Am rămas fără timp

Incert

     
Timp.
Un deceniu. 
Un an.
O lună.
O zi, o oră, un minut, o secundă.. o vibraţie a două suflete. 
Cum îl putem defini? 
Oamenii de ştiinţă definesc trecerea timpului în ore, în zile, îl denumesc şi îl strâng în fişe, în tot felul de date mult prea complicate pentru sufletul comun. 
Ce reprezintă, de fapt, timpul? Căci în definitiv, intr-o singură zi orice este posibil. Într-o zi ne naştem, într-o zi murim ,într-o zi ne putem schimba şi într-o zi ne putem îndrăgosti

Dacă, de fapt, acest cuvânt, aceste litere aşezate cu grijă unele lângă altele "timp" "secundă" "oră" , sunt doar o altă iluzie  a  trecerii omului prin viaţă? Dacă  această  noţiune nu există şi tot ce a invăţat omenirea ca explicaţie a timpului, nu este nimic altceva decât un placebo?

O clepsidră al cărui nisip se scurge necotentit şi care o ia de la capăt atunci când vibraţia a două suflete răsună, când râsetul gingaş al unui bebeluş sparge liniştea în salonul unui spital, sau când un amorez aude pentru prima dată "te iubesc" ?

Toate aceste simple momente fac timpul să se oprească şi să nu mai curgă la fel pe lânga noi. Fericire, tristeţe,dezamăgire,mândrie…

Sau oare..

Timpul nu există. Noi l-am creat, o scuză penibilă pentru a repara greşeli, pentru a unge acele acelui ceasornic cu puţin ulei, să funcţioneze exact la fel ca în momentul stricării lor, timpul nu este nimic mai mult sau mai puţin decât un moment, un râset, o tresărire.

O vibraţie în univers.

Timpul este un om pe fugă, dorind să  prindă tot ce a lăsat în urma. Iar acest om oprit din goana sa spre regăsire nu ar însemna altceva decât stingerea luminii asupra restului de ceasuri stricate.

Nu cu timpul ne luptăm. Nu timpul ne omoară. Ci mecanica propriilor trăiri,felul în care ceasornicul inimii noastre îşi mişcă acele sau, uneori, le opreşte.

Şi oricum s-ar scurge timpul, prin clepsidre sau prin mişcarea frunzelor bătute de briza uşoară de primăvară, aţi auzit de moartea unui suflet?

Când timpul s-a oprit, aţi auzit sufletul…cum moare?

Tu, acel nimeni efemer, dispărut în abisul lumii de Nicăieri, cel ce-ţi strigi nevinovăţia peste tot, ce loveşti pereţii cu vorbe grele, ce hrăneşti naivul cu priviri piezişe, înfometate de durere...

Tu, copilul singur dintr-un colţ, ce-ţi ai domiciliul pe-un nor când vine ploaia, ce urli când tună afară; cel ce priveşti şi taci când liniştea vorbeşte, cel ce vede cum moare timpul în braţele-i plăpânde...

Dar tu, femeia tuturor , mama nimănui şi confidenta vorbelor; tu doamna Cerului, ce soarbe ceaiul în amiază, aceea care dansează cu vântul, ce-are aventuri cu noaptea şi plimbări nocturne cu luna şi stelele; tânara ce aude romanţele şoptite ale mării către soare, tu...

Ai văzut cum moare sufletul?

Voi, animale de companie, iubiri de-o vară, de-o toamnă sau de-o primvară...cei ce călcaţi pe cioburi amintite, ce vă rugaţi de clepsidră să păstreze amintiri, să se oprească timpul un minut; voi , cei ce n-aţi văzut răsăritul râzând, degetele cântând sonate pe oase arse, voi...

Aţi vorbit de moartea unui suflet ?

Şi lăsaţi-mă, la sfârşitul monoligului de seară, să inchei : Tu , cel ce-ţi ciopleşti chipul în mintea tuturor, ce amăgeşti copile cu săruturi, cu dorinţe false; acela ce savurezi iubire, ce verşi in ceşti şoapte suave şi tu, cel ce hrăneşti sufletul cu muzica lina, cu valsuri în al nopţii miez...spune-mi, tu...

Esti cel ce-ai vorbit, cel ce-ai văzut şi-ai auzit cum îţi moare sufletul, cerşind atenţie, dragoste, blândeţe? Cerşind puritate, onoare; cerşind doar bunătatea de-altă dată?

Eşti un nimeni efemer sau o energie veşnică în acest univers, eşti un erou? Eşti cel ce salvează omenirea sau cel ce o va ucide? Eşti criminalul sau salvatorul?

Toţi eroii se sacrifică pentru cei de langă ei. Toţi eroii îşi riscă viaţa şi salvează oameni pe care nici măcar nu-i cunosc. Toţi ne dorim să fim eroi. Dar în fata unei bucăţi de mâncare ne ucidem ca animalele sălbatice.

Crezi în minuni? Suflet invechit ?  “Cred!” 

Minuni… Speranţă… Lumina de la capătul tunelului care se pierde printre mii de faruri de maşini.

Nu mi-ai răspuns la întrebări, cititor neatent   !

 Spune-mi, se scurge timpul în clepsisdră, trec secundele prea  grăbite pe lângă noi…Eşti tu cel ce-a auzit, văzut şi vorbit de moartea sufletului? Dar nu eşti oare chiar tu cel căruia i-a decedat sufletul în tot acest haos cotidian?

Ai pierdut esenţa credinţei, ai pierdut esenţa ta! Nu mai crezi nici în ploaie, nici în soare, nici în firele de iarbă, nici în puritatea unui nou născut, nici in munţi, săgeţi aţintite spre cer, nici în mări şi oceane.

Nu mai crezi în lume pentru că nu mai crezi în tine şi nu mai crezi în tine pentru că nu mai poţi să crezi în lume. Ascultă-mă bine, tu nu crezi în minuni. Tu nu crezi în vieţi salvate şi în puterea miracolului!

Te-ai pierdut în mediocritate, te-ai înnecat în prostie şi indiferenţă, te-ai drogat cu promisiuni fantasmagorice. Te-ai rătăcit printre faruri de maşini…

Si luna ne priveşte… Si ne priveşte cu regret lumea putrezită, printre gratii de nori. Sau poate noi privim luna printre gratii… Dar noi nu o privim deloc, o ignorăm ca şi cum nu ne-ar fi vegheat intreaga existenţă de gândaci umani care mişună printr-o baltoacă impuţită.

Vreau sa plouă, sa vină o furtună care  sa cureţe noroiul ăsta de ipocrizie şi falsitate.

 Vreau să ma tăvălesc prin iarbă, sa mă acopăr cu naturaleţe, cu puritate. Vreau să ma înec în mare, în libertate şi vreau să mă rătăcesc între piscuri ascuţite de munţi care să mă inţepe cu demnitate şi curaj! Vreau să mă uit la lună direct în faţă fără să-mi aplec capul in faţa privirii ei neiertătoare.

Vreau să trăiesc, pentru tine, suflete pierdut şi să te regăsesc, şi-n tot acest timp ce nu ne-a iertat, şi-n toată această mizerie umană, să te reînviu şi pe tine, suflete.

