Copyright © Gânduri nescrise.
Design by Dzignine
sâmbătă, 31 decembrie 2011

2012 !

HAPPY NEW YEAR EVERYONE ! <3 
Sper ca anul acesta să fie cât mai bun şi frumos pentru toţi ! :]

Cu sinceritate şi dragoste, Miru.
marți, 27 decembrie 2011

Simplu...

*îmi cer iertare pentru lipsa mea şi fiindcă nu am avut obişnuita postare menită Crăciunului, dar pur şi simplu NU AM ŞTIUT ce să scriu. ştiţi - cred că unii dintre voi cunosc senzaţia - momentul ăla tâmpit când stai cu degetele pe tastatură şi aştepţi, dar nu ştii  exact dacă aştepţi un cuvânt sau un gând, fiindcă astea două oricum nu vin oricât te-ai holba la ecran sau la filă, depinde pe ce şi unde scrieţi unii. Fie, îmi cer scuze. Promit că mă voi revanşa, într-un fel sau altul.*


         Azi am ieşit afară. Nu e mare lucru, dar ţinând cont că de vreo două zile încoace stau închisă în casă şi citesc sau mă uit la televizor sau stau la laptop sau, pur şi simplu port discuţii lungi cu mama şi scot capul foarte rar pe uşă, e ceva, zic eu.
Şi mi-am luat aparatul de fotografiat cu mine şi câinele, Raplh cercetând liniştit curtea iar eu, uşurel am început să fac fotografii la orice - şi mama, scuze, dar am descărcat câteva poze pe laptopul tău- .
       Mă rog, m-am îndepărtat de casă, nările fiindu-mi răsfăţate cu o aromă dulce şi caldă de pâine proaspăta şi bună. Cred că am stat vreo jumătate de oră în mijlocul curţii, fascinată de aroma aceea şi cu închişi şi aşa, într-o linişte blândă, nimeni nu scotea o vorbă şi nici un animal nu încerca să distrugă momentul meu simplu şi frumos de fericire, de...nu ştiu exact ce am simţit, dar mi-a plăcut. Ştiţi cum se spune: fericirea se ţine în sticluţe mici - sau altfel , dar nu contează pentru moment - ei bine, în cazul meu, fericirea se ţine în momente care pentru unii par banale, absurde sau chiar plictisioare. Neinteresante. 
        Nu sunt de acord şi contrazic, fiindcă n-am mai stat de mult aşa, fiind fascinată de o aromă neînsemnată, bucurându-mă de linişte şi în minte având imaginea a unei pâini cu coajă crocantă şi miez moale şi din care ies aburi, fiindcă de abea ce-a fost scoasă din cuptor. Şi lângă mine, stau mai mulţi oameni şi privesc alimentul, la fel şi ei, mulţumindu-se doar cu aroma caldă a pâinii.
Fie, după ce m-am trezit la realitate şi mi-am dat seama că-mi îngheţaseră atât mâinile cât şi faţa, am mai stat câteva minute şi am tot făcut fotografii la orice "prindeam" . Şi ştiţi ce? Timp de o oră, să spunem, nu m-am gândit la nimic care să mă indispună, am fost fericită în felul meu şi m-am bucrat de nişte lucruri aşa de banale, pe care cu siguranţă dacă aş fi fost la oraş, nici măcar nu le-aş fi observat.

De altfel, ştiu că postul nu are mult sens, dar vreau ca unii cititori ai blogului, ce trec pe aici măcar în fugă şi văd postul, să se bucure de lucrurile mici, să dea atenţie chiar şi detaliilor neînsemnate, să stea în linişte, cu cineva sau singuri şi pur şi simplu...să nu facă nimic, nici măcar să nu se gândească. Nu ştiu, măcar încercaţi, promit că rezultatul va fi unul chiar foarte bun!

Cu sinceritate, M.









  



sâmbătă, 10 decembrie 2011

Fără titlu



"Şi dintre toate minciunile care mi-au fost spuse, ”te iubesc” a fost preferata mea.” 


Auzi cum trosneşte focul în sobă? Şi vezi flacără mişcându'se aşa, suav şi lin. Şi te încălzeşte deodată o căldură blândă şi afară ninge...Da, da, ninge.
Şi stăm toţi la un loc, pe un covor moale şi râdem unii de alţii, fără televizor. Doar cărţi de joc şi fulgi de nea pe micuţul pervaz al ferestrei. Şi continuăm aşa până dimineaţă, şi afară tot ninge şi tu tot lângă eşti, minţindu-mă frumos. Continuă, că-mi place să mă minţi cu vorbe bune, îmi place iarna.

15
joi, 1 decembrie 2011

Vin acasă...



Nu închide uşa. Las-o aşa, deschisă, fără cheie în ea.
Şi nu uita, pune covoraşul la uşă, vreau să mă şterg de mizeria de-afară...
Apropo, mami...e frig în casă? Să închizi ferestrele. 
Ah, dar şti ceva? Lasă uşa de la balcon deschisă, totuşi.
Mami, tu eşti acasă? Nu vreau să intru, să mă descalţ şi să nu fi. Voi sta afară. Te voi aştepta în prag până vei apărea, până-mi vei zâmbi şi mă vei saluta aşa cum o faci tu deobicei. 
Deşi e frig ca naiba, mi-au îngheţat şi degetele - sunt proastă, da. mi-ai zis să-mi i-au mănuşi şi ţi-am zis că nu-mi trebuie- tot stau şi te aştept afară. Parcă ninge, parcă văd alb pe jos şi pe palton.
Parcă te văd şi pe tine, vi la mine. Oi visa? 
Mami, vin acasă. Vin cu tine. Vin să-ţi spun că te iubesc ! : )

Cu sinceritate, M. - 23 de zile -
miercuri, 30 noiembrie 2011

Capitolul patru.


4



S-a întors spre mine, dar spre fericirea mea - ce sinceră să fiu, era de sute de ori mai mare decât cea a unui copil mic ce-şi primise acadeaua - nu a dat să intre în Centrul de Artă, doar s-a uitat la mine câteva clipe bune. Mă întrebam ce credea despre mine şi în acelaşi timp îmi venea sa ţopăi şi să strig ' El e ! El e Eric ! ' Asta însemnând, desigur, că era şi sculptor. Mi-am coborât uşor privirea de un verde viu, jucăuş către mâinile lui. De ce ? Se spunea că orice artist ce îşi foloseşte mâinile pentru a crea arta - gen pictorii sau sculptorii - este foarte uşor din cauza unor semne...să spunem, mai speciale. Dar la el nu am văzut nimic ! Totuşi, am tras aer adânc în piept şi iar, l-am privit pe noul şi frumosul Eric foarte atentă, de parcă nu voiam să pierd un detaliu.

- Da ? l-am auzit spunând şi am tras aer adânc în piept. Ok, avea o voce plăcută, dar...rece. Mă făcea să mă cutremur, de fapt.
- Tu... tu eşti el! Eric. Eu sunt Lilith. Lily pe scurt,  am spus grăbită, poate pe un ton  cam disperat. De ce ? Fiindcă el în orice secundă putea să plece , să ridice din umeri , să mă facă nebună şi să dispară. Voiam să aflu de ce apărea în fotografiile mele. De fapt, doream să aflu mai multe despre el, dar asta este cu totul altă poveste.

- El? Cum adică eu sunt el? m-a întrebat atunci, cu buzele îngustate într-o linie dreaptă şi cu ochii mijiţi. 



Ei bine, ce mai puteam să spun acum ? De data asta, toată fericirea mea că îl cunoscusem, sau mă rog, că apucasem să îi vorbesc, se destrămă încetul cu încetul. Cred că ar fi sunat ciudat să îi spun „ Ştii, tu eşti subiectul fotografiilor mele, deşi nu te-am văzut în viaţa mea. " Probabil ar fi făcut o faţă de om prost , sau poate m-ar fi considerat o idioată, iar eu nu doream deloc asta. Doream decât să-l cunosc mai bine şi poate să-i ajung la suflet, deşi începeam să cred că până să intru acolo va trebui să sparg ziduri groase. 

