Tati?

Tatal meu nu a fost prezent in viata mea asa cum sunt, probabil, majoritatea tatilor.
Tatal meu nu m-a invatat la 13 ani sa nu ma indragostesc de cine trebuie.
Tatal meu nu m-a invatat sa merg cu bicicleta la 5 ani si nici nu mi-a vazut primele zgarieturi in genunchi.
Tatal meu nu e un erou. Nu e un rege.
Tatal meu nu e  bogat, nu e seful unei companii mari.
Tatal meu nu a fost de fata cand am suferit prima data din dragoste, sau cand am luat primul FB in clasa intai. Nici cand am luat primul 10 in a cincea, sau cand am intrat la liceu. Nu m-a condus la banchetul din a opta.
La 2 ani l-am dat afara din masina si l-am numit strain.

Nu e tatal perfect, sau sotul cel mai romantic sau bunicul cel mai rabdator.

Dar tatal meu e plecat de mai mult de 10 ani in strainatate, pentru mine, pentru familie. Tatal meu munceste in fiecare zi mai greu, mai mult pentru ca eu sa nu duc lipsa de nimic. Tatal meu a lipsit de Craciun, de Pasti, de la zilele mele de nastere ca eu sa am acele cadouri mult dorite.

Nu ti-am scris niciodata, tati.
Nu am atatea amintiri cu tine cat au celelalte fete, nu esti regele sau eroul meu. Esti tatal meu. Esti stalpul meu. Esti singurul barbat din viata mea care reprezinta siguranta zilei de maine.
Am fost mereu incapatanata si te-am judecat. Ti-am judecat absenta, certurile, te-am invinuit pentru ca nu ai fost aici sa-mi dai un exemplu al persoanei pe care eu trebuie sa o iubesc.
Nu mi-am cerut niciodata iertare pentru fiecare moment in care am fost incapatanata, in care am jucat rolul copilului rasfatat, al adolescentei rebele.

La 18 ani, tatal meu m-a condus la majorat.
La 18 ani, am avut primul dans tata-fiica.
La 18 ani, am dat shot-uri de tequila cu tine.
La 18 ani, mi-ai spus pentru prima data cat de mandru esti de mine.
La 18 ani, imi cer iertare pentru cei 18 ani ai tai plecati. Pentru cele 18 luni in care am refuzat sa-ti vorbesc.
Pentru cele 18 zile in care am uitat sa pretuiesc munca parintilor mei.
Pentru cele 18 ore de avion pe care le faci in fiecare an doar ca sa-ti vezi familia.
Pentru cele 18 minute nepetrecute alaturi de tine.

Draga tata, sper sa-mi mai traiesti 18 ani. Dublul lor. Triplul. Pana la 100 daca poti. Doar, doar, sa mai dansezi cu mine pe Vama Veche si sa-mi canti Me gustas tu.

18

O sa fac 18 ani.
Peste trei zile, voi zice "sunt majora!" ; "am 18 ani!".
18 ani de zile.
De amintiri, de zambete, 18 oameni trecuti prin viata mea.
Pot sa spun ca imi e frica? Ca.. am emotii?
Stiu ca nu se va schimba nimic, ca orele la fel se vor scurge si la fel o sa ma plang ca niciodata nu fac nimic. Ca nu mai scriu, ca nu mai citesc, ca nu mai ... sunt.
Dar sunt opt-spre-zece. Nu cinşpe', nu şaişpe'. Poate ca si la 20 ma voi simti la fel, poate ca si la 33.
Cel putin, prezentul trezeste in mine sentimente. Cum a trecut timpul? Unde mi'au fugit cuvintele? Cand am pus punct? Unde am pus virgula? Cui? De ce ieri si nu azi?
Ma bantuie optsprezece ganduri. Optsprezece dorinte.
Daca tot ma descarc si scriu, ar trebui sa le multumesc alor mei ca m-au crescut, ca m-au educat, sa le ier cer iertare ca nu sunt copilul perfect, ca gresesc des si imi cer scuze rar, ar trebui sa imi las privirea mandra jos si sa ii sarut bunicii mana ca munceste pentru visele mele. Ar trebui sa'i spun surorii mele ca o iubesc, pentru ca zic asta rar. Sa nu uit de nepoata mea si sa ii spun ca "dadi"  abea astept sa creasca. Ca e lumina tuturor.
Ar trebui sa le multumesc prietenilor mei,si vechi,si noi, si plecati si prezenti ca sunt aici. Ca ma suporta.  Ca ma asculta sau ca m-au ascultat.
Ar trebui sa ii multumesc tipului (stii tu cine esti) acela special care nu vrea sa plece din viata mea. In sufletul caruia am ramas pe primul loc, desi au trecut o groaza pe acolo.
Sa le multumesc oamenilor ca ma inspira zi de zi cu zambete efemere.
Sa ii multumesc Cerului ca sunt pazita de Ingeri blanzi.