Dramă în frigider

Dramă în frigider

    Privesc ca un idiot bolnav cu uşa deschisă de câteva minute bune şi cu sunetul acela enervant pe care îl face nenorocitul ăsta de electrocasnic, încercând să-mi dau seama ce lipseşte din el, căci mi-ai lăsat de toate. Mi-ai lăsat puiul, mi-ai lăsat ouăle aduse de maică-ta weekend-ul trecut, mi-ai lăsat până şi salata aia pe care eu nu o suport şi pentru care ne certam în fiecare seară. ”Hai, în seara asta, mâncăm  ton cu broccoli!” te auzeam şi te priveam  pierdut, o friptură ce are, femeie?! ”Are E-uri, scumpule!”, şi zâmbeai aşa sănătoasă fizic, dar nu şi mintal, chinuindu-te să aranjezi totul frumos pe farfurie. Insuportabilă cum erai, nu pot să mint că nu îmi plăcea extazul tău nebun.

Şi totuşi, ce lipseşte din frigier?

Căci zacuscă aveam. Aveam până şi trei  feluri de brânză, lapte de soia, de vacă, de oaie, lapte de la bunicii tăi, unt, margarină şi nelipsita sticlă de Pepsi. Toate aşezate alfabetic, toate puse în ordine perfectă, după mărime, după culori, după toţi dracii din capul tău. Şi stând aşa, analizând fiecare aliment cu e-uri sau fără e-uri, tot nu-mi dădeam ce lipsea. 

Ai făcut curat în el chiar înainte să pleci. Mi-ai aruncat lucrurile din el, de parcă m-ai da pe mine afară din sufletul tău. De ce-ai plecat, iubito? De ce m-ai lăsat singur, lângă mâncarea asta care mie nu-mi place? Cum să stau eu la masa mică din bucătărie şi să beau cafeaua dimineaţa, când tu nu eşti aici să-mi îndrugi despre cât de nocivă este? Cum să mai aprind o ţigară şi să te cert că mie nu-mi place cum găteşti tu, când tocmai tu, motivul pentru care eu fumez, nervii mei de zi cu zi, nu mai eşti aici?

Ce să fac, iubito? Să mă las de hrană, căci toată îmi aduce aminte de tine? Uite, puiul ăsta pe care l-ai ars acum două zile, falca asta de carne din mijlocul frigiderului, îl simt cum mă priveşte dispreţuitor, parcă şi-l aud cum şopteşte „dacă nu m-ai mâncat la timp, eu ţi-am zis că va pleca!„

Ce ştii tu, puiule? O să te iau şi-o să te arunc la marginea oraşului, de teamă să nu te văd în gunoi şi s-o văd iar pe ea prin tine. Pieptul mare, picioarele lungi care-i seamănă perfect  cu copanele animalului ăstuia mort şi gătit, aripioarele inerte îmi aduc aminte de degetele tale lungi, fără pic de forţă! Mă auzi, iubito? Te asemăn cu un pui, scumpa mea! Aşa m-ai lăsat, aşa am ajuns eu fără tine, să te caut printr-un frigider!

            E jegos. E mic, lipsit de orice fel de mâncare sau borcan, sau sticlă de vin, de Pepsi sau de bere. Miroase urât şi alocuri poţi vedea mucegaiului proaspăt apărut. E un frigider gol-goluţ, fără sufletul celui de acasă, fără iaurturile mele, fără berea ta, fără certurile zilnice. Ce să fac cu el? Să mă prefac că e frumos şi asa, murdar şi învechit?

           Ţi-am lăsat ţie tot, iubitule. Tot. Ţi-am lăsat berea, pe care probabil acum o cauţi şi evident că n-o găseşti, căci nu mi-ai înţeles vreodată ordinea. Ţi-am lăsat iaurturile, zacusca maică-mii şi până şi sticla mea de Pepsi, e tot acolo. Puiul ăla ars pe care m-am chinuit să ţi le prepar probabil că acum te priveşte şi râde de tine. Ştiu că eşti nervos şi supărat, iubitule, dar sper să-ţi treacă curând.

Sper să mănânci din conserva aia de ton şi s-o laşi aruncată, desfăcută aşa prin frigider, fericit că eu nu mai sunt să te cert că avem cel mai urât frigider din oraş. Sper să te bucuri că acum poţi lăsa vasele in chiuvetă, să-ţi faci Turnul Eiffel din ele aşa cum mă batjocoreai pe mine când le curăţam şi te cicăleam.

Sper să te uiţi pe fereastra mare din bucătărie şi să-ţi bei cafeaua liniştit, târziu în amiază, crezând că-i dimineaţă. Căci pentru tine timpul n-a existat şi-ai încercat să-l opreşti şi pentru mine. Uită-mă, dragule! Fă un dezastru în acel frigider, aşa cum făceai când eram lângă tine, pune ouăle lângă carne, şi laptele lângă vin, să nu acoperi salata, transformă-mi frigiderul iubit într-o ghenă de gunoi!

Eşti liber acum, dragul meu. Nu mai sunt eu să ne băgăm capul amândoi în congelator, să ne mai certăm încă odată pe punga cu ficatul îngheţat şi cu legumele alea proaste cumpărate de la supermarket.

     Şi eu, la fel de liberă ca tine, privesc acest frigider şi realizez că nu seamănă deloc cu cel de acasă. N-are în el pic de ceartă, n-are nici măcar bileţelul cu ”bună dimineaţa” lăsat pe o cutie de cereală veche. Ar trebui acum să-l umplu, să-l fac să arate ca fostul meu frigder, dar cum să fac asta când tu nu eşti aici să mă ajuţi? Ştiu că nu are nici un rost, oricum, căci oricât de mult timp aş petrece curăţându-l, oricâte bileţele mi-as lipi singură pe el, ştiu c-am să rămân cu mucegaiul lipit de pereţii inimii mele şi cu sentimentul acesta de gol constant, oricât de plin ar fi bietul ăsta de aparat rece din faţa mea.

Îţi mai aduci aminte, iubitule, cum ne lipeam bileţele colorate? Câte declaraţii de dragoste copilăroase ne făceam, cum mă-ntrebai tu pe mine unde-i berea şi eu tot prin bileţel îţi răspundeam. Eu n-aveam niciodată o culoare, dar tu de fiecare dată îl lipeai pe cel kaki-verzui, şi adăugai o faţă zâmbitoare la sfârşit.

Oh, iubitule, îţi aduci tu aminte de noi? Cum găteam împreună? Cum iţi stingeam ţigările şi le aruncam pe geam şi tu-mi jurai că te laşi când o să mă las eu de cicălit. Şi uite-aşa, nu ne-ntâlneam o zi întreagă, doar dimineaţa, dar ştiam că suntem împreună datorită bileţelelor. Ştiam cât ne iubim datorită magneţilor cu poze vechi lipite pe uşa congelatorului.

Singurul lucru pe care am reuşit  să-l iau cu mine de pe acel frigider a fost şi ultimul tău bilet lipit în urmă cu două zile, chiar când am reuşit să ard puiul, chiar când tu ai ajuns târziu şi eu   mi-am dat seamă că este ultima dată când îţi mai umplu frigiderul.

”Iubito, frigiderul nostru este ca şi inima mea, o ghenă de gunoi unde tu îţi arunci toate reproşurile şi nemulţumirile.”

        Am găsit ce-am pierdut, să ştii. Era berea.

Şi ca să te uit că m-ai părăsit, am avut grijă să rup toate biletele alea pline de dragoste dintre noi. Ce dragoste mai e şi aia, iubita mea, când tu mă laşi cu frigiderul ăsta plin? Trebuia să-l iei cu tine, trebuia să mă fi lăsat şi fără bere, şi fără mâncare, să mă usuc tot, să mor aici, căci oricum, ce viaţă voi mai duce eu fără tine?