N-am spus nimic. Doar l-am privit atentă, cu verdele jucăuş al ochilor strălucind vioi în lumina acea călduţă a soarelui. Mi-am dat seama că dorea să plece, aşa că în doar câteva secunde l-am prins de mână. De încheietură, mai exact şi m-am uitat în modul acela la el ce spunea clar şi răspicat că doream să ştiu mai multe despre el.

M-am bucurat, deşi nu am arătat asta, când el a propus să mergem altundeva. Aruncând o scurtă privire tinerilor ce parcă voiau să ne i-a la bătaie - pe mine mă cam amuza asta - l-am urmat pe Eric înăuntru. Am tras aer adânc în piept şi mi-am dus ambele braţe la spate, luând o postură dreaptă, dar nu fermă sau ceva de genul, ca a Helgăi. Nu, puteam spune că era una...jucăuşă. Mă uitam curioasă şi senină în jurul meu, aş fi vrut să mă opresc la fiecare tablou pe lângă care treceam şi să stau ore în şir să îl privesc, doar fiindcă mă bucurau unele lucruri. Spre deosebire de mine, Eric nu era atent la aşa ceva. L-am auzit oftând şi imediat m-am întrebat de ce, dar nu am rostit cuvintele. Până la urmă, era treaba lui. Deşi îmi doream cu un entuziasm de copil să fie şi a mea ! A început să se joace cu un medalion de la gât, având forma aripilor de înger. Era aşa frumos ! 

După vreo cinci minute de mers pe acel coridor şi desigur, cinci minute de linişte în care eu aş fi vorbit mult şi bine, am ajuns la cafeneaua de la parter. Locul perfect unde puteai purta discuţii fără a fi deranjat sau chestii de genul acesta. M-am uitat în jurul meu curioasă , mai rău ca un copil care dorea o acadea nouă şi nu ştia de unde să aleagă. În schimb, Eric nici nu s-a obosit să se uite la mese. Desigur, lui îi era indiferentă masa unde stăteam...dar mie nu! Aveam, în mintea-mi de copil-adult, o oarecare viziune mai naivă asupra locului unde mă aşezam. Şi ţinea de lumină, întuneric, lume, local...Eh, multe-multe aspecte. Totuşi, am găsit masa perfectă pentru amândoi ! Ah...îmi plăcea, într-un fel ciudat, cuvântul acesta. Nu ştiam de ce, dar când mă referean la mine şi Eric, simţeam ceva...special, de parcă inima-mi tresărea şi bătea mai tare mereu. Şi de abea îl cunoscusem. Mă întrebam ce se va întâmpla în viitor, când aveam să fim mai apropiaţi....


L-am prins de mână , l-am strâns delicat şi uşor ; nu ştiu la ce se gândea, dar sigur era important pentru el sau ceva asemănător, fiindca mi-a strâns mâna puţin - mai mult - când am ajuns lângă masa noastră. L-am privit oarecum îngrijorată, nu ştiam şi doream cu ardoare să aflu la ce se gândise în tot timpul acesta. Plus, rostise un nume. Julietta, parcă. Logodnică? Iubită decedată? Cine o fi fost această...domnişioară, care-l tulburase atât de tare pe Eric?
Am privit lumea din jurul meu. Se uitau ciudat la noi. M-am strâmbat la ei, şi-au coborât privirile la comanda lor. Dar îi dădusem drumul la mână tânărului şi undeva, în adâncul sufletului, îmi părea rău c-o făcusem. L-aş fi ţinut ore, zile, luni întregi de mână, fără a mă sătura.
Ne-am aşezat , iar eu continsuam să mă holbez la el. Da, acesta era termenul corect. Eram atrasă de gesturile lui, dar într-un fel rău. Diabolic. Şi totuşi, pe chip mi s-a întipărit un zâmbet gingaş, jucăuş. Când un chelner a venit la noi, am comandat două cafele şi două gogoşi , neştiind dacă aveau să-i placă. Speram că da , chiar nu doream s-o dau în bară de pe-acum şi apoi să creadă că sunt cine-ştie-ce disperată sau fraieră.
Apoi, l-am privit din nou pe brunetul din faţa mea şi am continuat să zâmbesc, deşi se vedea clar că eram îngrijorată. Se observa din privire. Sinceră să fiu, puteam să fiu citită foarte uşor. M-a privit şi el. Ah, în sfârşit...


Comanda ajunsese, iar eu i-am pronunţat numele de câteva ori, părea pierdut în gânduri. Sau poate, aveam eu imaginaţia prea bogată. Nu, nu, nu. Eram sigură că prima varinată era cea corectă. A spus , pe un ton nu foarte plăcut că mă aude şi că nu trebuie să-l bat la cap. Ah, ce enervant putea să fie ! Da, ştiu, înainte spusesem alte lucruri, dar totuuşi...Am preferat să nu comentez, să înghit şi gata. I-am întins ceaşca cu cafea şi o gogoaşă, apoi i-am zâmbit doar lui. Zâmbetul pe care-l creasem doar pentru el, publicul...sau mă rog, spectatorii ce urmăreau această piesă banală, nu avea dreptul să-l vadă.


Dar el nu mi l-a întors. Şi am oftat. Simţisem, mai înainte, că urcasem pe un nor. Acum, aveam impresia că o să cad în cine-ştie-ce groapă adâncă. Dar nu mă lăsam bătută. Fiind extrem de optimistă, am continuat să tot încerc să purtăm o conversaţie ca lumea.


- Nu îmi vine să cred că eşti pasionat de fotografie, mi te imaginam sculptând sau pictând, i-am spus şi am băut puţin din cafea. El s-a uitat la mine, cred că zâmbise sau măcar schiţase vreun gest...Nu, doar mi se păruse.

- Cine a zis că nu pictez sau sculptez? m-a întrebat, ironic. Mulţi pictori sunt bărbaţi, cred că ştii, a spus după şi a început să se joace cu medalionul.
Dorisem să spun ceva , dar cu replica sa, mi-a tăiat tot cheful de vorbă. Am tăcut şi mi-am coborât încet privirea spre cafea, oftând lung. M-am holbat câteva secunde la lichidul călduţ , nu vedeam nimic interesant şi nici nu-mi trecea ceva prin cap despre el, aşa că am abandonat cafeaua şi l-am privit din nou pe brunet. 
Am înghiţit uşor în sec, mi-am trecut limba peste buze şi am inspirat adânc, gesturi pe care, desigur, brunetul nu le observase. 


