drag, mai multă sclipire...

Şti ce voiam să-ţi spun ? De fapt, să-ţi aduc aminte.... 

Ce însemni tu pentru mine. Noi. Dar mai mult tu,căci tu faci „noi” să funcţioneze. 

                         Mi-aduc aminte când te-am cunoscut, cum ai surâs şi cum m-ai băgat în seamă. Erau atâţia oameni în jurul nostru cu care aş fi putut încerca să vorbesc, dar eu tăceam. Şi ai venit tu,şi ai început să glumeşti,să-ţi arăţi zâmbetul moale şi cred că de atunci m-am simţit fericită în preajma ta. Imi dădeai- şi încă o faci - starea aceea de bine infinit....

Apoi a început timpul să treacă. Ai ajuns mai important. Parcă, zi cu zi, sentimentele-mi cresc pentru tine....

Sper necontenit să rămânem aşa, împreună, doar noi doi. Să împărţim împreună zâmbete, sentimente...

Crede-mă, eşti atât de important, te-ai strecurat cum nimeni n-a ştiut prin labirintul sufletului meu şi ţi-ai sădit iubirea acolo. Şi din acel moment, ea continuă să crească. Mi-ai furat inima, şi-ţi mulţumesc. Căci eu te-am lăsat s-o faci, în schimbul inimii tale...

                   Mă întreb uneori cum ar fi viitorul fără tine, ştii ? Văd o imagine difuză şi gri,plină de oameni mulţi care încearcă să-mi vorbească; şi eu încercând să fac acelaşi lucru, purtând zâmbete false. Aş simţi că ar lipsi ceva, şi ştiu că tu ai fi acela... 

Eşti totul pentru mine, căci tu-mi creezi speranţe şi vise şi m-ajuţi să cresc. Eşti motănelul meu ! Sincer, din tot sufletul, n-aş vrea să te pierd vreodată...

Cu sinceritate şi multă dragoste,

Miru tău pentru un infinit şi mai mult ! 

Povestea unor prietene..

- Muc, dormi ? 

- Ihmm, nu. Ce e ? 

- O sa pleci ?

- Maine. 

- Nu cand...

- Mmm, da' de ce intrebi ? N-ai somn ? 

- Nu. Raspunde-mi...

- Hai culca-te, vorbim dimi...

- Nu vreau. Zi,pleci sau nu?

- Acum nu. In curand...

- De tot ? 

- Nu.

- Pai cum,te-ntorici? 

- Nu. Culca-te...

- Si-atunci ? 

- Raman in sufletul tau,fraiero. 

- Muc...

- Ce ? 

- Nu vreau sa pleci.

- Nici eu,Mirunel...nici eu.

Cred ca m-ai mintit. Vreau sa spun,ai plecat de tot. Nici in sufletul meu nu mai esti, ti-ai luat adio fara sa-mi zici. Si nu te-am dat eu afara...Eu mi-am dorit mereu sa ramai cu mine,si sa fim prietene pana cand vom imbatrani si vom avea riduri si tu te vei plange ca te dor oasele si eu ti-as fi spus ca-i vina patului tau prost. Dar tu m-ai fi contrazis, si te-ai fi luat de patul meu...

Unde-ai disparut, piticul meu de gradina ? 

Tin minte cat puteam sa te urasc inainte sa te cunosc. Nu stiam cine esti, ce povoare-ti cara sufletul si dupa ce-am facut-o , mi-am dat seama ca noua poate ne-a fost destinat sa ne intalnim, sa devenim prietene, sa ne spunem totul, sa ne sprijinim una pe alta,sa plangem si sa iubim impreuna. Din nevoia mea de a purta de grija si din a ta, de a darui iubire; s-a nascut o prietenie speciala. Am cusut cu mainile tremurand , impreuna , increderea si ne-am comportat ca doua surori,ne-am acceptat defectele si nu-mi aduc aminte sa ne fi certat. 