Îmi lipseşti, iubito! Îmi lipseşte obsesia ta pentru curăţenie, îmi lipseşte biletul tău lipit de uşa frigiderului proaspăt curăţată, în fiecare dimineaţă, acelaşi ”Nu uita să mănânci cerealele cu laptele din soia, cafeaua ţi-am făcut-o eu, e decafenizată.”

Nu m-a plăcut niciodată laptele tău de soia, să ştii. Şi nici cafeaua, şi nici zacusca maică-tii. Dar mi-ai plăcut tu. Te-am iubit şi tot singurul lucru cu care am rămas acum e berea, puiul care trebuie să dispară o dată şi acest frigider de un alb imaculat, rece. Lipsit de tine.

Deşi am aruncat toate amintirile cu tine, toate magnetele, toate biletele, toate prostiile pe care tu le puneai pe frigider căci îmi frângeau inima, n-am putut, n-am avut curajul să mă ating de ultimul bilet, verde-kaki pe care l-ai lăsat înainte să pleci.

”Iubitule, eu sunt gunoierul inimii tale care caută zadarnic ceva cu care să işi stăpânească foamea de dragostea ta.”

            

Cine sunt? // Proză

Cine sunt?

       Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic, sângele mi s-a preschimbat în cerneală, iar inima mi-a devenit maşină de scris. În locul degetelor am stilouri ascuţite, creioane cu vârfurile rupte şi buricele îmi sunt tastele unui laptop învechit.

Stomacul  mi-a devenit un bol în care se varsă rime albe, poeme întregi ale unor autori dispăruţi, nuvele şi romane, rânduri întregi de cuvinte întortocheate. Oasele mă dor, se frâng, se-ndoaie în fel şi chip, doar-doar să se asemene formei cuvântului meu. Nu mai sunt om, mi-am  pierdut forma umană de mult, încă de  când  am  răsfirat primele pagini ale unei nuvele. Abea atunci am ştiut ce-mi doresc să fiu şi ce formă mi-aş dori să ia sufletul meu, sau dacă fenomenul renaşterii chiar există, în ce să mă transform după ce trupul mi-e părăsit de ultima suflare.

      Oglinzile am  început să le evit, căci  nu mă mai asemăn de nici un fel cu o tânără obişnuită. Ochii îmi sunt înceţoşaţi de  puncte şi virgule, de semne de exclamare şi-atunci când  nu am  habar ce se întâmplă, se metaformozează în semne de întrebare.

Gura e doar un instrument prin care literele îşi fac loc să-mi intre în stomac, şi sincer, a început  

să fie dureros căci uneori, diacritecele-mi zgârie esofagul; iar  nasul doar simte parfumul dulceag al cărţilor  vechi sau cerneala proaspată care mi se scurge când reuşesc să-mi zgârii pielea cu stilourile.

      Ce să mai vorbesc de păr? O glumă, a căzut tot, bietul de el. Mi l-au înlocuit şirurile lungi de cuvinte, litere care încearcă să ia o formă, propoziţii fără sens. Mi-e greu cu el, aşa lung şi încâlcit, căci nu pot descifra tot ce se scrie în el şi din acest motiv în fiecare dimineaţă trebuie să pierd minute multe, doar ca să-l pieptăn, să şterg cuvintele deochiate sau virgulele unde nu-şi au  rostul. Alteori mi se face teamă că prinzându-l într-o coadă, aşa cum  îmi cădeau  firele de păr înainte, ori să-mi cadă şi  vorbele la care am  muncit atâtea zile să le pieptăn cum trebuie.

      Noaptea devine obositor căci  mă simt grea, de la prea multe  zise şi scrise, mă simt obosită şi aş vrea să scap de toată povara lor, să i le dau alctuiva să mi le poarte, să scriu şi pentru altcineva. Am întâlnit o dată un om, de mult, părea la fel ca restul şi îmi aducea aminte că şi eu am fost o dată normală. Mi-a spus că dacă am  să las în această viaţă ceva, ar trebui să mă las pe mine, să mă citească şi generaţiile viitoare. Nu  l-am ascultat, copil fără minte mi-am  zis că el nu ştie ce vorbeşte. Cum să-mi dau  sufletul  celorlalţi? Cum să ştie omenirea că m-am  metamorfozat, cum să fie posibil să-i las pe ei să mă citească?  Oricât am fost împotriva acestei idei, m-am  trezit ascuţindu-mi creioanele  sau aşezându-mi literele sub alte forme, să le fie plăcute şi altora, nu doar mie. Când ochii mi se umpleau de prea multe semne de punctuaţie din cauza oboselii,  îi ştergeam uşor cu o gumă şi mă apucam  iar, de la capăt, doar să le fac  oamenilor simpli pe plac.

       Aşa am ajuns ca dintr-o pagină pline de cuvinte amestecate şi fără vreun sens, să mă scriu într-o nuvelă şi uşor, cu timpul trecând, să  îmi doresc să am complexitatea unui roman.  Cunoscând şi alte suflete ca ale mele, scriitori vechi sau noi, autori de poeme cu rime albe sau de romane groase, mi-am dat seama că aş vrea să mă scrie şi pe  mine cineva aşa frumos.

Cum Arghezi a lăsat un testament al  viziunii sale despre lume, al artei sale şi-al sufletului său ca să-l citească generaţii  peste generaţii, aşa cum  Faust a lui Goethe a făcut un pact pentru  tinereţe şi iubire, rămânând fără suflet; aşa-mi doresc să mă scrie cineva sau şi mai bine, să mă scriu chiar eu.

      Fără un pact cu Diavolul, ci un pact cu proprii mei demoni, cu propriile temeri şi frustrări, un pact cu bietele cuvinte pe care deseori  uit să le mai aşez, un pact cu sinele meu şi-n schimb, să mă dau pe mine toată,  trup şi suflet şi să mă las altora, să-mi las viziunea şi arta, gândirea şi fricile unora care nu vor fi  înfricoşaţi, unora curioşi  să-mi răsfoiască capitolele muncite pe zi-nsorite.

       Însă, revenind la primul om căruia nu i-a fost teamă de pactul meu şi de transformarea mea, lui i-am şi oferit pentru întâia oară  bucăţi, mănunchiuri din maşina mea de scris. Am stat  nopţi întregi să-mi aranjez sufletul cât mai frumos, să-mi curăţ maşina de scris, să nu  mai ticăie nervos când o inspiră câte ceva, mi-am  pieptănat şi părul  şi nu l-am strâns căci îmi doream cu atâta ardoare ca omul acela să –mi spună că-i sunt plăcută, că merită să stau pe cel mai înalt raft al unei biblioteci sau de ce nu, în librării, chiar la fereastra lor.

Dar omului nu i-a plăcut felul meu, inima mea cu o mecanică stricată l-a speriat căci  bătea prea tare pentru el şi când am vrut să-l ating, din greşeală, creioanele mele ascuţite l-au zgâriat. S-a temut de ciudăţenia mea, de frazele mele mult prea lungi din păr şi-a zis că-i par  prea curioasă, prea întrebătoare, căci privirea mea nu putea să înţeleagă de ce nu-i sunt pe plac, el care mă sfătuise să le scriu şi celorlalţi din suflet. Mi-a mototolit manuscrisele în pumni  şi mi-am simţit cuvintele, bietele, plângând căci le rupea, mi-am  simţit oasele frângându-se căci el nu înţelesese cine sunt eu. De la atâta durere şi chin pricinuit de acel nerecunoscător, maşina mea de scris  s-a oprit un timp. Când încercam  să-i mai apăs tastele, rămânea blocată, oricât de mult ulei  şi cerneală nouă i-aş fi pus, ea refuza să mă mai lase. O  rănisem. Mă rănisem, adică.