- Ce frumos e lanţul tău! De unde îl ai? Pariez că e foarte valoros. Pot să-l văd? l-am   intrebat calmă, dar vioaie şi jucăuşă, nu doream să mă considere supărată sau deranjată de spusele sale. L-am privit cu ochii mari, sclipitori, emanau dorinţă şi gingaşie pură. Chiar doream medalionul, mi se părea special, era...interesant, misterios. Exact ca Eric ! 
Pentru câteva secunde, s-a gândit probabil dacă să mi-l dea sau nu. Ei, ce naiba? Mă considera neîndemânatică? Eu, care reuşeam să cad pe stradă când nu era nicio piatră ? Dar mi l-a dat , iar eu l-am prins imediat, fericită ca un copil , fiind aproape de un accident neimportant, oarecum. Era să-i fac cunoştiinţă farfuriei cu podeaua. 
Am zâmbit dulce, uşor curioasă şi am simţit o nevoie ciudată de a afla mai multe despre Eric. Şi până la urmă, nu acesta era scopul meu?
- Părinţii tăi unde sunt? l-am întrebat pe un ton plăcut auzului şi am ridicat uşor din sprâncene.
- Nu cred că ar fi o idee bună să discutăm despre asta, mi-a spus deja deranjat de întrebare - oare de ce? -, scrâşnind din dinţi. Locuiesc singur într-un apartament de aici, a adăugat de parcă ar fi ştiut că asta doream să-l întreb. Tu?
- Păi, părinţii mei sunt plecaţi din ţară momentan, cu afaceri, iar eu stau singură. Însă sunt nişte oameni foarte buni şi...dar m-am oprit brusc. Era încruntat, dar ochii - violeţi , speciali , superbi ! - străluceau fascinant. Vai, dar îmi plac la nebunie ochii tăi ! i-am spus , privindu-l de această dată mult mai atentă .
- Nu ştiu ce să zic, dar îţi mulţumesc. Mi se pare că sunt diferit şi fără ei, cu ochii aceştia mov, par un ciudat, probabil, mi-a zis şi eu am clătinat dezaprobatoare din cap.
- Mi se pare că eşti special aşa, cu ochii aceştia şi cred că ai fi mai frumos dacă ai zâmbi puţin – ştii, să îţi ridic colţurile gurii ; i-am spus vioaie , dar chipul mi s-a întunecat încet când am văzut că oftase. 
De ce, mă rog frumos? În curând, aveam să aflu răspunsul la întrebarea aceasta!
A dat din cap , s-a uitat la tavan , a părut deranjat. Îmcă nu înţelegeam de ce. Dar a început să se joace cu ceaşca de cafea. 
- Nu, a zis acesta, luând o altă gură de cafea. Nici să nu te gândeşti, a murmurat apoi , iar eu m-am strâmbat jucăuşă la el.
- Haide, fă-o pentru mine! Te rog. Dacă nu, îţi arunc lanţul ăsta pe geam, l-am ameninţat plină de viată, deşi ştiam că nu o voi face. Eram al naibii de sigură că îmi va zâmbi. Plus, ca avantaj pentru mine, masa noastră se afla la câţiva paşi de o fereastră.
În schimb, Eric s-a uitat urât la mine, mai-mai să mă ucidă din priviri. Hotărâtă, am clătinat din cap în semn că nu-l ascult nici moartă. Mi-a spus numele, l-a accentuat în aşa fel încât am simţit fiori reci pe spate. Dar eu am surâs, am chicotit jucăuşă şi i-am spus că are o aură întunecată, că trebuie să o purifice, prostii de genul auzite de la câteva amice. Se enervase, a murmurat un "nu" mult mai hotărât decât al meu. Începeam să cred că o să-mi i-a gâtul şi sincer, asta mă amuza şi speria în acelaşi timp.
În timp ce el se uita spre cine-ştie-ce locuri, eu mi-am terminat cuminte gogoaşa şi am continuat să mă joc , de data aceasta, mai atentă cu lănţişorul lui Eric. Îmi plăcea la nebunie şi aveam impresia că aveam unul asemănător pe-acasă...
Am observat cum şi-a întors privirea spre mine, apoi leneş, a împins farfuria cu gogoaşa lui spre mine. L-am privit surprinsă, dulce, ca un copil ce-şi primise acadeua. Am luat finuţ gogoaşa în mână şi am muşcat uşor din ea, copilăreşte, dar într-un mod foarte atrăgător. 
- Lilith, eh? Cea care aparţine nopţii, a meditat. După legende, Lilith fusese prima soţie a lui Adam şi fiindcă nu a vrut să-l asculte, a fost transformată într-un demon. Apoi Eva i-a urmat ; l-am auzit spunând şi l-am privit atentă, suprinsă de vorbele sale. Ah, începea în sfârşit o conversaţie! 
- Eh, de unde ştii toate astea? l-am întrebat totuşi curioasă, privindu-l cu ochii mari, verzi, plini de viaţă.
- Cred că, spre deosebire de tine, am fost mai atent la orele de istorie din generală şi liceu. Însă cred că prefer să-ţi spun Lily fiindcă ţi se potriveşte mai bine, presupun. Înseamnă puritate, frumuseţe, inocenţă. Perfect ţie.
Când l-am auzit, am mărit ochii. Inima deja îmi bătea mai repede, zburam. Unde, nu ştiu. Dar m-am îmbujorat delicat în obraji. De mult nu-mi mai spusese cineva asta, decât mama la telefon sau tata, când îl apuca "dragostea" . 

Peste câteva clipe, minute poate, un tip mai idiot, mai...ratat, mai ultimul om de pe planetă pe care aş fi dorit să-l văd , şi-a făcut apariţia la masa noastră. Arăta oribil, îmbrăcat ca din gunoaie şi extrem de nervos pe mine , a urlat ca apucatul, încât lumea s-a holbat la noi. Mă simţeam prost. Am înghiţit în sec şi totuşi, l-am privit surprinsă , dar calmă. Sau părând calmă. 
- Te rog frumos ca, de acum în colo, nici să nu mai îndrăzneşti să vorbeşti cu mine! Nu ai nici un drept să îl faci pe Eric fraier, când tu, de fapt, eşti unul mai mare decât el. Aşa că, te rog, cară-te ! i-am zis rece şi l-am privit urât, eram genul de om cu mască de înger şi chip de demon. Eram un...drăcuşor dulce.
M-am ridicat de pe scaun, încă ţinând în mână lănţişorul lui Eric. De fapt, tipului îi era teamă de mine. Puteam fi uneori periculoasă, dacă doream. Dar totuşi, cine era acest "nimeni" ? Un obsedat, un disperat, al cărui nume, fără supărare, nu mă obosisem să-l ţin minte. 
Dar toată răutatea mea a dispărut când nimeni-ul a găsit un vas cu apă. Mergea cu spatele. L-am privit cu ochii mari, de această dată speriată şi din instinct, m-am dat în spate. În a doua secundă, Eric era în faţa mea şi priveam cum  sticla se spărgea în cioburi micuţe, cum îi provoca răni pe braţe. Am ţipat şi mi-am dus mâna la gură , am făcut un pas în spate, brunetul m-a îmbrâncit fără să vrea, iar eu - o neatentă cu dimplomă ! - m-am împiediat de pervazul ferestrei şi am căzut în gol. 
De fapt, spre norocul meu, am reuşit să mă prind cu o mână de acesta, încât să nu mor cu oasele rupte sau ceva asemănător. Îmi era teamă, tremuram şi deja îmi venea să plâng. Lănţişorul îmi aluneca încet printre degete, eram sigură că Eric avea să mă urască toată viaţa pentru asta. Dar nu ştiu în ce fel şi în cât timp, Eric m-a ridicat, m-a salvat şi îi auzeam inima cum bătea. Aveam capul pe pieptul lui, gâfâiam, încercam să mă calmez, dar nu puteam. L-am strâns de tricou involuntar şi mi-am împuns chipul în pieptul lui. Îmi dăduseră lacrimile. Îi pierdusem lănţişorul. Eram o mare-mare idioată!
M-a întrebat dacă sunt bine. Ce îi puteam răspunde, când braţele lui sângerau, când lănţişorul lui era acum prin cine-ştie-ce loc ? Am înghiţit în sec şi mi-am ridicat privirea către el, încercând să ignor mulţimea de oameni ce se strânsese în jurul nostru. 
- Da, sunt...cred! Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc! Şi...Eric, te rog să mă ierţi. Te implor să o faci, am murmurat pe un glas tremurat şi stins, apoi mi-am petrecut braţele după gâtul lui, simţind lacrimile curgându-mi lin pe obraji. Mi-am adâncit chipul în gurmazul lui şi după câteva clipe, braţele lui mi-au înconjurat trupul firav. 
- Nu-i nimic, a spus acesta în şoaptă, încât de abea dacă auzisem. 
M-a ridicat de jos, m-a aşezat în braţele lui, dar n-a mai scos o vorbă. Totuşi, ştiam că plecasem din cafenea, că ne îndreptam spre un loc anume, dar nu voiam să-l întreb sau să mai spun ceva. Acolo,cu capul lipit de pieptul lui  şi auzindu-i inima, mă simţeam...bine, dacă stăteam să dau la o parte toate celelate detalii oribile ce făcuseră ziua aceasta să se transforme din frumoasă în nenorocită. 
Am auzit în surdină o uşă deschizându-se. Nu am deschis ochii, am lăsat tăcerea să ne domine pe amândoi. Eric m-a aşezat pe o canapea, cred şi  încăperea, spre uimirea mea, era întunecată. Deschisesem ochii, în sfârşit. Erau roşii de la plâns şi umflaţi. Mi-am ridicat privirea către Eric, care era cu spatele la mine. Îşi bandaja mâinile, din câte mi-am dat seama.Am oftat şi mi-am muşcat uşor buza, uitându-mă curioasă în jurul meu. Era o cameră obscură, am putut vedea fotografiile de pe pereţi şi toate ustensilele necesare. 
- Uhm...vrei să te ajut? l-am întrebat pe un ton uşor tremurat, iar el a clătinat din cap, dar nu mi-a vorbit şi nici nu s-a uitat la mine. Mi-am dres glasul, mi-am trecut mâna prin părul ciufulit şi m-am ridicat. Am păşit spre el, mai mult împleticindu-mă, dar am reuşit să ajung în spatele lui. 
- Spune ceva, te rog...am şoptit şi mi-am rezemat chipul de umărul lui. I-am simţit atunci privirea tristă pe care mi-o aruncase. M-am uitat printre gene cum lăsa bandajul pe masă, cum se întorcea spre mine şi cum îmi ridica capul pentru a mă privi în ochi. Ai lui, de această dată, erau profunzi. Erau adânci, simţeam cum mă înec într-un abis violet plăcut, dar melancolic. Ai mei, verzi, strălucind stins acum şi plini de puritate şi gingăşie, s-au lăsat fermecaţi de el. De Eric. 
- Nu am ce, Lily. Mai bine...te-ai duce şi te-ai linişti. Nu am poftă de tine, de zâmbetul tău, de vocea ta, de nimic. Doar du-te pe canapea, mi-a spus rece şi am înghiţit în sec. Tonul lui era de gheaţă, mă speria, mă omora încet. Am dat din cap, îmi era frică de el de data asta. 
M-am întors uşor pe călcâie şi am păşit încet, foarte lent spre canapea. Dar am simţit brusc o mână rece strângându-mi încheietura. M-am oprit.
















