O sa fac 18 ani.
Peste trei zile, voi zice "sunt majora!" ; "am 18 ani!".
18 ani de zile.
De amintiri, de zambete, 18 oameni trecuti prin viata mea.
Pot sa spun ca imi e frica? Ca.. am emotii?
Stiu ca nu se va schimba nimic, ca orele la fel se vor scurge si la fel o sa ma plang ca niciodata nu fac nimic. Ca nu mai scriu, ca nu mai citesc, ca nu mai ... sunt.
Dar sunt opt-spre-zece. Nu cinşpe', nu şaişpe'. Poate ca si la 20 ma voi simti la fel, poate ca si la 33.
Cel putin, prezentul trezeste in mine sentimente. Cum a trecut timpul? Unde mi'au fugit cuvintele? Cand am pus punct? Unde am pus virgula? Cui? De ce ieri si nu azi?
Ma bantuie optsprezece ganduri. Optsprezece dorinte.
Daca tot ma descarc si scriu, ar trebui sa le multumesc alor mei ca m-au crescut, ca m-au educat, sa le ier cer iertare ca nu sunt copilul perfect, ca gresesc des si imi cer scuze rar, ar trebui sa imi las privirea mandra jos si sa ii sarut bunicii mana ca munceste pentru visele mele. Ar trebui sa'i spun surorii mele ca o iubesc, pentru ca zic asta rar. Sa nu uit de nepoata mea si sa ii spun ca "dadi" abea astept sa creasca. Ca e lumina tuturor.
Ar trebui sa le multumesc prietenilor mei,si vechi,si noi, si plecati si prezenti ca sunt aici. Ca ma suporta. Ca ma asculta sau ca m-au ascultat.
Ar trebui sa ii multumesc tipului (stii tu cine esti) acela special care nu vrea sa plece din viata mea. In sufletul caruia am ramas pe primul loc, desi au trecut o groaza pe acolo.
Sa le multumesc oamenilor ca ma inspira zi de zi cu zambete efemere.
Sa ii multumesc Cerului ca sunt pazita de Ingeri blanzi.
Va multumesc tuturor ca ati ramas cu mine pe acelasi drum. Ca ma certati cand trebuie si ca ma imbratisati cand am nevoie. Ca ma inspirati sa scriu. Ca sunteti aici.
Dorinta mea cea mai mare?
Sa nu plecati.
Viitorul e acum. Amintirile sunt pe mut. Intotdeauna o putem lua de la inceput.