       

      Treptat, din neatenţie, în vene au început să-mi intre diacritice şi să mă înţepe.

Oh, mă îmbolnăvisem  şi fiecare doctor  la care mă duceau părinţii mei, spuneau  că n-am nimic. Dar ce să-nţeleaga ei, oameni de ştiinţă? Ce să ştie ei, cum  şi în ce chip le puteai lor explica că eu n-am nevoie de medicamente, că o aspirină nu-mi va lua migrenele şi că nici acele perfuzii dureroase nu mă pot ajuta, ba chiar îmi făceau  mai mult rău, căci îmi  pierdeam din cerneală, mă voiau la loc om cu esenţa lor toxică mie, iar eu mă chinuiam  peste puteri să-mi menţin  metaforele  bine ascunse sub coaste, să nu le vadă ei, ochi răi şi neînţelegători.

       M-am vindecat  şi m-am scăpat de boala despărţirii de cel nerecunscător abea când  m-am  întors printre ai mei. Când am resimţit parfumul bibliotecilor şi când stilourile mele au  reinceput să mâzgâlească caiete întregi cu litere alandala, inima – maşină a început iar să ticăie nervos. Oraşul m-a inspirat. Zgomotul făcut de oameni mi-a redat viaţa, dar şi natura cu liniştea ei mă făcea să nu mă opresc din a supravieţui.

Am vrut să cunosc şi mai mulţi oameni care sufereau de  metamorfoza mea, să-i ştiu pe toţi şi in acest fel  am construit o bibliotecă doar a mea, cu  toate aceste energii aşezate în cuvinte, cu toate aceste viziuni şi vieţi aşa de diferite.

      În final, cine sunt?

      Un om?  Un artist care şi-a pierdut drumul în viaţă?  O simplă umblă trecătoare? Sau sunt tot ce şi-au dorit toţi să fiu, însă nu şi eu?

Sunt doar  un cuvânt într-o carte sau deseori, iau forma unui capitol în viaţa altora?

     

         Într-o lume în care cu toţii mi-au dorit  metaforele aşezate altfel, în care propoziţile mele n-au mulţumit pe fiecare şi frazele-mi au reuşit să frângă inimi, într-o lume în care cuvântul meu şi-ar fi dorit să fie mai mult decât atât, să fie ideee, să schimbe minţi bolnave şi principii, eu ce-am ajuns ?

Râd  de ceilalţi şi spun că am ajuns să fiu nimic, când am  avut posibilitatea să devin totul. Dar oare  nu-i aşa, oare gluma mea fără haz nu-i oare realitatea ?

Mi-aţi oferit şansa să devin medic şi v-am refuzat.

Mi-aţi oferit şansa să devin iubită şi  nu am acceptat.

Mi-aţi oferit şansa să fiu astronaut, om de ştiinţă, sportivă, orice, voi mi-aţi dat şi m-aţi încurajat. V-am refuzat de fiecare dată.

Eminescu şi-a dorit să iubească cât era conducător al universului. El ar fi renunţat la toate pentru ora lui de iubire, dar eu la ce aş putea să renunţ şi pentru ce?

Să renunţ la bietele mele cuvinte pentru o oră de iubire? La ce bun?

Obosesc, şi frazele o dată cu mine îşi caută punctul,  literele nu mai au stare ş i vor să fugă să doarmă, inima a început să ticăie mai slab căci îşi  pierde inspiraţia, iar  vâfurile creioanelor mi

 s-au tocit.

La apus, când  vorbele mi-au  epuizat, când  am  rămas fără cerneală în condei, când punctele au pus sfârşitul şi virgulele au dispărut, mă aşez şi eu o dată cu ele, când literele mi  s-au agăţat de piele ca să nu se piardă până a doua zi...

Eu cine sunt? Ce sunt?

Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic.

Sunt o carte deschisă.

    

Sărut-mâna, mamă!

Săruta-mi mama creștetul brăzdat de riduri Săruta-mi umerii,caci port poveri grele pe ei Imi tremura tot corpul caci nu mai Pot sa tin in mine atata așteptare Te sărut, mama Iti sărut mana care-mi izgoneste gândul rau Iti sărut dealul frunții urcat si coborât de prea multe griji Iti sărut obrajii, ti-o reveni culoarea in ei O, tu, mama draga! Mie-esti alinare pe sufletul obosit si Zâmbetul tau, tremurat si efemer, mi-e lumina in întuneric O, tu, femeie atotștiutoare! Cum le ghicești pe toate si le pui la locul lor Pune-mi inima la loc caci s-a sfărâmat cand tu ai plâns Săruta-mi si sufla-mi mama peste răni, asa cum imi suflai peste genunchii zgâriați Sufla-mi mama peste creștet si Fa-mi sa-mi dispară poverile Te-mbratisez, mama! Te îmbrățișez strâns, poate asa Te vei pune si tu la loc si-ti vei Aduce aminte Ca sufletul si puterea ta sunt mai mari decat orice Forța de pe acest pământ! Iti sărut mana, mama, iti Mulțumesc Pentru ca exiști!

Cine sunt?

Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic

Sangele mi s-a preschimbat in cerneala

Inima mi-e masina de scris

Degetele-mi sunt stilouri si creioane, din

Burice imi ies litere

Stomacul mi-a devenit un bol in care

Se varsa rime albe 

Oasele ma dor, se intorc pe dos 

Doar-doar sa se asemene 

Cuvantului meu 

Am in ochi puncte si virgule, iar nasul 

Imi este un semn al exclamaii 

Mi-a cazut parul si-am ramas cu 

Siruri lungi de litee pe care nu le

mai pot

Descifra

Ma doare tot corpul si obosesc la apus 

Cand toate frazele s-au epuizat si 

punctele au fost puse la locul lor 

Cand literele mi s-au agatat de piele 

Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic 

Sunt o carte deschisa. 

Lângă tine

M-am trezit azi cu inima scriindu-mi şoapte în artere, toate - toate cu înțelesul tău.
Tremurau cuvintele când mi se amestecau cu sângele-n vene, dar parcă atunci puteam să-l aprob pe Drumeş când vorbea de tine-n sufletul meu.
Lângă tine, vreau să mă trezesc dimineața şi să beau cafea la ibric, amară ca să mă-ndulceşti tu.
Lângă tine, vreau să-mi petrec după amiaza şi să lenevesc.
Lângă tine vreau să mă uit seara la un film vechi.
Tot cu tine, vreau să uit, şi să iubesc, să-mi aduc aminte şi să trăiesc.
Cu tine nu vreau tot, cu tine vreau un apus şi un răsărit şi poate-o viață.

N-am tradus bine că poate, câteva din cuvinte mi-au ajuns prin creier şi-o să fac hemoragie de la cât mă-nțeapă diacriticele-n vene, dar sper că tu ai înțeles.

