Dragă mamă şi tată...

Dragă mamă şi tată

Mulţumesc. Cât de stupid încep, nu?  Şi sinceră să fiu, nici nu ştiu ce să scriu prima dată şi ce să vă spun mai exact, căci am vaga impresia că orice aş încerca să aştern pe hârtie nu ar fi de ajuns să vă arât cât de mult ţin la voi şi cât de mult vă preţuiesc şi vă mulţumesc că sunteţi ai mei. Doar ai mei...

Fiind o pură şi nonşalantă egosită, presupun că sunteţi obişnuiţi şi că voi ştiţi mai bine ca oricine că nu-mi place şi nu mi-a plăcut să vă împart cu alţii. Nu vorbesc cu cei din familie, aici reuşeam şi încă reuşesc să fac excepţii, dar cu ceilalţi...ei bine, stă altfel treaba.

Pot declara, cu sinceritate, că toţi anii mei de viaţă petrecuţi alături de voi, petrecuţi alături de zâmbetele voastre blânde, duioase şi de privirea voastră mândră uneori sau mustrătoare în alte clipe, sau pur şi simplu doar privirea aceea fascinantă şi plină de căldură şi iubire părintească a voastră, a mult iubiţilor mei părinţi, au fost perfecţi. Şi acum, în caz că-mi veţi cere să definesc perfectul în viziunea mea, am să încep să le povestesc oamenilor despre voi şi despre dragostea ce v-o port şi grija şi armonia blândă pe care mi-o dăruiţi fără a vă trece măcar prin minte să-mi cereţi ceva înapoi.

Şi-mi pare al naibii de rău că n-o faceţi, fiindcă sunt momente când nu ştiu ce să fac şi cum să fac ca să ştiu că sunteţi mândri de mine, că vă mulţumesc îndeajuns de mult încât să vă arăt că voi, sfătuitorii, confidenţii şi prietenii mei cei mai buni, însemnaţi foarte mult pentru mine. Însemnaţi totul...De fapt, vă pot numi acel „ceva” fără care n-aş putea exista sau existenţa mea pe acest pământ ar fi nulă şi adevărul este, că lipsită de voi, viaţa mea ar fi o simplă poveste, lipsită de nuanţă şi plăcere.

Aţi reuşit, în cine-ştie-ce mod miraculos, să mă creşteţi pe mine şi pe sora mea în cel mai bun mod posibil. E adevărat, nu sunt perfectă. Sunt om, până la urmă. Şi ştiu că am călcat peste cuvintele voastre, ştiu că nu v-am dat dreptate atunci când trebuia, dar totuşi, voi m-aţi înţeles, nu m-aţi certat, ci aţi continuat să fiţi acele modele demne de urmat, acele persoane speciale în adevăratul sens la cuvântului. Dar vreau să ştiţi că-mi pare rău, îmi pare foarte rău că au existat clipe în care am trântit uşi, am ţipat şi m-am comporta prosteşte faţă de voi, faţă de oamenii care nu au meritat şi nici nu merită aşa ceva.

Dar ştiţi ceva? Nici voi n-aţi fost perfecţi. N-aţi fost cei mai cei , dar măcar , aţi fost acolo când aveam nevoie şi aţi fost ai mei, aţi fost şi încă sunteţi jurnalul meu deschis.

Şi pentru toate aceste lucruri şi pentru altele sute pe care nu le-am menţionat, vreau să vă mulţumesc. Vreau să ştiţi că sunt mândră să fiu fiică voastră,  sunt fericită atunci când mă gândesc că voi mi-aţi dat viaţă şi că voi m-aţi crescut şi m-aţi modelat în aşa fel încât acum sunt sigură că atunci când voi creşte voi fi minunată, aşa ca voi.

Închei această „scrisoare” cu doar două cuvinte nepreţuite şi ce-i drept, rare...

Vă iubesc, M.

Plictisitor.