Christmas time!



De mâine intrăm frumuşel în luna decembrie, deci în luna cadourilor, a lui Moş Crăciun şi a oraşelor pline de luminiţe seara. 
Pot zice, cu sinceritate, că ador decembrie din toate punctele ei de vedere! De ce? Ei bine, dăruiesc şi primesc ori cadouri, ori zâmbete şi îmbrăţişări ori sentimente. Şi mă bucură tare mult...
Apoi, mă cuprinde o fericire blândă şi al naibii de plăcută doar când mă gândesc că vine Crăciunul şii din păcate, şi Revelionul ce mă anunţă că şi anul ăsta a trecut repede. Şi într-un fel ciudat, îmi pare rău.... Dar totuşi, sunt fericită. Mă simt bine, din câte cred. 
Oricum, voi mai posta, dar acest "gând" a fost doar aşa....că mai sunt decât 24 de zile până pe 25.Decembrie! 

Cu sinceritatea unui copil, Miru!

And smth funny :)

marți, 29 noiembrie 2011

Puncte puncte puncte


Vreau să scriu şi nu ştiu ce. Vreau să murdăresc 'coala' cu sentimente, s-o umplu de cuvinte anoste şi s-o arunc la gunoi, ca apoi s-o scot de acolo şi s-o aşez în ramă. Vreau să citesc ce-am scris şi văd cu stupoare că hârtia-i în continuare albă. 
Vreau să tip la pereţii şi vreau să îi aud oftând. Vreau să las uşa între-deschisă, nu s-o trântesc, vreau să mă-arunc în pat, să mă adâncesc în aşternuturi şi să zbor, să-mi golesc mintea de voi, de noi, de oricine. 
Vreau...să vreau. 
joi, 24 noiembrie 2011

Gânduri simple

„Eşti exact ca un tatuaj făcut în adolescenţă!”



Un moft, adică. Te-am vrut că-mi plăceai, erai frumos şi-mi aruncai doar surâsuri atrăgătoare. Păreai blând, iubitor, mă „topeam” când veneai la mine şi ziceai câte-o idioţenie. Eram adolescentă, înţelege şi tu asta. 
Dar n-am crezut  vreodată că-mi voi da dreptate. Când zic „păreai” , aprob din cap. Ai idee de ce, tatuajule? 
Vezi tu, fiind doar o 'fiţă' , exact ca altele, tu deşi ai rămas acelaşi în decursul anilor, pentru mine te-ai schimbat radical. Ai devenit un străin care nu avea idee că mi-a aruncat surâsuri şi priviri, aşa că te-am am preferat cu o plăcere nebunească să te uit.
Ah, şti de ce spun „plăcere nebunească” ? Lasă-mă să-ţi explic, e mai simplu decât unu plus doi, care crede-mă, nu-ţi dă patru. 
Te-am uitat şi m-am simţit bine, am văzut „alte tatuaje” pe care le voiam pe pielea mea, dar nu îndrăzneam să fac cunoştiinţă cu ele. Cu tine am îndrăznit şi acum, când mă uit reflexia ta în oglinda mă strâmb nemulţumită. 
Aşa că, plăcerea aceea nebunească de a te uita e datorită faptului că m-a ajutat oarecum să te şterg din colţul pielii, să te dau la o parte cu câteva gesturi banale ale mâinii. 

Tu, tatuaje adolescentin, ai fost şi n-ai fost important.
duminică, 20 noiembrie 2011

Tu nu ştii...

Dar e în tine, e în noi, e toţi ceilalţi un monstru oribil, crud, egoist, ce te omoară de fiecare dată încetul cu încetul, secundă cu secundă extrage seva vieţii din tine, se hrăneşte cu ea, o prelucrează şi-o face să ajungă mici particule de fericire moartă.
Şi când monstrul ăsta doarme, când este ignorat, noi ne simţim singuri. Acest „monstru” deşi e vinovatul a multor crime sufleteşti, ne face bine. Ne face fericiţi, ne obligă să-l băgăm în seamă, să dăm atentie şi celor ce poartă în ei un geamăn al său...
joi, 17 noiembrie 2011

Borcanul cu vise şi speranţe


S-a spart. Nu ştiu cine a îndrăznit să-l mişte aşa de tare încât să cadă de pe raftul de sus, cel mai înalt, al sufletului meu şi să-l facă să se izbească de podea, sfărâmându-se în zeci de cioburi mânjite de seva blândă a speranţei, de sângele încă proaspăt al viselor şi să-mi murdărească pereţii sufletului, să-i zgârie şi pe mine să mă doară. 

***

S-au luat la ceartă, din nou. Minciuna stă pe un scaun şi Adevărul pe o canapea. Se privsc curioşi şi trişti, dezamăgiţi unul de altul. Iar nu şi-au făcut treaba aşa cum trebuia.
Minciuna n-a ştiut, n-a avut habar cum să-l înveţe pe om să zică totul corect şi bine, iar Adevărul a uitat că el îi răneşte pe toţi, că Minciuna guverna totul până mai de mult. Până într-o zi, una oarecare, când Adevărul s-a trezit din visare, când şi-a adus aminte că şi puţină suferinţă nu strică, dacă asta înseamnă că ne vom aduce aminte că el ar trebui să pună punctul pe I, că el ar trebui să dea ultimul cuvânt, nu egoista de Minciună, care acum, râde amuzată de tot ce-a îndrăznit şi a reuşit să facă.
- Măcar eşti fericită, mincinoaso. 
- Să ştii că sunt, tu, cel ce grăieşti doar vorbe fără sens! 
- Nu vei mai fi, şti asta, nu?
- Vai, Adevărule, nu mă ameninţa! Tu cine crezi că a pornit războaiele, tu cine crezi că i-a făcut pe oamenii să se urască, să ţipe şi să se războiască?! Tu, un infantil bun de nimic?! 
- Nu, tu. Cea urâtă de toţi, cea de care toţi se folosesc doar ca să scape uşor! Eşti o folosită şi nimeni nu te are la suflet, NIMENI, Minciună acră şi istovitoare! 
- Ai grijă ce spui, Adevărule! Tu ţii la mine, tu eşti un nimeni, un nimic . 
- Greşeşti amarnic, draga mea. Te îndoieşti, iubito! Nu ţin la o Minciună care face rău, care omoară oamenii şi se bucură că unii plâng, ţin la o Minciună minoră, care îi face pe unii să zâmbească, deşi au fost minţiţi în faţă. 
- Şi ce, tu crezi că eu sunt prima?! Nu pot să cred că-mi zici tu mie asta, Adevărule! Tu, tocmai tu, cel ce îmi ţii morale despre dreptate şi dragoste, şi bunătate în lume. Bunătatea e plictisitoare, ascultă la mine! 
- O fi banală, iubita mea. Dar şi tu, la un moment dat, cu tot răul tău, vei ajunge plictisitoare. 
- Minţi, minţi, încetează! Taci! 