Romantică

Nu pot să rămân fără suflet. Nu pot să port pică şi sa urasc, nu pot si nu vreau sa nu dau un sens frumos lucrurilor.
Visez cu ochii deschisi la lume mai buna si in loc sa calc in picioare durerea, eu ii pun coronită de flori.
Sunt incapatanata si orgolioasa si in acelasi timp, tot eu las capul jos si accept.
Multi ma cred proasta si naiva pentru ca nu ma impun.
Eu ma cred buna.
Ma cred blanda si iubitoare, neinteleasa de multe ori.
Ma cred un copil matur, ce refuza sa vada lumea cu ochi rai. Am nevoie sa ofer si sa primesc afectiune, sa zambesc, sa lupt pentru cauze imposibile.
Am asa zis "prostul" obicei de a'i face pe ceilalti fericiti, incat uit de multe ori de mine.
Dar nu imi pasa. Fericirea mea e fericirea celor de langa mine.
Sunt o romantica incurabila si nu genul acela cu clisee, trandafiri si scrisori vechi uitate.
Sunt persoana care crede ca visele pot deveni realitate, care crede ca magia ne-o facem singuri si ca momentul special e facut alaturi de cei dragi.
Care pune poate prea mult suflet atunci cand nu trebuie, dar nu regreta nimic niciodata.
Care iubeste pana si floarea ofilita,caci a avut timpul ei cand a fost frumoasa. Si cine spune ca o floare ofilita e mai urata decat una inflorita ?

Damien Rice şi ploaie

Plouă tare
Plouă pentru ei
Şi pentru noi
Tu
Iubeai toamna
Eu te iubeam
Pe tine
E sfârşit
De început
Şi început
De sfârşit
E adio
şi salut
Un zâmbet amar
Şi un tatuaj şters
Ți-ai terminat țigara?
Cafeaua s-a răcit
Ai grijă de tine

Fragment de basm

       A fost o data, poate in trecut sau chiar in prezentul nostru, un taram fermecat. Un loc magic, o lume total diferita de cea a oamenilor obisnuiti. Un loc unde visele deveneau realitate si porcii zburau. Unde melcii erau negustori, iar albinele chiar aveau propriile farbici de miere. Unde piticii ingrijau unicornii si acestia ofereau curcubeul pe cer in fiecare zi, unde Zana Maseluta era dentista iar Mos Ene chiar adormea pe toata lumea. Unde basmul devenea real daca tu chiar credeai in el.
       Acest taram purta numele "Taramul verde al celor 7 Pitici" iar populatia era denumita "Darieni" , pentru ca se zvonea ca in fiecare dintre ei exista un dar si la o anumita varsta, propria lor magie ar fi fost descoperita.
       Acest mic univers era diferit fata de celelalte. Nimeni nu ii conducea, pentru ca exista armonie si intelegere si toti locuitorii nu puteau percepe sensul raului. Dar exista, totusi, un pui de om pe nume Daria. Specia puilor de oameni era foarte rara, caci exista o legenda a unui loc numit "Pamant" ; plin de haos, ura, agitatie. Oamenii se omorau intre ei si uitau sa mai zambeasca, uitau sa mai fie fericiti. Legenda spunea ca puii de om ajungeau in Taramul Verde cu ajutorul viselor si a prietenilor imaginari, care in realitate erau Zanele Pamantului. Aceste creaturi aduceau anotimpurile, cresteau recoltele, faceau apele sa curga; dar in lupta cu omenirea, puterile lor scadeau pe zi ce trece, oamenii distrugand munca depusa de ele. 

Astfel, intr-o noapte racoroasa de mai, Daria a vizitat pentru prima data Taramul. A stiut imediat ce talpile micute si goale au atins iarba moale ca lucrurile se vor schimba. Ca venirea ei va aduce zambete pe chipurile piticilor, ca Mos Ene nu o sa-i poata adormi sufletul agitat si curios, si ca Zana Maseluta va avea de lucru cand primii dintisori aveau sa-si faca aparitia.

Dar pentru moment, Daria trebuia sa se trezeasca si sa faca schimbari pe Pamant. 

Cuvinte

Probabil cine a spus ca niste cuvinte dor mai tare decat o palma a primit un pumm de litere si semne de punctuatie atat de dureros,incat sufletul i s-a innecat in forma firava a acestora.
                    Un sfat:
Sa nu va indragostiti niciodata de o vorba buna, caci aceasta este fara dar si poate, arma suprema. Nici o arma sau bomba nucleara nu poate rani sufletul mai rau si nu poate aduce moartea unui om mai repede. Moartea nu inseamna doar oprirea respiratiei. Inseamna sa incetezi sa mai traiesti.
Si da; un cuvant potrivit iti poate lua respiratia.
Toata viata asteptam sa auzim ceva care sa ne schimbe, sa ne faca macar o data sufletul sa trasara.
Sfaturile cele mai bune sunt date de cei deja trecuti prin experienta, si pot spune ca m'am indragostit de felul in care tu spuneai minciuni. De fapt, spuneai cele mai frumoase minciuni si le faceai sa para un adevar crunt. Le-am crezut cu toata fiinta mea, si am uitat ca vorbele sunt spuse de oameni, si cine a inceput razboaiele? Oamenii. Cum? Prin cuvinte.
Ce-ti trebuie ca sa influentezi o mie de suflete fara speranta? Un glas ferm si cuvintele potrivite.
Aceeasi carte ai jucat-o si tu, dar razboiul tau a fost dus cu mine.
Constienta de lupta deja pierduta, am preferat sa te ascult si sa privesc fiecare litera rostoglindu-se cu ajutorul glasului tau, luand forma unor cuvinte soptite. Le simteam cum se asezau in sufletul meu, cum mi se leganau in piele si cum incercau sa se amestece printre gandurile mele, parca incercand sa le ia locul. Si au reusit.
Aceasta a fost prima ta miscare si inca am in minte chipul si zambetul tau, vocea ta rasuna in mine ca un ecou si parca sangele-mi curge prin vene dupa sunetul acesteia.
Am pierdut razboiul. M-ai invins, cu vorbe. Prin cuvinte, prin singurul meu sprijin, mi-ai cunoscut slabiciunea si te-ai folosit lacom de ea.
Sper ca nu spui aceleasi minciuni si altora, sper ca macar, cuvintele au ramas ale mele.

Nimic

-imi pare rau
Sunt un nimic. Un nimeni. Sunt o pata stearsa de culoare, un efemer. Un suflu inghetat;o soapta prea repede uitata.
Un suflet de nimic si al nimanui, un calator al carui drum a disparut,a carui cale a pierdut-o. Sunt un gand pe fuga; o privire piezisa. Un zambet amar, o bautura ieftina dintr'un bar vechi.
Sunt si nu sunt,am fost si nu voi fi, sau o sa fiu ?
Sa nu ma lasi sa simt caci sentimentele se pierd in intuneric, si eu asta poate reprezint. Poate inseamna siguranta ? Si siguranta ce-i cand sufletul mi-i amagit?
Sa nu ma iubesti, caci a iubi inseamna durere si nici nu ma ura; caci poate; o incertitudine sigura, voi insemna pentru tine sau pentru voi acel lichior dulce furat din dulapul mamei.
Adica nimic.
Caci asta reprezint,si asta sunt, un nimeni al carui suflet efemer s'a amagit in siguranta unui "poate".

adolescență ?!

Să fi adolescent e naşpa. E nasol. Nu e nimic frumos. E nebunie. E un haos total.
Bine, hai sa nu dramatizez atâta si sa ajung "emo" şi nemulțumita de nimic. Mai tânăr ca in adolescență nu vei fii niciodată, momente mai fun, fericirea aia specifică sau aleegeri mai proaste nu vei mai trăi niciodata.
Dacă ai noroc să'ti intalnesti sufletul pereche, atunci bravo vouă băi ! Nu o sa mai simti nicicand iubirea asta puerila, aiurita de la 16-17-18 ani. Savurează momentele astea groaznice, că merită.