Va multumesc tuturor ca ati ramas cu mine pe acelasi drum. Ca ma certati cand trebuie si ca ma imbratisati cand am nevoie. Ca ma inspirati sa scriu. Ca sunteti aici.
Dorinta mea cea mai mare?
Sa nu plecati.
Viitorul e acum. Amintirile sunt pe mut. Intotdeauna o putem lua de la inceput.

Romantică

Nu pot să rămân fără suflet. Nu pot să port pică şi sa urasc, nu pot si nu vreau sa nu dau un sens frumos lucrurilor.
Visez cu ochii deschisi la lume mai buna si in loc sa calc in picioare durerea, eu ii pun coronită de flori.
Sunt incapatanata si orgolioasa si in acelasi timp, tot eu las capul jos si accept.
Multi ma cred proasta si naiva pentru ca nu ma impun.
Eu ma cred buna.
Ma cred blanda si iubitoare, neinteleasa de multe ori.
Ma cred un copil matur, ce refuza sa vada lumea cu ochi rai. Am nevoie sa ofer si sa primesc afectiune, sa zambesc, sa lupt pentru cauze imposibile.
Am asa zis "prostul" obicei de a'i face pe ceilalti fericiti, incat uit de multe ori de mine.
Dar nu imi pasa. Fericirea mea e fericirea celor de langa mine.
Sunt o romantica incurabila si nu genul acela cu clisee, trandafiri si scrisori vechi uitate.
Sunt persoana care crede ca visele pot deveni realitate, care crede ca magia ne-o facem singuri si ca momentul special e facut alaturi de cei dragi.
Care pune poate prea mult suflet atunci cand nu trebuie, dar nu regreta nimic niciodata.
Care iubeste pana si floarea ofilita,caci a avut timpul ei cand a fost frumoasa. Si cine spune ca o floare ofilita e mai urata decat una inflorita ?

Damien Rice şi ploaie

Plouă tare
Plouă pentru ei
Şi pentru noi
Tu
Iubeai toamna
Eu te iubeam
Pe tine
E sfârşit
De început
Şi început
De sfârşit
E adio
şi salut
Un zâmbet amar
Şi un tatuaj şters
Ți-ai terminat țigara?
Cafeaua s-a răcit
Ai grijă de tine

Fragment de basm

       A fost o data, poate in trecut sau chiar in prezentul nostru, un taram fermecat. Un loc magic, o lume total diferita de cea a oamenilor obisnuiti. Un loc unde visele deveneau realitate si porcii zburau. Unde melcii erau negustori, iar albinele chiar aveau propriile farbici de miere. Unde piticii ingrijau unicornii si acestia ofereau curcubeul pe cer in fiecare zi, unde Zana Maseluta era dentista iar Mos Ene chiar adormea pe toata lumea. Unde basmul devenea real daca tu chiar credeai in el.
       Acest taram purta numele "Taramul verde al celor 7 Pitici" iar populatia era denumita "Darieni" , pentru ca se zvonea ca in fiecare dintre ei exista un dar si la o anumita varsta, propria lor magie ar fi fost descoperita.
       Acest mic univers era diferit fata de celelalte. Nimeni nu ii conducea, pentru ca exista armonie si intelegere si toti locuitorii nu puteau percepe sensul raului. Dar exista, totusi, un pui de om pe nume Daria. Specia puilor de oameni era foarte rara, caci exista o legenda a unui loc numit "Pamant" ; plin de haos, ura, agitatie. Oamenii se omorau intre ei si uitau sa mai zambeasca, uitau sa mai fie fericiti. Legenda spunea ca puii de om ajungeau in Taramul Verde cu ajutorul viselor si a prietenilor imaginari, care in realitate erau Zanele Pamantului. Aceste creaturi aduceau anotimpurile, cresteau recoltele, faceau apele sa curga; dar in lupta cu omenirea, puterile lor scadeau pe zi ce trece, oamenii distrugand munca depusa de ele. 

Astfel, intr-o noapte racoroasa de mai, Daria a vizitat pentru prima data Taramul. A stiut imediat ce talpile micute si goale au atins iarba moale ca lucrurile se vor schimba. Ca venirea ei va aduce zambete pe chipurile piticilor, ca Mos Ene nu o sa-i poata adormi sufletul agitat si curios, si ca Zana Maseluta va avea de lucru cand primii dintisori aveau sa-si faca aparitia.

Dar pentru moment, Daria trebuia sa se trezeasca si sa faca schimbari pe Pamant.