Minciuna a sărit de pe scaun, şi-a privit consortul cu lacrimi alunecându-i pe obrajii palizi. 
- Eu sunt Adevărul. Eu nu mint, eu doar îţi spun lucruri veritabile şi sigure. 
S-a ridicat şi el de pe canapea. A luat-o în braţe, Adevărul era blând. Şi i-a şoptit Minciunii la ureche că deşi o doare ce îi zice el, ea ştie că are dreptate, că şi ea este bună. 
Şi-au hotărât cei doi, nu după multă vreme, să facă pace. Minciuna exista şi ajuta mai puţin lumea, iar Adevărul avea grijă de toate şi de toţi, privea lumea şi încerca să facă totul bine.

***



vineri, 11 noiembrie 2011

Îmi e dor...


De „noi” . De „acele” momente perfecte. De zâmbetul meu. De privirea ta. De soare. De acel „împreună”. 
De tine.
De fapt, îmi e dor clipele când puteam să pronunţ  „noi” fără nesiguranţă în glas. Când vântul bătea blând, când eram învăluiţi de o fericire utopică, ireală, poate falsă. Te simţeam pe tine, acel „TU" efemer, alunecându-mi prin vene mai repede ca sângele, ajutându-mă să respir şi să deschid ochii. 
Şi acum, îmi e dor de fericirea falsă, de tine în sângele meu, de bătăile inimii care se opreau când mă priveai. N-am înţeles şi nici n-am încercat să definesc dragostea ce ne-o purtam. Era dragoste, atât ştiam, era pură şi părea perfectă. Dar perfecţiunea n-a existat şi nici nu va exista, perfecţiunea e o minciună adevărată. Devine un paradox când încercăm să o atingem sau când dorim să o definim. 
Şi cel mai mult îmi e dor să zâmbesc fără să mă gândesc la tine şi apoi zâmbetul meu să piară încetul cu încetul, distrus de amintirea ta crudă, atât de plăcută şi frumoasă încât îmi sfâşie inima.

Dar am terminat cu toate aceste lucruri. Am încercat, de fapt, să pun punct la fraza iubirii noastre, ce părea nesfârşită. Nu avea nici măcar virgule, era neînţeleasă şi admirată de toţi. Şi era a noastră. Şi acum, în prezentul urât, rece, superficial, fraza aceea are un sfârşit. Nu e frumos. Nu e perfect. Nu e dureros. E un sfârşit. 
Şi îmi e dor de începutul frazei, îmi e dor de clipa când punctul nu se apropia de noi. 
Îmi e dor să-mi fie dor....
sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Dragă mamă şi tată...

Dragă mamă şi tată


Mulţumesc. Cât de stupid încep, nu?  Şi sinceră să fiu, nici nu ştiu ce să scriu prima dată şi ce să vă spun mai exact, căci am vaga impresia că orice aş încerca să aştern pe hârtie nu ar fi de ajuns să vă arât cât de mult ţin la voi şi cât de mult vă preţuiesc şi vă mulţumesc că sunteţi ai mei. Doar ai mei...
Fiind o pură şi nonşalantă egosită, presupun că sunteţi obişnuiţi şi că voi ştiţi mai bine ca oricine că nu-mi place şi nu mi-a plăcut să vă împart cu alţii. Nu vorbesc cu cei din familie, aici reuşeam şi încă reuşesc să fac excepţii, dar cu ceilalţi...ei bine, stă altfel treaba.

Pot declara, cu sinceritate, că toţi anii mei de viaţă petrecuţi alături de voi, petrecuţi alături de zâmbetele voastre blânde, duioase şi de privirea voastră mândră uneori sau mustrătoare în alte clipe, sau pur şi simplu doar privirea aceea fascinantă şi plină de căldură şi iubire părintească a voastră, a mult iubiţilor mei părinţi, au fost perfecţi. Şi acum, în caz că-mi veţi cere să definesc perfectul în viziunea mea, am să încep să le povestesc oamenilor despre voi şi despre dragostea ce v-o port şi grija şi armonia blândă pe care mi-o dăruiţi fără a vă trece măcar prin minte să-mi cereţi ceva înapoi.

Şi-mi pare al naibii de rău că n-o faceţi, fiindcă sunt momente când nu ştiu ce să fac şi cum să fac ca să ştiu că sunteţi mândri de mine, că vă mulţumesc îndeajuns de mult încât să vă arăt că voi, sfătuitorii, confidenţii şi prietenii mei cei mai buni, însemnaţi foarte mult pentru mine. Însemnaţi totul...De fapt, vă pot numi acel „ceva” fără care n-aş putea exista sau existenţa mea pe acest pământ ar fi nulă şi adevărul este, că lipsită de voi, viaţa mea ar fi o simplă poveste, lipsită de nuanţă şi plăcere.

Aţi reuşit, în cine-ştie-ce mod miraculos, să mă creşteţi pe mine şi pe sora mea în cel mai bun mod posibil. E adevărat, nu sunt perfectă. Sunt om, până la urmă. Şi ştiu că am călcat peste cuvintele voastre, ştiu că nu v-am dat dreptate atunci când trebuia, dar totuşi, voi m-aţi înţeles, nu m-aţi certat, ci aţi continuat să fiţi acele modele demne de urmat, acele persoane speciale în adevăratul sens la cuvântului. Dar vreau să ştiţi că-mi pare rău, îmi pare foarte rău că au existat clipe în care am trântit uşi, am ţipat şi m-am comporta prosteşte faţă de voi, faţă de oamenii care nu au meritat şi nici nu merită aşa ceva.
Dar ştiţi ceva? Nici voi n-aţi fost perfecţi. N-aţi fost cei mai cei , dar măcar , aţi fost acolo când aveam nevoie şi aţi fost ai mei, aţi fost şi încă sunteţi jurnalul meu deschis.

Şi pentru toate aceste lucruri şi pentru altele sute pe care nu le-am menţionat, vreau să vă mulţumesc. Vreau să ştiţi că sunt mândră să fiu fiică voastră,  sunt fericită atunci când mă gândesc că voi mi-aţi dat viaţă şi că voi m-aţi crescut şi m-aţi modelat în aşa fel încât acum sunt sigură că atunci când voi creşte voi fi minunată, aşa ca voi.
Închei această „scrisoare” cu doar două cuvinte nepreţuite şi ce-i drept, rare...

Vă iubesc, M.
luni, 24 octombrie 2011

Plictisitor.

1 . Urăsc geografia.
2. Sunt superbă.
3. Ador istoria.
4. Urăăsc matematica şi fizica şi şi...cam atât, pentru moment.
5. Sunt genială.
6. Nu ştiu ce e cu postul acesta , dar n-am nici cea mai vagă idee despre ce să scriu , dar vreau să scriu despre ceva , aşa că tastez doar TĂMPENI.
7. Ar trebui să scriu capitolul la Zaruri...
8. Ar trebui să fiu mai indiferentă şi mai nepăsătoare , dar nu sunt. Fuck yeah...
9. Azi am făcut simulare de incediu şi de cutremur şi un domn Inspector ne spunea despre ce să facem şi eu , din păcate, eram ceva gen : Ştiu deja asta , mi s-au mai reptata de vreo trei ori anul trecut şi în a IV-a.
10. Am alergat ca disperaţii pe scări , deşi ni s-a zis clar să nu facem asta. No, eu n-am făcut-o, dar am râs de colegii mei care urlau.de parcă s-ar fi aflat pe câmp , nu în şcoală. :"D
11. Nananana, am să-mi fac tema la geometrie. Cât de amuzant a sunat asta, nu?
12. M-am apucat să citesc Cişmigiu & Comp de Grigore Băjenaru. Interesantă carte, poate fac ceva mai târziu un post despre ea.
 13.Voi merge - cred , nu ştiu , nu sunt sigură - în excursie la Păltiniş. Am mai fost , dar nu strică încă un weekend.
14. Again, nu mai ştiu ce să scriu...Pe mai târziu !


Cu sinceritate şi plictiseală, M.
miercuri, 19 octombrie 2011

B0ne's blog.