1 . Urăsc geografia.
2. Sunt superbă.
3. Ador istoria.
4. Urăăsc matematica şi fizica şi şi...cam atât, pentru moment.
5. Sunt genială.
6. Nu ştiu ce e cu postul acesta , dar n-am nici cea mai vagă idee despre ce să scriu , dar vreau să scriu despre ceva , aşa că tastez doar TĂMPENI.
7. Ar trebui să scriu capitolul la Zaruri...
8. Ar trebui să fiu mai indiferentă şi mai nepăsătoare , dar nu sunt. Fuck yeah...
9. Azi am făcut simulare de incediu şi de cutremur şi un domn Inspector ne spunea despre ce să facem şi eu , din păcate, eram ceva gen : Ştiu deja asta , mi s-au mai reptata de vreo trei ori anul trecut şi în a IV-a.
10. Am alergat ca disperaţii pe scări , deşi ni s-a zis clar să nu facem asta. No, eu n-am făcut-o, dar am râs de colegii mei care urlau.de parcă s-ar fi aflat pe câmp , nu în şcoală. :"D
11. Nananana, am să-mi fac tema la geometrie. Cât de amuzant a sunat asta, nu?
12. M-am apucat să citesc Cişmigiu & Comp de Grigore Băjenaru. Interesantă carte, poate fac ceva mai târziu un post despre ea.
 13.Voi merge - cred , nu ştiu , nu sunt sigură - în excursie la Păltiniş. Am mai fost , dar nu strică încă un weekend.
14. Again, nu mai ştiu ce să scriu...Pe mai târziu !

Cu sinceritate şi plictiseală, M.

B0ne's blog.

Blogul lui Laurenţiu - aka B0ne. click it, please.

Erm, ok, ok. :) 

Am fost rugată să fac publictate blogului de mai sus, care mie-mi place. De altfel, îl şi urmăresc. Mă rog. "Artistul necunoscut" ce-l scrie se numeşte Laurenţiu Golea şi este un prieten foarte bun de-al meu. O mică idee despre ce veţi găsi acolo...

Tutoriale ( în viitor, îi la început băiatul *laughs* ) deespre...diferite chestii, păreri, muzică bună ( indie & dubstep! ) . Desigur, va ajunge popular, sunt sigură, căci creatorul lui îi un tip ok şi..să spunem, genial în felul său de a fi. Implicit, sunt sigură că vă va face plăcere să-l urmăriţi, citiţi şi aşa mai departe.

Cu sinceritate, M.

Şi nebunii sar de pe pod...

Să auzi un om spunând " Mâine mă aruc de pe pod! " e ceva ciudat. E un lucru nebunesc şi mai ales, neobişnuit.

Dar să auzi doi şi să-i vezi făcând-o , e minunat. De ce? Un cuplu de nebuni se aruncă de pe pod. E iubire, motivează ei şi apoi , îşi dau drumul. Iar noi privim. inutili cum cei doi îşi sfârşesc viaţa. Fiindcă, să recunoaştem, societatea nu mişcă un deget, decât judecă. Şi priveşte, şi manipulează şi omoară...şi face atâtea lucruri teribile, încât noi, ceilalţi, cei care nu aprobă tot ce spune societatea şi tot ce face uităm să mai diferenţiam binele de rău. Da, părerile se împart. Dar când zece spun că e o prostie, o ipocrizie ca nebunii sa sară de pe pod, fără a le cunoaşte adevăratele intenţii şi doar unul îi lasă să facă ce doresc, îi lasă să moară fericiţi, de fapt...noi cui vom da dreptate? Ălora zece, care au să facă scandal din cauza iubitei şi scumpei nebunii sau celui care a ridicat din umeri, care a spus "au vrut să se iubească, au vrut să sară de pe pod, au vrut să arate lumii că nu societatea conduce, că şi noi avem păreri.." ? Ah, da! Ălora zece, că-s mai mulţi.

Apropo, nebunia-i scumpă dracu! Nu mulţi o au şi cei care suferă de ea, cei care îşi spun cu glas tare opinia, cei care nu judecă, cei fără prejudecăţi şi geniile...ei bine, au dat o avere pe ea! Nu bani, nu bunuri personale...şi-au dat viaţa, şi-au dat vorbele, şi-au dat dragostea, au dat tot ce-aveau, au dat nepreţuitul , involuntar de fapt.

Nu mă credeţi, nici nu vreau s-o faceţi şi sigur, acum ziceţi că greşesc amarnic. Ei bine...dacă zece spun că regele-i nebun , iar ei sunt cei "normali" şi doar unul îl aprobă pe rege, ce-o să facem? Rămânem normali, fiindcă cei mai mulţi dintre noi se tem să fie judecaţi. Le'aş zice, temătorilor, să-şi revină. Căci atunci când societatea aruncă o părere nedreaptă-n aer - Tipa de la colţ e urâtă, are ochii căprui, spre exemplu - persoana aceea îşi pierde încrederea. Apropo, nu noi suntem urâţi, societatea este. Fiindcă frumuseţea se exprimă în sute de lucruri, nu doar prin corp.

Dar să revenim la nebunii noştri.

Au sărit. De fapt, au urcat pe margine, s-au ţinut de mână, au zâmbit şi...şi-au dat drumul. Aerul rece le-a atins chipul, râsetele le-au luminat sufletul şi la sfârşit, apa i-a îmbrăţişat şi i-a ucis pe nebunii fericiţi.