Poate-am facut-o,cine naiba mai stie ce s-a intamplat rau intre noi; caci eu mi-aduc aminte doar faptul ca n-a stiut niciodata sa alergi, inca-ti aud rasul amuzant si te vad zambiind larg,bucurandu-te de cafeaua mea, tinandu-ma in brate, spunandu-mi cat de fericita esti ca ma ai aproape. Si eu,la fel ca tine, tot atat de fericita eram, caci in sfarsit cunoscusem cineva cu care puteam sa vorbesc liber si sa rad; si-n acelasi timp sa primesc palme dupa cap cand greseam. Poate a fost doar prietenia aia de o vara, ce nu se uita niciodata. Poate ai fost prietena caruia o sa-i simt lipsa mereu, chiar si dupa ani; cand deja nu ne vom mai recunoaste pe strada. Vom trece una pe langa cealalta,avand poate un deja-vu ca ne-am mai intalnit undeva,candva;dar totul a luat sfarsit cu distanta dintre noi. Desi incercam din rasputeri s-o facem sa para mica, e imensa. Caci acolo , unde esti sunt zeci de persoane care ma inlocuisem pe mine si aici...unde sunt eu, nu-i nimeni care sa poata umple golul tau. Nu stiu daca ai si tu aceeasi parere ca mine,daca simti ce simt si eu, as vrea s-o faci; insa nu ma supar daca nu-i asa...

Imi e dor de tine, C . 

Am privit în trecut

                  Noroc că mi-am scris viaţa pe blog, căci altfel n-aş fi ştiut tot ce s-a întâmplat în anii trecuţi. Şi prin câte am trecut, cu cine şi de ce...

    Cum zice titlul, am privit în trecut. Şi am rămas stupefiată. Ştiţi de ce ? Pentru că oamenii care erau în anii trecuţi în viaţa mea, au dispărut. Nu ştiu cum...Postările care le erau dedicate, toate acele mulţumiri şi zâmbete date lor s-au transformat în scrum. Le citesc cu melancolie, mi se rupe sufletul să-i dau dreptate mamei mele când mi-a spus că nimic nu e veşnic, decât dragostea familiei şi poate-poate câteva, foarte mici excepţii. Prietenile care am crezut că vor dura toată viaţa au fost doar „de vară” şi oamenii despre care am avut puterea să spun că nu mă vor părăsi niciodată, au făcut-o. Mă întreb acum, de ce s-au întâmplat toate astea ? Din cauza timpului, certurilor, sau de ce ? Care a fost motivul pentru care ne-am îndepărtat unii de alţii ? Aş putea răspunde cu mii şi mii de fraze, dar poate că nu vreau. Poate, că de fapt, nu-mi doresc să aflu răspunsul la această întrebare şi , cine ştie , mă mulţumesc cu tăcerea din suflet. Ştiţi cum se zice, e mai bine să laşi unele întrebări fără răspuns. 

     Eu una-mi cer iertare pentru că i-am ignorat pe vechii mei amici, că nu le-am mai spus un „bună” aşa cum o făceam înainte ; dar ştiu că dacă acum aş încerca s-o fac, n-aş putea renaşte trecutul. Nimic nu poate fi la fel cum a fost, şi eu n-am de gând să mă lupt cu timpul şi cu amintirile, doar ca să readuc oameni în viaţa mea; care poate nu mai vor să facă parte din ea... 

Oricum, postarea aceasta este dedicată timpului ce-a trecut şi m-a lăsat pe mine în urmă. Oamenilor care au plecat, şi poate că nu se vor mai întoarce vreodată; priteniilor care s-au sinucis căci nu mai avea nimeni grijă de ele şi tot aşa. În mare parte , celor care nu mai sunt lângă mine şi în acelaşi timp, celor care o să fie în viitor. Căci timpul merge înainte, şi eu trebuie într-un fel sau altul sa-i urmez cursul, să mă bucur de cei care vin şi sunt acum cu mine; nu să sufăr pentru aceia care „au murit” . 

Cu multă dragoste, Miru.

...

Eşti singur. Te-au părăsit toţi. Într-un fel uimitor, au dispărut prietenii cei mai buni din vară şi toţi pe care-i credeai „importanţi” au plecat. Nu mai e nimeni, aşa-i ? 