Erm, ok, ok. :) 
Am fost rugată să fac publictate blogului de mai sus, care mie-mi place. De altfel, îl şi urmăresc. Mă rog. "Artistul necunoscut" ce-l scrie se numeşte Laurenţiu Golea şi este un prieten foarte bun de-al meu. O mică idee despre ce veţi găsi acolo...
Tutoriale ( în viitor, îi la început băiatul *laughs* ) deespre...diferite chestii, păreri, muzică bună ( indie & dubstep! ) . Desigur, va ajunge popular, sunt sigură, căci creatorul lui îi un tip ok şi..să spunem, genial în felul său de a fi. Implicit, sunt sigură că vă va face plăcere să-l urmăriţi, citiţi şi aşa mai departe.

Cu sinceritate, M.

Şi nebunii sar de pe pod...


Să auzi un om spunând " Mâine mă aruc de pe pod! " e ceva ciudat. E un lucru nebunesc şi mai ales, neobişnuit.
Dar să auzi doi şi să-i vezi făcând-o , e minunat. De ce? Un cuplu de nebuni se aruncă de pe pod. E iubire, motivează ei şi apoi , îşi dau drumul. Iar noi privim. inutili cum cei doi îşi sfârşesc viaţa. Fiindcă, să recunoaştem, societatea nu mişcă un deget, decât judecă. Şi priveşte, şi manipulează şi omoară...şi face atâtea lucruri teribile, încât noi, ceilalţi, cei care nu aprobă tot ce spune societatea şi tot ce face uităm să mai diferenţiam binele de rău. Da, părerile se împart. Dar când zece spun că e o prostie, o ipocrizie ca nebunii sa sară de pe pod, fără a le cunoaşte adevăratele intenţii şi doar unul îi lasă să facă ce doresc, îi lasă să moară fericiţi, de fapt...noi cui vom da dreptate? Ălora zece, care au să facă scandal din cauza iubitei şi scumpei nebunii sau celui care a ridicat din umeri, care a spus "au vrut să se iubească, au vrut să sară de pe pod, au vrut să arate lumii că nu societatea conduce, că şi noi avem păreri.." ? Ah, da! Ălora zece, că-s mai mulţi.
Apropo, nebunia-i scumpă dracu! Nu mulţi o au şi cei care suferă de ea, cei care îşi spun cu glas tare opinia, cei care nu judecă, cei fără prejudecăţi şi geniile...ei bine, au dat o avere pe ea! Nu bani, nu bunuri personale...şi-au dat viaţa, şi-au dat vorbele, şi-au dat dragostea, au dat tot ce-aveau, au dat nepreţuitul , involuntar de fapt.
Nu mă credeţi, nici nu vreau s-o faceţi şi sigur, acum ziceţi că greşesc amarnic. Ei bine...dacă zece spun că regele-i nebun , iar ei sunt cei "normali" şi doar unul îl aprobă pe rege, ce-o să facem? Rămânem normali, fiindcă cei mai mulţi dintre noi se tem să fie judecaţi. Le'aş zice, temătorilor, să-şi revină. Căci atunci când societatea aruncă o părere nedreaptă-n aer - Tipa de la colţ e urâtă, are ochii căprui, spre exemplu - persoana aceea îşi pierde încrederea. Apropo, nu noi suntem urâţi, societatea este. Fiindcă frumuseţea se exprimă în sute de lucruri, nu doar prin corp.
Dar să revenim la nebunii noştri.
Au sărit. De fapt, au urcat pe margine, s-au ţinut de mână, au zâmbit şi...şi-au dat drumul. Aerul rece le-a atins chipul, râsetele le-au luminat sufletul şi la sfârşit, apa i-a îmbrăţişat şi i-a ucis pe nebunii fericiţi.
Au fost nişte oameni neoboşnuiţi în ochii multora, dar plini de dragoste pură în ochii nebunilor.

Cu sinceritate, M.
vineri, 7 octombrie 2011

M-am întors !

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
- Nichita Stănescu
Mi-aş dori să pot minţi şi să spun că doresc să cresc mare , să ajung la liceu , să mă lovesc cu capul de uşă şi apoi să dau la o facultate bună , iar după să fiu...mă rog, un adult. 
Dar nu pot. Şi nu vreau. Îmi doresc cu o ardoare să rămân la vârsta asta , să fiu pentru totdeauna adolescentă şi copilăroasă , fiindcă îmi dau seama cu regret că pe la douăzeci şi ceva de ani mi se va cere să mă maturizez. Sinceră fiind, naivitatea şi felul meu pueril de-a fi sunt...ale mele şi nu cred că mă pot desprinde de ele. Oricum...
Aţi observat şi voi frunzele rătăcite ce zboară în aer ? Aţi auzit acel „scârţâit” când le călcaţi ? Aţi văzut cum ruginiul al câtorva pare fasinant în lumina soarelui ? Oh...aţi auzit la ştiri că mâine plouă?
Apropo, a venit toamna. E mai timidă anul ăsta , ca şi-n cei trecuţi , dar tot îşi face simţită prezenţa. Are câteva gesturi de-ale ei, cum ar fi răceala de dimineaţă şi covorul mişcător de pe alei sau de pe trotuar. În rest , parcă e încă vară. Dar suntem în luna octombrie şi scoala , la rându-i , a început de ceva vreme ! Urât, nu ? Adevărul e că acest anotimp, ce ţine ca toate trei luni, nu-mi surâde. E frig, e rece şi va ploua. Vor fi nopţi în care o să fulgere, în care o să am impresia că fereastra-mi va fi spartă de picăturile furioase ale ploii şi mai vor fi zile în care umbrela va şti că trebuie să stea în mâna dreaptă. E genul de vreme pesimistă , oribilă , care-mi dă o stare de melancolie profundă şi mă face şi pe mine, de altfel, să devin un om lispit de nuanţă, fără speranţe. O fi, poate din cauza că eu sunt cea optimistă. Toamna asta, presimt, că vă ma juca pe degete ! Când va tuna, eu o să tresar şi când o să plouă , mă voi holba pe fereastră la trecătorii grăbiţi , ce aleargă agitaţi pe stradă , după tramvai sau taxi sau pur şi simplu să nu se ude. Apoi,  îmi vor trece cine-ştie-câte gânduri dramatice prin minte şi mă voi comporta într-un fel neobişnuit.
Mi-am dat seama, de curând, că toamna în sine e neînţeleasă, dramatică şi pesimistă. Şi foarte schimbătoare. Dar, dacă stau să recunosc , şi eu sunt schimbătoare. Şi totusi, ea mă întrece. 
Dar trecând peste toate aceste amănunte, mă fascinează jocul ei de culori, vântul care dansează tango sau vals cu frunzele, cerul pictat în gri şi uneori, razele sfioase ale soarelui ce-şi scot căp'şorul din ascunzătoare şi se mai uită şi la noi. La societatea mizeră, cu mici excepţii bune.
Da, mă contrazic pe mine însumi şi da, ştiu că nu-i bine. Dar, ca şi primăvara, vara sau iarna, toamna are părţile ei bune şi rele. E ca un om, de fapt. E schimbătoare, e dramatică, e o actriţă ce joacă un rol important în spectacolul regizat de timp, e colorată şi plină de strălcuriea-i proprie. 
E toamna , cu răceala şi lacrimile ei obişnuite. Nu mai ştiu ce să sciru...
Închei cu altă poezie, a lui Bacovia. Sper că v-a plăcut acest post şi vă rog să-mi iertaţi lipsa! 
În toamna violetă, compozitori celebri
Au aranjat un vast concert...
Pe galbene alei, poeţii trişti declamă lungi poeme -
E-o toamnă, ca întotdeauna, când totul geme,
Frumos, şi inert.

Pe străzi elegante, ca o părere,
Femeia modernă a trecut, şi revine:
Tot haosul e-o veselie de eter.

Şi, dacă se zguduie oraşul,
Şi creierul rămâne pierdut;
Şi, dacă munca trosneşte din braţe, din piatră, din fier, -
Mulţimea anonimă se va avea în vedere
Tot, ce-mi trebuie să am, pot să cer.