Au fost nişte oameni neoboşnuiţi în ochii multora, dar plini de dragoste pură în ochii nebunilor.

Cu sinceritate, M.

M-am întors !

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

- Nichita Stănescu


Mi-aş dori să pot minţi şi să spun că doresc să cresc mare , să ajung la liceu , să mă lovesc cu capul de uşă şi apoi să dau la o facultate bună , iar după să fiu...mă rog, un adult. 
Dar nu pot. Şi nu vreau. Îmi doresc cu o ardoare să rămân la vârsta asta , să fiu pentru totdeauna adolescentă şi copilăroasă , fiindcă îmi dau seama cu regret că pe la douăzeci şi ceva de ani mi se va cere să mă maturizez. Sinceră fiind, naivitatea şi felul meu pueril de-a fi sunt...ale mele şi nu cred că mă pot desprinde de ele. Oricum...
Aţi observat şi voi frunzele rătăcite ce zboară în aer ? Aţi auzit acel „scârţâit” când le călcaţi ? Aţi văzut cum ruginiul al câtorva pare fasinant în lumina soarelui ? Oh...aţi auzit la ştiri că mâine plouă?
Apropo, a venit toamna. E mai timidă anul ăsta , ca şi-n cei trecuţi , dar tot îşi face simţită prezenţa. Are câteva gesturi de-ale ei, cum ar fi răceala de dimineaţă şi covorul mişcător de pe alei sau de pe trotuar. În rest , parcă e încă vară. Dar suntem în luna octombrie şi scoala , la rându-i , a început de ceva vreme ! Urât, nu ? Adevărul e că acest anotimp, ce ţine ca toate trei luni, nu-mi surâde. E frig, e rece şi va ploua. Vor fi nopţi în care o să fulgere, în care o să am impresia că fereastra-mi va fi spartă de picăturile furioase ale ploii şi mai vor fi zile în care umbrela va şti că trebuie să stea în mâna dreaptă. E genul de vreme pesimistă , oribilă , care-mi dă o stare de melancolie profundă şi mă face şi pe mine, de altfel, să devin un om lispit de nuanţă, fără speranţe. O fi, poate din cauza că eu sunt cea optimistă. Toamna asta, presimt, că vă ma juca pe degete ! Când va tuna, eu o să tresar şi când o să plouă , mă voi holba pe fereastră la trecătorii grăbiţi , ce aleargă agitaţi pe stradă , după tramvai sau taxi sau pur şi simplu să nu se ude. Apoi,  îmi vor trece cine-ştie-câte gânduri dramatice prin minte şi mă voi comporta într-un fel neobişnuit.
Mi-am dat seama, de curând, că toamna în sine e neînţeleasă, dramatică şi pesimistă. Şi foarte schimbătoare. Dar, dacă stau să recunosc , şi eu sunt schimbătoare. Şi totusi, ea mă întrece. 
Dar trecând peste toate aceste amănunte, mă fascinează jocul ei de culori, vântul care dansează tango sau vals cu frunzele, cerul pictat în gri şi uneori, razele sfioase ale soarelui ce-şi scot căp'şorul din ascunzătoare şi se mai uită şi la noi. La societatea mizeră, cu mici excepţii bune.
Da, mă contrazic pe mine însumi şi da, ştiu că nu-i bine. Dar, ca şi primăvara, vara sau iarna, toamna are părţile ei bune şi rele. E ca un om, de fapt. E schimbătoare, e dramatică, e o actriţă ce joacă un rol important în spectacolul regizat de timp, e colorată şi plină de strălcuriea-i proprie. 
E toamna , cu răceala şi lacrimile ei obişnuite. Nu mai ştiu ce să sciru...
Închei cu altă poezie, a lui Bacovia. Sper că v-a plăcut acest post şi vă rog să-mi iertaţi lipsa! 

În toamna violetă, compozitori celebri
Au aranjat un vast concert...
Pe galbene alei, poeţii trişti declamă lungi poeme -
E-o toamnă, ca întotdeauna, când totul geme,
Frumos, şi inert.

Pe străzi elegante, ca o părere,
Femeia modernă a trecut, şi revine:
Tot haosul e-o veselie de eter.

Şi, dacă se zguduie oraşul,
Şi creierul rămâne pierdut;
Şi, dacă munca trosneşte din braţe, din piatră, din fier, -
Mulţimea anonimă se va avea în vedere
Tot, ce-mi trebuie să am, pot să cer.

Parfum... incendiu violet, şi becurile-aprinse,
Amurgul licăreşte pe-oraşul de vitrine -
Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse,
Plângând,
Şi fredonând,
Gândindu-mă la mine.