Deci eşti singur , în vârtejul vieţii şi tot ce poţi face ca să te menţii în viaţă e să tragi adânc aer în piept , să speri că dacă nu-i bine acum; o să fie. 

  Şi ce dacă eşti singur ; îţi spui...Ce contează ? N-a murit omenirea! Mai sunt acolo , undeva , acele persoane care te vor face să te simţi iar fericit ; care o să apară după o vreme şi tu ai să uiţi perioada vârtejului. Însă până atunci, rămâne să te lupţi , să iubeşti... Da, să iubeşti. Să speri. Să zâmbeşti. Dar mai ales, să iubeşti...Cu toată fiinţa ta, cu toată inima, găseşte persoana „aceea” şi îndreaptă spre ea toată bunătatea ta, toată dragostea ta, devin-o una cu ea, fi fericit. Iubeşte ! 

Şi dacă nu găseşti doar un om, nu fi trist. Există miliarde de oameni care au nevoie de iubirea ta, de speranţele tale. Care au nevoie de tine !  Căci, până la urmă ; dragostea se naşte din nevoia de a fi iubit, de a simţi îmbrăţişari mereu, de a vedea pe chipurile oamenilor şi pe al tău zâmbete...Aşa că, până când vârtejul trece, tu rămâi puternic. Respiră,şi dacă poţi, treci prin el, sparge pereţii singurătăţii şi fi optimist. Păstrează-ţi inima pentru cei care merită , pentru cei care vor merita să o aibă; însă nu uita...Eşti liber să acorzi un minut de căldură şi altora. 

Cu multă dragoste şi dor de scris, Miru.

Scrisoare pentru eternitate !

( Eu şi mami ) 

    Nu voi spune niciodată despre mami că o urăsc. Nu voi înceta vreodată să o iubesc, să o admir, să apreciez faptul că ea a trecut prin toate chinurile doar ca eu să fiu în viaţă, că pentru mine face totul, că eu pentru ea sunt totul şi ea pentru mine...

 „Căci toate-n lume-s trecătoare,

Numai dragostea mea și-a mamei tale pentru tine” 

  O văd perfectă. O privesc şi zâmbesc când mami zâmbeşte...Are acel surâs cald, plin de blândeţe şi în privire îi găseşti mereu o licărire suavă,parcă iubitoare...Îi simt dragostea pe care mi-o poartă zi de zi, grijile, dacă sunt bine sau nu şi mă bucur să ştiu că există cineva care mă iubeşte necondiţionat, în orice fel, care ar face orice pentru mine, doar ca eu să fiu fericită. 

Îmi cer scuze că poate am greşit, că poate nu am fost ce ţi-ai dorit, poate...poate nu am făcut mereu aşa cum ai zis tu- şi întotdeauna, ai avut dreptate-  şi sper , ca într-o zi să te fac mândră, să zâmbeşti larg şi senin şi să zici „uite , ea e fica mea ! ” . Dragă mami, nu-ţi spun că nu te voi dezamăgi. Am făcut-o de câteva ori, dar am învăţat din greşeli şi mi-am dat seama că tu şti cum e mai bine, cum trebuie făcut şi cum nu...Şi că trebuie să te ascult, că doar aşa voi ajunge cine trebuie. Îmi cer iertare şi pentru toate astea, pentru că nu voi fi vreodată fiica perfectă, dar îţi promit că te voi face mândră, te voi fericită...Şi te voi iubi aşa cum mă iubeşti tu pe mine! 

Există certuri între noi, probabil din cauza vârstelor diferite şi mentalităţilor; dar chiar şi aşa rămâi mami meu, rămâi femeia care mi-a dat viaţă şi pentru care aş face absolut orice . Pentru care mi-aş da viaţa; de asta poate că ştiu că trebuie să te fac să mă priveşti zâmbiind larg, zâmbiind pentru mine, pentru că eu am fost motivul pentru care inima  ţi-a tresărit în piept de euforie. Vreau -şi o să fie - să fiu motivul pentru care tu eşti fericită...

 

Cu alte cuvinte , mami...te ador. Căci tu ai spus că "te iubesc" e mai mic decât adorarea...