Parfum... incendiu violet, şi becurile-aprinse,
Amurgul licăreşte pe-oraşul de vitrine -
Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse,
Plângând,
Şi fredonând,
Gândindu-mă la mine.
luni, 12 septembrie 2011

bla-bla-bla.

Gen 8:00 dimineaţa. *laughs*







* p.s. iertaţi postul că este minuscul, dar...a început şcoala.* 

Nu o să încep cu clişeica propoziţie " vaai, a venit toamna. a început şcoala. o să mor" , deşi am vaga impresie că voi intra în comă clinică. :]]
Partea cu toamna - e un anotimp!? primăvara, iarna şi vara poartă aceeaşi etichetă şi nu crizăm - . Partea cu şcoala. Ehehe. Mi-am văzut colegii azi. Mai înalţi, cu aceleaşi zâmbete şi dornici - aha - să începem clasa a 7a. Oricum, am văzut şi luume nouă + a fost o zi enervant de călduroasă. 
Dar, să revenim. Urmează câteva luni de groază, fericire, groază iar, zâmbete, râsete, plânsete şi nopţi nedormite din cauza examenelor - gen teze şi lucrări - . 
Wish me luck ! 

Post mai profund, mai interesant, mai bun de citit mâine. 











sâmbătă, 27 august 2011

Poveşti de dragoste şi nu numai...



A fost o dată...un început de basm, ca toate altele. O fată şi un băiat. Un prinţ şi o prinţesă. Un regat şi doi regi. Un oraş...doi oameni. Un destin şi un cal alb. A fost o poveste de dragoste. 

Şi totul a început de la un zâmbet, de la o privire aruncată, de la câteva frunze ce zburau în ziua aceea, de la râsetul ei şi de la mişcările lui. Cu câteva fraze şi încă două-trei întâlniri pe deal, s-au îndragostit unul de altul. A fost povestea unui băiat şi a unei fete. Dar, asta nu înseamnă că a fost şi povestea lor de dragoste şi nici nu înseamna că a fost o poveste fericită. Înseamnă multe pentru toţi, dar pentru cei doi...un an împreună. 

Poate s-au cunoscut la cafenea, sau poate pe drum sau chiar pe trecerea de pieton. Sau în timp ce se pregăteau să plece de la liceu sau de la servici. Eu nu ştiu decât că amândoi s-au plăcut. Poate că el mai mult sau poate că la fel. Mereu, între ei doi, acest 'poate' a existat ca aerul, ca oameni din jurul lor. Dar ce contează cu adevărat e că s-au iubit. Au avut prorpia lor poveste de dragoste, deşi sfârşitul nu a fost demn de ea. 
Ai fi crezut, că din cauza fericirii lor şi a iubiri ce şi-o purtau, aveau să sfârşească împreună, unul lângă altul în acelaşi cimitir sau azil de bătrâni, veseli că au avut o viaţă ca un basm.
Fiindcă, toţi stim cum se spune, nu ? Basmele întotdeauna au un sfârşit fericit. Basmul lor nu a avut un sfârşit fericit, dar nici prea trist. A fost pe undeva la mijloc. A fost un sfârşit frumos, dar melancolic. A fost al lor.
Ştiu că nu înţelegi ce spun, dar vreau să vă gândiţi singuri la povestea lor. De ce să vă spun eu detalii când aş putea, cum fac acum, să vă las pe voi să mă imaginaţi cum şi-au scris basmul şi cum l-au încheiat ? 

Oricum. A fost o poveste de dragoste. A fost un început, doi oameni, o iubire şi un sfârşit. Un an. O viaţă trăită  cu alţii. A fost...ce au vrut ei să fie. 
A fost o dată ca niciodată...ce am vrut  noi să fie.
marți, 23 august 2011

Pagini din inimă.


Să îi spuneţi şi lui "bună" , da ? Tot blogul meu e, doar că acolo n-am să pun proze sau păreri, ci doar imagini şi am să scriu despre...chestii simple, gen viaţa mea de zi cu zi. Simplu, da ? 
Ei bine, consideraţi acest post un fel de 'bun-venit' pentru noul şi frumosul bloguleţ, ce sper că o să vă încânte privirile şi o să reuşească să vă facă să zâmbiţi. 
Post mai lung şi care se va potrvi aici mai târziu. 

xoxo
miercuri, 17 august 2011

Să ne prefacem în scrum

Vrea să moară. Un tip, nu-l cunoaşteţi. Îmi i-au nesimţita libertate de a scrie despre ideea lui puerilă şi lipsită de sens. Lectură plăcută!

zogga'skizz: m'am saturat
zogga'skizz: de ce trebuie sa traiesc?
Miru: fiindcă mă ai pe mine ca prietenă 
Miru: şi nu poţi să te sinucizi, fiindcă eu nu pot să-ţi continui cartea 
Miru: decât tu
zogga'skizz: wtf...i don't need the shit that is called "my book"
zogga'skizz: fuck demonul si vanatorul
zogga'skizz: fuck life
zogga'skizz: fuck me
zogga'skizz: let's die 
Miru: >.< let's live! smile...T.T .inceteaza
Miru: poti sa te sinucizi dupa ziua de luni, te rog ? 
Miru: vreau sa te vad...ultima data 
Miru: :]]
zogga'skizz: wtf?...
zogga'skizz: ma sinucid maine! 
Miru: NU!
zogga'skizz: ma simt prins aici
zogga'skizz: de un an tot ma gandesc la asta
zogga'skizz: daca sunt un prizonier in lumea asta ?
zogga'skizz: daca ma sinucid?
zogga'skizz: si ajung intr'un loc mai bun?
zogga'skizz: poate voi fi liber 
Miru: liber pe dracu! 
Miru: nu, n-o sa ajungi undeva unde e mai bine 
Miru: viata e frumoasa, si daca nu e acum, poti s-o faci sa fie 
Miru: da ?
Miru: toti suntem prizonieri 
Miru: dar nu evadam cu ajutorul mortii
zogga'skizz: uff....atunci cum?
zogga'skizz: corpul meu e insusi o celula pentru sufletul meu distrus 
Miru: având prieteni , zâmbiind, bucurându-de că în închisoarea asta împuţită numită viaţă există oamenii care ştiu să ne facă să zâmbim uneori 
Miru: da, există dăţi în care vrei să mori dracului o dată! 
Miru: dar uiţi ceva 
Miru: devi egosit 
Miru: uiţi că o să fie unii care o să plângă după tine, care o să sufere, fiindcă nu e aşa uşor să evadezi de aici 
Miru:: nu e bine să te pierzi în deşert, când în închisoare ai căldură şi iubire şi oameni care ţin la tine
zogga'skizz: poate nimanui nu'i pasa
Miru: ba eu cred  ca sunt multi carora le pasa
zogga'skizz: nope
zogga'skizz: pentru ei sunt doar un animal
Miru: pentru mine eşti un prizonier cu gânduri tâmpite
Miru: dar eşti un prizonier care îmi e drag

_______

Poate că e urât din partea mea să postez asta aici. Dar nu-mi pasă. E urât din partea lui că vrea să facă...ceea ce vrea el, aşa că eu una cred că am dreptul de a face ce-mi doresc. Totuşi. De ce să mori ? Ce e atât de incitant la dorinţa asta...aşa de idioată şi prostească ? Aş vrea un răspuns la întrebările astea, dar nu cred că veţi găsi unul.
Eu cred că...e mai incitant să trăieşti. Ştiu că există momente în care ne-am dori să nu existăm sau să dispărem de pe faţa pământului, dar sunt mai multe momentele când zâmbim şi când ne simţim bine. Poate că greşesc, dar sunt sigură că am dreptate. Nu avem voie dreptul la moarte! Ne-am născut, deci suntem obligaţi să trăim! În niciun caz să nu să ne luăm viaţa. Pentru ce ? Pentru cine?! Cu ce ajutăm dacă...plecăm pe drumul fără întoarcere ? Pe nimeni. Ajungem ca la sfârşitul provocat de noi înşine să devenim ceva ce am urât toată viaţa. Ajungem egoişti, lipsiţi de nuanţă, de sentimente şi de orice e bun. Sau asta vrem ? Nu cred.
De ce să nu aşteptăm mai bine sfârşitul ? Fiindcă da, va veni şi el, la un moment dat. Nu suntem nemuritori. Dar totuşi...dacă tot avem dorinţa asta, nu e mai simplu să rămânem în viaţă şi gata ? Să aşteptăm şi să ne bucurăm de ce este în jurul nostru ? Nu îi înţeleg pe cei care vor să moară. Din punctul meu de vedere, nu fac bine, indiferent din ce cauză suferă.
Aşa că, cei care citiţi şi...poate vă trece prin minte să faceţi lucrul acesta necugetat, gâdinţi-vă de două ori înainte. Gândiţi'vă la cei care ţin la voi...sunt sigură că sunt doi-trei chiar mai mulţi, care o fac.

xoxo




luni, 8 august 2011

Jurnal



Jurnalul

5 iulie.