Din pacate, fac parte din generatia nemultumitilor, tristilor, suferinzilor după Iphone, mult prea maturi si in cautarea a ceva ce nu poate fi gasit, a "revolutionarilor".
Sunt mandra si in acelasi timp, dezamagita ca ma numar printre marea asta de oameni pierduți.
Azi nu ne mai judecam după carte, ci după tumblr şi like-uri. Ultimu' local unde-ai umblat e baza.
Ai 10 la scoala? Tocilarule.
Ai 4? Prost!
Hah, 8 ? Mediocru!
Azi deja mai poti fi noncomformist, nimic nu mai e ciudat sau original, caci pana si 'originalul' a ajuns sa fie copiat.
Stiti ce-i generatia mea? O mare turmă de wannabe-uri!
Spunem că ne controlează mass-media doar ca să ne scuzam ca suntem penibili. O fi si asta adevărat, dar sunt destul de sigură ca poti decide singur in privinta culturii care o ai.
Si judecam. Oh, suntem atat de "hateri", de barfitori! Avem asa o placere diabolica, sadica poate sa-i ranim pe cei din jur, sa comentam cat mai mult, sa jignim cat mai dureros.
Nu ne ajung banii niciodata, nici hainele, nici telefoanele, nici timpul nu ne mai ajunge. Pâna si pe ăsta l-am pierdut in goana noastra spre maturizare; alergam de parca am fii la maraton spre... ce ?
Pierdem imagini si momente esentiale care poate, ne-ar forma ca adulti mai buni si totusi nu ne pasa de nimic.
In adolescenta ne credem invincibili. Nemuritori. Nimeni si nimic nu ne poate rani, orice facem e infinit. Suntem puternici! Suntem "maturi" si noi le stim pe toate!
Si stiti ce'i si mai nasol?
Ca e de fapt invers. Suntem sensibili, rasfatati, incapatanati, unii dintre noi fac pe martiri si ceilalti sunt soldati neinfricati in lupta asta cu adolescenta, cu hormonii.

Cum va ziceam, e haos. Da' stiti ce conteaza cu adevarat ? Faceti macar un haos fain, să merite să vi-l amintiti mai tarziu!

P.s. pastrati'va familia aproape, orice ar fii! :) si 'sufletul pereche', pretuiti-l !
P.p.s am fost ironica in unele parti,nu ma luati in nume de rau.

Cu drag, aproape 17 ani Miru.

O, mamă, mamă...

"O mamă, tu, mamă...!"
Dacă nu tu, cine altcineva, măi... mamă?!

Eşti jurnalul meu
Mă ştii din moleculă-n
Suflet
Şi invers
În tine stau scrise
Poeme lungi, monologuri
Fericite, efemere, tristeți
Cum n-a mai zărit lumea-ntreagă
Şi toate ale mele
Cui scriu mai bine, mai frumos, dacă
Nu ție ?
Pentru cine, şi de ce
Dacă nu pentru tine ?
Oh, mamă !
Mulțumesc, căci m'ai crescut
În cele mai bune valori
Şi poate nu ştiu totul
Şi poate nu am ajuns
Copil model
Dar urc pe scări abrupte,
încercând să ajung
La tine, la mama.
Căci tu,
O mamă
Eşti mai presus
De cer, de nouri
De universul-ntreg

Mulțumesc,
Şi'mi cer iertare, căci
Poate nu am ajuns
Cum trebuia
Dar te iubesc
Şi sper, să
Mai traieşti un
infinit
Ca să pot scrie-n-tine
Alte o mie
Şi-una de
Cuvinte

2:00 , cu drag Miru insomnie.

putere

Puterea stă în mâinile noastre.
Încrederea celor din jurul nostru față de noi ar trebui să conteze cel mai puțin, căci cel mai important este ca noi să avem încredere în forțele proprii.
Degeaba îți ca zice lumea că poți face ceva, când tu crezi inversul. Dar ştiți ce este cu adevărat un paradox?
Ne ambiționăm mai tare în momentele  când ni se spune că nu suntem în stare de acel lucru. Că mărul interzis este imposibil să devină al nostru şi că treapta cea mai înaltă nu poate fi urcată,sau, în nici un caz, de picioarele noastre.
Sau cel puțin, eu una aşa pătesc. "Nu poți" în mintea mea devine "ba pot,şi o s-o fac!" ... aşa m-am apucat să scriu, aşa am reuşit să aflu taina cărților, aşa am învățat să merg pe biclă la 16 ani ( şi mă mândresc tare cu asta!) , uite aşa am o relație de aproape 3 ani...
Evident că tot la fel am făcut prostii şi mi-am ispăşit pedepsele. Urăsc să aud oamenii zicându-mi că nu sunt în stare de ceva, mai ales când eu cred că pot face totuşi acel "ceva". Mă ambiționează şi'n acelaşi timp ma descurajează.
Dar stiti ce am invatat ?
Ignoră dezacordul.
Ignoră'i pe cei care nu au încredere în tine.
Arată-le contrariul ( vezi să fie ceva bun, nu vorbim de câte shot-uri poți da în 5 secunde; ci de suflet, dezvoltare personală etc )
Dovedeşte-le că tu poți, că eşti puternic pe propriile picioare, că dacă firul vieții ți se leagană, iti poti recupera si singur echilibrul.
Nu ai nevoie de nimeni să crezi in tine, ai nevoie doar de un şut zdravăn în posterior ca să-ți dai seama că tu eşti cel care rezolvă treaba asta nasoală cu încrederea.

Cu drag, Miru de la doua dimineața, insomnia.

P.s. pace băi hater-ilor !

Alte timpuri, Aceeași Miru

Am uitat...
Să mai scriu
Să fiu mai bună
Să zâmbesc mai des
Mai ambițioasă
Să ajut lumea să zâmbească
Am uitat...
să scriu
și
doare
căci tasta n-o mai simt la fel sub buricele
degetelor și nici
pixul pe foaie
cuvintele nu mai
alunecă lin, se
împiedică

Îmi amintesc cum ar trebui să fie totul, cum plănuiam ca blogul să fie plin de scrieri, de infinite de litere care împreună ar fi format mici bucăți din sufletul meu.
Trecem în alt an, iar, și eu tot cresc și cresc, refuzând maturizarea și să-mi iau adio de la copilul cu vise mărețe. care a pornit acest blog.
Și mai urc o treaptă în viață,și îmi ridic visele mai sus, spre cer și eu mă-ntind după ele să le ating.
2015, adu-mi sănătate. Mie, și celor din jurul meu
Căci fericirea, mi-o clădesc singură. 

Patru vorbe, cinci culori si trei trepte : update 2014

Patru vorbe, cinci culori şi trei trepte.

de Radu Miruna ( update-ul din 2014 ) 

          Mi-ar placea sa pot spune ca am evoluat. Ca scriu mai mult, ca citesc mai mult, ca sunt mai buna cu cei din jur, ca...orice! Poate ca asa si e, sau poate ca nu. Cert e ca in trei ani de blog, de scris, de viata iti dai seama de un lucru: schimbarea e continua si oricat ai incerca sa ramai la fel, sau langa aceeasi oameni, nu poti. Toate momentele ne lasa rani sau zgarieturi adanci in suflet, si ramanem marcati, fie ca vrem, fie ca nu. Gustul la muzica se schimba, la fel ca la imbracaminte, vezi lumea altfel si copilul de acum trei ani care salajluia vesel in mine dispare usor, lasand in urma-i doar o amintire vaga a ceea ce am fost, dar si o viziune clara a ceea ce sunt si ce-as vrea sa fiu. 