Cu drag, sentimente sincere,eterne. 

365 de bomboane

         Fiecare sfârşit este începutul a ceva mai bun..

        A mai trecut un an. Au mai plecat oameni,au venit alţi în locul lor. Am iubit,am dezamăgit,am fost dezamăgiţi şi iubiţi...Ne-am certat, ne-am împăcat şi poate ne-am ţinut de promisiunile făcute în anul trecut sau poate nu. Am pierdut oameni pe care credeam că nu îi vom pierde vreodată, dar am câştigat poate alţii mai buni...Cine ştie ?
Au fost trei sute şaizeci şi cinci de zile bune, rele, triste, fericite...Au fost şi s-au dus aşa cum au venit;ş-acum pare că timpul a trecut prea repede. Parcă nu ne-am bucurat cum trebuia de zilele acelea, parcă nu am plâns destul anul trecut, parcă nu am îmbrăţişat cum trebuia....
Şi totuşi, în fiecare zi a anului trecut, am primit o „bomboană” . Am râs , sau am învăţat ceva, sau ne-am amintit, sau am creat...Am făcut ceva ce este important, cred eu, fără să ne dăm seama exact. Involuntar,am zâmbit unui străin şi i-am oferit astfel „ceva dulce.”
         Dar a venit două mii treişpe ! Au început şi zilele anului acestuia să se ducă şi iată-ne , fără să vrem , în a cincea zi,aproape a şasea, întrebându-ne : „anul ăsta ce facem ? ” Începem să ne punem dorinţe, să spunem că vom fi mai buni, că nu o să mai greşim, că o să fie altfel . Că poate , printr-o minune, vom realiza ceva, vom fi diferiţi ! Ei bine, ne rămâne speranţa. Trăim cu ea, ne hrănim cu ea şi o ţinem strâns în braţe tot timpul ce-o să vină. Sperăm cu toată inima , din toate puterile , că doua mii treişpe va fi diferit, va fi mai bun.

Vă urez, din suflet şi cu dragostea a unei scriitoare mai începătoare , să aveţi parte de un an fericit şi sper să vi se îndeplinească dorinţele !

Cu mult drag - şi întârziere- ; Miru. 

De toate adunate

   Uneori, aş vrea să am un fel de putere din aceea supranaturală şi să-mi dau seama cine sunt prietenii mei cu adevărat. 

Sau, aş vrea să văd măcar o dată pe cineva luptându-se din răsputeri să-mi recâştige zâmbetul, aşa cum eu am făcut pentru toţi cei dragi mie...E amuzant, ştiţi? Să afli că cei în care te-ai încrezut cel mai mult, persoanele acelea care într-un timp pentru tine au însemnat totul; dintr-o dată te părăsesc, dispar, vin alţii în locul lor şi ciclul "prieteniei" se reia...Dar, hai să nu suferim şi să nu ne gândim prea mult la asta. Ştiţi cum se zice, gândirea doare. 

"Aş vrea să-ţi simt sângele curgându-mi prin vene. Aş vrea să-ţi aud inima bătând în fiecare zi, să cunosc motivul pentru care-o face, aş vrea să-ţi simt buzele moi mereu, aş vrea să vrei şi tu la fel de mult ca mine toate astea...

Aş vrea să mă pierd în tine, să-ţi fug prin plămâni şi să te-mbolnăvesc mai rău ca fumul de ţigară, să-ţi ating oasele fragile-să nu le rup. Aş vrea să m-oglindesc în calmul şi blândeţea privirii tale oricând, să cad în abisul pământiu, să mă simt înconjurată de braţe puternice atunci când îţi aud glasul...

Aş vrea să te tripez, să-ţi devin viciu, să-ţi fiu drogul ce te omoară mai rău în fiecare zi. Aş vrea să fiu cea fără care nu poţi trăi, cea de care eşti dependent...Aş vrea să-ţi fiu orice, şi-aş vrea..să vrei şi tu asta. "

Dumnezeu să-l odihnească în pace :)

RIP, Beni ! :( O să ne fie dor de tine...