Incert
Timp.
Un deceniu.
Un an.
O lună.
O zi, o oră, un minut, o secundă.. o vibraţie a două suflete.
Cum îl putem defini?
Oamenii de ştiinţă definesc trecerea timpului în ore, în zile, îl denumesc şi îl strâng în fişe, în tot felul de date mult prea complicate pentru sufletul comun.
Ce reprezintă, de fapt, timpul? Căci în definitiv, intr-o singură zi orice este posibil. Într-o zi ne naştem, într-o zi murim ,într-o zi ne putem schimba şi într-o zi ne putem îndrăgosti
Dacă, de fapt, acest cuvânt,
aceste litere aşezate cu grijă unele lângă altele "timp"
"secundă" "oră" , sunt doar o altă iluzie a
trecerii omului prin viaţă? Dacă
această noţiune nu există şi tot
ce a invăţat omenirea ca explicaţie a timpului, nu este nimic altceva decât un
placebo?
O clepsidră al cărui
nisip se scurge necotentit şi care o ia de la capăt atunci când vibraţia a două
suflete răsună, când râsetul gingaş al unui bebeluş sparge liniştea în salonul
unui spital, sau când un amorez aude pentru prima dată "te iubesc" ?
Toate aceste simple
momente fac timpul să se oprească şi să nu mai curgă la fel pe lânga noi.
Fericire, tristeţe,dezamăgire,mândrie…
Sau oare..
Timpul nu există. Noi
l-am creat, o scuză penibilă pentru a repara greşeli, pentru a unge acele
acelui ceasornic cu puţin ulei, să funcţioneze exact la fel ca în momentul
stricării lor, timpul nu este nimic mai mult sau mai puţin decât un moment, un
râset, o tresărire.
O vibraţie în univers.
Timpul este un om pe
fugă, dorind să prindă tot ce a lăsat în
urma. Iar acest om oprit din goana sa spre regăsire nu ar însemna altceva decât
stingerea luminii asupra restului de ceasuri stricate.
Nu cu timpul ne luptăm.
Nu timpul ne omoară. Ci mecanica propriilor trăiri,felul în care ceasornicul
inimii noastre îşi mişcă acele sau, uneori, le opreşte.
Şi oricum s-ar scurge
timpul, prin clepsidre sau prin mişcarea frunzelor bătute de briza uşoară de
primăvară, aţi auzit de moartea unui suflet?
Când timpul s-a oprit,
aţi auzit sufletul…cum moare?
Tu, acel nimeni efemer,
dispărut în abisul lumii de Nicăieri, cel ce-ţi strigi nevinovăţia peste tot,
ce loveşti pereţii cu vorbe grele, ce hrăneşti naivul cu priviri piezişe, înfometate
de durere...
Tu, copilul singur
dintr-un colţ, ce-ţi ai domiciliul pe-un nor când vine ploaia, ce urli când
tună afară; cel ce priveşti şi taci când liniştea vorbeşte, cel ce vede cum
moare timpul în braţele-i plăpânde...
Dar tu, femeia tuturor
, mama nimănui şi confidenta vorbelor; tu doamna Cerului, ce soarbe ceaiul în
amiază, aceea care dansează cu vântul, ce-are aventuri cu noaptea şi plimbări
nocturne cu luna şi stelele; tânara ce aude romanţele şoptite ale mării către
soare, tu...
Ai văzut cum moare
sufletul?
Voi, animale de
companie, iubiri de-o vară, de-o toamnă sau de-o primvară...cei ce călcaţi pe
cioburi amintite, ce vă rugaţi de clepsidră să păstreze amintiri, să se
oprească timpul un minut; voi , cei ce n-aţi văzut răsăritul râzând, degetele
cântând sonate pe oase arse, voi...
Aţi vorbit de moartea
unui suflet ?
Şi lăsaţi-mă, la sfârşitul
monoligului de seară, să inchei : Tu , cel ce-ţi ciopleşti chipul în mintea
tuturor, ce amăgeşti copile cu săruturi, cu dorinţe false; acela ce savurezi
iubire, ce verşi in ceşti şoapte suave şi tu, cel ce hrăneşti sufletul cu
muzica lina, cu valsuri în al nopţii miez...spune-mi, tu...
Esti cel ce-ai vorbit,
cel ce-ai văzut şi-ai auzit cum îţi moare sufletul, cerşind atenţie, dragoste,
blândeţe? Cerşind puritate, onoare; cerşind doar bunătatea de-altă dată?
Eşti un nimeni efemer
sau o energie veşnică în acest univers, eşti un erou? Eşti cel ce salvează omenirea
sau cel ce o va ucide? Eşti criminalul sau salvatorul?
Toţi eroii se sacrifică
pentru cei de langă ei. Toţi eroii îşi riscă viaţa şi salvează oameni pe care
nici măcar nu-i cunosc. Toţi ne dorim să fim eroi. Dar în fata unei bucăţi de
mâncare ne ucidem ca animalele sălbatice.
Crezi în minuni? Suflet
invechit ? “Cred!”
Minuni… Speranţă…
Lumina de la capătul tunelului care se pierde printre mii de faruri de maşini.
Nu mi-ai răspuns la
întrebări, cititor neatent !
Spune-mi, se scurge timpul în clepsisdră, trec
secundele prea grăbite pe lângă noi…Eşti
tu cel ce-a auzit, văzut şi vorbit de moartea sufletului? Dar nu eşti oare
chiar tu cel căruia i-a decedat sufletul în tot acest haos cotidian?
Ai pierdut esenţa
credinţei, ai pierdut esenţa ta! Nu mai crezi nici în ploaie, nici în soare,
nici în firele de iarbă, nici în puritatea unui nou născut, nici in munţi,
săgeţi aţintite spre cer, nici în mări şi oceane.
Nu mai crezi în lume
pentru că nu mai crezi în tine şi nu mai crezi în tine pentru că nu mai poţi să
crezi în lume. Ascultă-mă bine, tu nu crezi în minuni. Tu nu crezi în vieţi
salvate şi în puterea miracolului!
Te-ai pierdut în
mediocritate, te-ai înnecat în prostie şi indiferenţă, te-ai drogat cu
promisiuni fantasmagorice. Te-ai rătăcit printre faruri de maşini…
Si luna ne priveşte… Si
ne priveşte cu regret lumea putrezită, printre gratii de nori. Sau poate noi
privim luna printre gratii… Dar noi nu o privim deloc, o ignorăm ca şi cum nu
ne-ar fi vegheat intreaga existenţă de gândaci umani care mişună printr-o
baltoacă impuţită.
Vreau sa plouă, sa vină
o furtună care sa cureţe noroiul ăsta de
ipocrizie şi falsitate.
Vreau să ma tăvălesc prin iarbă, sa mă acopăr
cu naturaleţe, cu puritate. Vreau să ma înec în mare, în libertate şi vreau să
mă rătăcesc între piscuri ascuţite de munţi care să mă inţepe cu demnitate şi
curaj! Vreau să mă uit la lună direct în faţă fără să-mi aplec capul in faţa
privirii ei neiertătoare.
Vreau să trăiesc,
pentru tine, suflete pierdut şi să te regăsesc, şi-n tot acest timp ce nu ne-a
iertat, şi-n toată această mizerie umană, să te reînviu şi pe tine, suflete.