           Nu mi-am pierdut visul de a deveni scriitoare, sau dragostea imensa fata de cei din jurul meu, sau dorinta puerila de a-i ajuta pe toti si de a incerca mereu sa-i fac pe ceilalti fericiti, si nu pe mine; dar am pierdut oameni, am pierdut copilul de la treisprezece ani care scria in fiecare zi sau ora...

Daca atunci spuneam ca intru in adolescenta, acum sunt deja in ea si cu o fericire trista va spun ca e frumoasa, da' al naibii de grea! 

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi drept vorbind, acesta-i adevărul."

Recunosc cu sinceritate, daca atunci credeam ca adolescenta e raiul pe pamant, acum nu mai pot spune asa ceva. De ce?

Nu, nu sunt trista, nu sufar, sunt fericita de fapt. Desi am pierdut multi oameni, si am trecut prin multe momente care mi-au influentat intr-un fel personalitatea, am primit inzecit inapoi dragostea altora, si in prezent am langa mine persoane care imi mangaie sufletul mereu. 

Dar in adolescenta incepi sa realizezi ca de fapt problemele nu sunt asa usoare, dintr-o data nu mai ai timp sa faci nimic, pentru ca scoala devine mai grea si tu ai vrea sa-ti imparti timpul altfel. Sau, daca azi vrei sa fii dragut, maine o sa urasti pe toata lumea. De ce? Pur si simplu, te schimbi zi de zi, fie ca-ti place; fie ca nu. 

Inevitabil, suferi din "dragoste" si spui ca nu vei mai iubi in viata ta, si totusi peste o saptamana/o luna/un an iti intalnesti sufletul pereche, sau asa crezi tu in momentul respectiv. Simti "fluturi in stomac", plangi, imbratisezi, zambesti, tipi si poate ca toate in aceeasi ora. Si daca esti ca mine, un romantic incurabil, putin psihopata si nebuna sa acorde caldura celor care au nevoie, sau o vorba buna; le vei face pe toate acestea intr-o singura zi. 

Nu mai vorbesc de stilurile care le incerci, pana te hotarasti asupra unului sau o combinatie ciudata intre toate...

Adolescenta, sau ma rog, cea pe care o incerc eu, e o drama-comedie. Regreti ca ai crescut, realizezi si tu ca te maturizezi si incerci in zadar sa mai pastrezi copilaria. Dar unde, in lumea asta, mai putem avea suflet de copil si totusi maturitate-n gand? E o balanta, si din pacate, din cauza lumii care te considera "prostanac" cand incerci sa fii copil; maturitatea este mai grea decat copilaria. 

Nu spun nimanui ca adolescenta-i "naspa", caci este foarte frumoasa, doar ca trebuie mereu sa ai pe cineva langa tine, care sa-ti sprijine atacurile de nebunie sau panica cand lucrurile nu merg cum vrei tu, sau se intampla pur si simplu... Si, sunt norocoasa si bucuroasa sa spun ca sunt inconjurata de oameni cu un suflet minunat; familia mea ( mama mea mai ales ) , prietenul meu si inca altii foarte putini care-i numar pe degete. 

Oricum, am renuntat de mult sa mai cred in prietenie pentru totdeauna, singura relatie de genul o gasesti doar in bratele mamei (stiu ca sunt mamoasa..). Restul vin si pleaca, desi...probabil, o data-n viata se intampla o minune si cunosti pe cineva, care poate iti va ramane mereu aproape, indiferent de distanta, certuri sau intamplari. Am primit acest dar si il pretuiesc cu toata inima, caci ce poate fii mai frumos decat sa ai langa tine un suflet cu care al tau rade si-n acelasi timp, poate sa si planga?

Regret ca am uitat sa scriu, sa citesc si sa am grija de blog. Nu stiu cand o sa mai revin, dar ce-ati citit mai sus e Miru din prezent, o continua schimbare.

Lectura placuta in continuare! Si nu uitati sa fiti copii, din cand in cand.

Cu drag, M.

A fost și-o să mai fie

         Cred ca cel mai dureros moment al revederii noastre a fost cand mi-ai zambit. Ochii tai au capatat o sclipire usoara, parca-ti aduceai aminte de ce fusesem noi o data, si in sufletul tau te-ai bucurat sa vezi ca nici eu nu m-am schimbat prea mult, ramasesem aceeasi copila naiva visand la iubire eterna. Alunita de pe buza a ramas intacta, neatinsa si desi sunt constienta ca multe buze au atins dragul nostru secret, prefer sa ma gandesc ca din momentul in care eu nu am mai fost in viata ta, nimeni nu a aflat de ea. Buzele tale au ramas in acel suras usor chiar si atunci  cand ti-ai mutat privirea  spre noua ta „captura” , desi mi-am dat seama ca gandul tau inca era la mine. Si am realizat, cu melancolie si bucurie in acelasi timp, ca nu m-ai uitat. Ca desii ani au trecut peste noi nemilosi si inimile noastre s-au rostogolit in incercari idioate de-a mai simti aceea iubire libera, adolescentina, si-au esuat lamentabil,ramanand cu ideea ca poate asa a fost sa fie, poate de fapt ne este menit sa ne cautam perechea o viata intreaga; undeva in coltul sufletelor insetate de iubire, noi, unul pentru altul,am ramas o amintire dulce-amaruie,un „trofeu” al razboiului cu dragostea. O data am invins, si o data am iubit cu adevarat.  

        Am continuat sa te urmaresc cu privirea, simtind cum totul in jurul meu se topise si erai doar tu. Oare te-a mai iubit cineva asa cum am facut-o eu? Oare, ea rade la fel de galagios si amuzant la glumele tale fara sens? Isi da ea oare seama cand esti trist, sau suparat doar din ochii parasiti? Stiam prea bine ca nu te pot intreba asa ceva, aceste intrebari au ramas si vor ramane pe veci fara raspuns, dar inca sunt curioasa cand ma gandesc la tine...si ea. Imi e greu sa accept ca imbratisezi pe altcineva, ca ei ii spui „buna dimineata” cand de fapt e dupa-amiaza, dar stiu prea bine, asa cum stii si tu, ca timpul care-a trecut nu poate fi adus inapoi.

Te-ai apropiat de mine si tot ce puteam vedea era zambetul tau, mi se rupea sufletul in bucatele cand te vedeam asa, chipul tau parea luminat de revederea mea si aveai aceea scanteiere sincera in ochii caprui ciocolatii, impaiajenati de o pereche de gene lungi. Oh, nu te schimbasei deloc...

-                  -    Ce, nu ma mai recunosti ? Te-am auzit clar, vocea ta spargand in mii si mii de cioburi linistea din mintea mea, rascolindu-ma prin tot corpul si parca mi-am simtit inima zvacnind, si ea o data cu mine isi adusese aminte de glasul tau gros, care imi facuse de atatea ori sufletul sa tresara.  Chiar si asa, am ramas blocata, incapabila sa leg doua cuvinte, sa-ti raspund... Te priveam cu buzele intre deschise, asteptand ca o tampita ca un cuvant sa iasa, sa-ti spun ca „vorbesti cu o straina” , dar nu puteam.  Imi era pur si simplu imposibil sa te ranesc, sau sa te fac sa te simti prost dupa atata timp.

-              -      Ce? Ah, ba da! Cum sa nu stiu cine esti? Esti...tu, ”prietenasu’ „ meu, am glumit cu vocea tremurand si tu ai ras, acel ras cristalin, pe care-l auzeam mereu cand faceam cate o boacana si tu erai de fata.

-              -   Pai si , nu ma imbratisezi?!

Am ramas muta. Am inghetat, te-am privit cu ochii mari si plini de dorinta si tu m-ai luat in brate, strans, inconjurandu-ma cu mainile tale lungi si strangandu-ma delicat, sa nu cumva sa ma spargi, de parca as fi fost fragila. Ti-am strans tricoul in pumni si mi-am asezat instinctiv chipul pe umarul tau, simtindu-ti imediat parfumul puternic, barbatesc si inima batand cu putere. Mereu am crezut ca inimile bat in acelasi timp, si de asta le simteam mereu cand ne imbratisam, de parca impreuna ar fi incercat sa faca un cantec  de care nici ele habar n-aveau, dar care suna perfect cand se armonizau.

        Cu alte cuvinte, revederea ta pentru mine a fost atat moment de fericire, cat si de tristete. Am plans dupa ce ai plecat, pentru ca mi-am adus aminte de „noi” , de tot ce-am sperat sa fim si nu am ajuns, pentru ca langa tine acum se afla o alta si mi-as fi dorit, ca dupa atatia ani, sa te tin eu de mana... Dar cred ca asta a fost, nu  ?  Cred, cu tarie, ca dragostea pura, sincera, se simte doar o data in viata si daca o pierzi, indiferent care-i motivul, cu grei o mai regasesti.  Si desi in sufletele noastre am ramas neatinsi, neraniti, stiu ca n-o sa mai putem fi vreodata impreuna.  Poate, cine stie, ca intr-o zi ne vom reintalni ca in ziua aceea insorita, si vom vorbi mai mult decat data trecuta. Vom depana amintiri si vom rade de prostiile facute... Si tu-mi vei spune, pe tonul tau plin de iubire si grija, ca ti-a fost dor de mine. Ca ti-am lipsit, ca inca ma iubesti... E un vis frumos, nu ?

        Dar, in schimb, am fost fericita ca te-am vazut pe tine fericit. Ca ochii si buzele ti-au ramas la fel, ca inima ta inca stie sa faca un duet perfect cu a mea. Ca desii timpul a trecut, pentru tine am ramas aceeasi  copila si sufletul tau inca zambeste la amintirea mea. 

10 ani

 Încă îmi aduc aminte ziua în care am venit de la şcoală, în 2004 şi tu aveai decât nouă luni. Erai micuţ, pufos şi roşcat. Lătrai şi priveai nedumerit în jurul tău, neştiind locuinţa în care te aflii, sau ce este cu tine acolo. Eram cu mami şi cu sora mea, şi te priveam cu reţinere. N-am început cu dreptul, căci era să mă muşti necunoscându-mă şi eu doar voiam să mă joc cu tine...Mi-a fost teamă la început, trebuie să recunosc. Am aflat că te chema Ralph. Scumpul şi micul meu Ralph, alături de care am trăit cele mai frumoase momente. M-ai ajutat să nu mă duc la şcoală, în felul tău agresiv că te durea burtica...Şi mi-ai fost cel mai bun prieten. Am crescut alături de tine, m-am bucurat şi am plâns cu tine...Când eram tristă, veneai şi te puneai lângă mine, privindu-mă cu ochişorii tăi căprui. Şi când tu-ţi făceai nevoile prin casă, nu-i ziceam lui mami, ca doar ştiam ce-o să păţeşti...Haha, îţi era aşa frică de ziar şi pantofi...

Sau îmi aduc aminte când aveai crize, de nu puteai să respiri şi râdeam de tine..Sau când am încercat să te învăţ să sari şi tu peste obstacole, că doar aşa văzusem la televizor. Dar ce să te învăţ pe tine, prostuţule, care atunci când te strigam veneai alergând la mine şi ocoleai tot ce-ţi pusesem în cale. Un şmecher, trişor! 

Dar ai fost căţelul meu. Prietenul meu cel mai bun, căci mi-am dat seama că ţie îţi puteam spune totul, în timp ce oamenii mă dezamăgeau. Ai fost şi ai rămas sufleţelul meu, indiferent de faptul că au mai apărut alţi căţei care au încercat să-ţi ia locul...N-au putut, oricât de drăgălaşi ar fi fost, tu ai rămas la fel. Micuţ, cu blana ta moale şi lătratul piţigăiat, încercând din răsputeri să pari fioros...În prezent, ai îmbătrânit, te-ai îmbolnăvit şi ai zece ani. Ştiu că în curând n-o să mai fi aici, dar îţi promit că n-o să-ţi ocupe nici un alt căţel locul în inima mea. Îmi e dor de tine,pufoşenie mică... 

Cu drag, Miru. 

Suflete pereche

Ce înseamnă „suflet pereche” ?  

Ei bine, nu există o definiţe exactă, dar vă  pot da definiţa mea : Numele sufletului meu este Aky. 

E ca şi cum ar fi prietenul meu cel mai bun, dar este mai mult de atât. Este persoana care mă cunoaşte cel mai bine; ştie mereu ce mă doare şi când sunt fericită sau dacă am poftă de ceva sau nu. Este omul care mă face să fiu o persoană mai bună, mă face să vreau fericirea altcuiva; nu doar a mea. Este cel pe care o să-l am lângă mine toată viaţa, o să-l port în inimă zi de zi; deşi poate fizic n-o să fie aşa...Este aceea persoană care mă acceaptă aşa cum sunt,mă iubeşte indiferent de situaţie şi are încredere în mine în momentele când nimeni nu mi-ar acorda vreo şansă; este cel care mă priveşte cu o sclipire de fericire şi împlinire în ochi zi de zi...Şi ştiu că orice s-ar întâmpla, o să-l iubesc mereu şi nimeni şi nimic nu va putea schimba asta. 

„Durerea sufletului”

Inima cerşeşte iubire şi atenţie, iar când suntem trişti, doreşte căldură, îmbrăţişări. Dar cunoaşteţi momentul când cel care ne poate oferi liniştea e chiar vinovatul tristeţii noastre ?
Ei bine, atunci inima tace şi plânge.
Ne doare sufletul de nedreptăţile care se întâmplă, de cum viaţa pur şi simplu îşi bate joc de momentele tale fericite; aducând doar clipe oribile, pe care ai să le regreţi ani întregi.
Şi-i naşpa. E super naşpa când se întâmplă chestii de genul...Îmi cer scuze că n-am o exprimare genială, dar acum vă scrie un suflet supărat pe destinul idiot.
Ştiu că nimic nu durează la nesfârşit, dar dacă există excepţii...? Adică ştiţi vorba aia, din Winnie the Pooh, ”People say nothing is impossible, but I do nothing every day„ 
Poate există şi o iubire eternă, şi nu mă refer la basme. Vorbesc de realitate, poate că suflete pereche chiar se caută unele pe celelalte şi unele, fericite, reuşesc să se găsească. .. Am dreptate, nu ?
Ştiu, vorbesc exact ca un copil, dar eu cred în "happy-endings" şi relaţii fericite, cred în iubirea adevărată şi nu ştiu, cred că totul se poate rezolva cu blândeţe şi dragoste. 
Ştiţi voi, o cană de fericire cu topping de dragoste nu strică niciodată, aşa-i ? :) 
Vă las să-mi spuneţi părerea voastră...despre iubire,şi despre durerea din suflet. Până la o altă postare, zâmbiţi mai des, evitaţi să faceţi din ţânţar armăsar...şi iubiţi. Pe oricine cere puţină dragoste, şi merită, oferiţi zâmbete şi iubire...