- De ce nu?
- Fiindcă nu pot.
- Dar de ce?!
- Îmi e frică.
- De mine?
- De moarte.
Cuvintele fetei erau înecate în adâncurile mării, se afundau din ce în ce mai jos şi cu fiecare secundă trecută glasul ei îşi pierdea din nuanţă şi devenea ceva stins, fără culoare. El o privea atent şi încerca să înţeleagă ce desena fata în nisip.
- Ce faci ?
- Desenez.
- Ce ?
- Nu ştiu.
- Dar ai ştiut vreodată ?
- Nu, dar ai fost tu lângă mine să-mi spui.

6 iulie.

Vorbea. Era linişte, dar el vorbea. Şi ea îl asculta fascinată. Îi plăcea să-l audă, îi plăcea să-l vadă şi să-l simtă. Îi plăceau multe la el. O întreba ceva. Nu ştiu ce să răspundă, ridică din umeri. El surâse, îi prinse bărbia. Ea chicoti şi continuă să-l privească cu admiraţie, cu dragoste, cu...pasiune. El îi spuse ceva. Ea nu înţeleasă şi îşi strămbă slab nasul. O ciufuli şi ea din nou se strâmbă.
- Dacă aş fi un animal, ce-aş fi? îl întreba ea şi râse o dată cu el.
- Animalul meu, îi răspunse el după un timp în care tăcerea predomină. Îi plăcu răspunsul lui. Îl savură aşa cum el savura momentele când era cu ea. Cu poftă.
Se aplecă peste ea şi-i prinse din nou bărbia. Ea zâmbi şi-l privi atentă.
O sărută.

7 iulie.

Unde eşti? Ea nu-l vedea. Era întuneric. Întindea mâinile disperată...silueta lui dispărea. Era confuză. Era tristă. Era supărată şi mânioasă. Îl strigă timp de câteva minute, numele lui fu purtat în aer şi apoi şters de suspinele ei. Nu se mai auzea. Încet, şi ea dispărea. Dar unde?! Îl vedea cu alta. Ce ? Nu, i se părea. E frig...Bate vântul şi ei îi e frig. Ce face? El o priveşte, apoi se apleacă peste celălată făptură de lângă el. O sărută ? Nu. O îmbrăţişează? Nu. Ce îi face ?
Se uită la ei atentă. Tremură. Îşi încoloceşte braţele în jurul propriei talii şi suflă cu greu. E geloasă şi îi e frig. Foarte frig. Ar vrea ca el s-o ia în braţe, dar el...el e ocupat cu alta. Cu alta! Nu cu ea. Şi închide ochii.
Îşi afundă nasul roşu într-un material cald şi simte ceva. Simte un trup. Cineva e lângă ea. El ? Da. Îl priveşte. Visează? Nu ştie. Dar el nu o lasă în pace. Îi invadează mintea şi ea...ea vrea să-l uite. Vrea să-l facă să plece. Dar el rămâne acolo, ca o statuie prea grea pentru ca ea s-o poată mişca.
El îşi arcuieşte collţurile buzelor şi transformă întregul joc într-un zâmbet. Ea suspină. El o îmbrăţişează şi apoi buzele lui subţiri îi ating fruntea. Îşi aude inima bătând şi apoi, de parcă ar fi fost două tobe care încercau să se sincronizeze şi să cânte în acelaşi ritm, îi aude şi inima lui. Bate o dată cu a ei.
Frânturi din realitate. O omoară. O fac să ceară mai mult!

8 iulie.

Cuvintele vin unul după altul şi se lovesc, se bat unele cu altele. Încearcă să-i spună ceva, dar nu înţelege. Nu e nimic, nu e nvoie de explicaţii. El nu mai spune ceva. O linişte mormânatală se aşează peste amândoi. Ea îl priveşte. Ochii lui...nu mai sclipeau ca înainte. Erau goi, lipsiţi de sentimente, de culoarea vieţii. Îi şterge lacrima de pe obraz. Dar continuă să-l iubească. Îşi închise ochii şi îşi lipi chipul de gurmazul gâtului lui. Îi inspiră parfumul bărbătesc. Scânceşte fără sunet, inspiră aerul plin de venin. Se sufoca.
El o strânge în braţe şi durerea încetează. Nu mai simte nimic. Cine le va mai şopti lor cuvinte dulci, armonisoare, pline de dragoste ? Cine îi va mai îmbrăţişa pe ei în miez de noapte?
Festinul a luat sfârşit. Se topesc în prorpiul duh, se transformă în siulete şterse, uitate, îmbrăţişate. Pe cer sunt două stele, lipite una de alta. Nu vor mai suferi vreodată.

xoxo

duminică, 7 august 2011

Capitolul trei.

Dupa ce ii urez inca o data 'La multi ani! xD ' lui Metal, va aduc capitolul scris de el pentru Sufletul intunericului. Nu este corectat si ne cerem scuze. Eniuei. Va urez:
Lectura placuta! ^^



3


O voce suavă şi dulce m-a făcut să înţepenesc, dând drumul mânerului uşii. Rămăsesem proptit acolo, la intrare fiind paralizat de glasul acela. Nu îmi auzisem de mult numele strigat de o persoană şi era o senzaţie ciudată. Încet, m-am întors, privind-o pe fata cu părul precum focul şi ochii verzi. Deci mă urmărise. Nu ştiam dacă să fiu enervat sau să încerc să o cunosc mai bine.

- Da? am întrebat, privind-o cum îşi trăgea sufletul.
- Tu... tu eşti el! Eric. Eu sunt Lilith. Lily pe scurt, a spus ea grăbită, cu o voce relativ disperată.
- El? Cum adică eu sunt el? am întrebat din nou, îngustându-mi ochii şi strângându-mi buzele într-o linie dreaptă.

Era ameţită, asta ştiam clar. I-am aşteptat răspunsul, bătând ritmic din picior, dar acesta nu a venit. Oftând, i-am întors spatele şi am dat să intru în clădire. Însă nu am reuşit fiindcă degetele fetei s-au petrecut în jurul încheieturii mele, strângând-o cu putere. M-am oprit din nou, devenind deja enervat de situaţia de film, asemănătoare cu o scenă din Titanic. M-am întors înspre ea, încercând să nu afişez o expresie prea enervată. Am oftat, văzându-i chipul uşor agitat, cu trăsături fine şi ochii plini de strălucire. Nu ştiam de ce, dar fata asta îşi dorea să mă cunoască şi, sincer să fiu, era singura persoană care şi-a dorit vreodată să aprofundeze relaţia cu mine. Să nu mă ştie doar din priviri şi să pună o etichetă pe mine. Deşi nu eram într-o dispoziţie prea bună, am hotărât să văd ce voia ea de la mine.

- Ce-ar fii să mergem altundeva? Stăm în mijlocul drumului, am spus, privind elevii ce ne priveau agasaţi şi se strecurau înăuntru.

A dat din cap, zâmbind mulţumită, iar eu am pornit pe hol, înspre cafeneaua de la parter. Era un loc bun pentru a purta discuţii, chiar dacă nu eram cel mai vorbăreţ om de pe pământ. Mergeam pe culoar, cu capul plecat, şuviţele brunete acoperindu-mi o mare parte din faţă. Alături de mine, Lilith era foarte fericită, privea fiecare tablou sau exponat cu atâta curiozitate şi zâmbea din orice tâmpenie. Desigur, nu înţelegeam cum poţi să fii atât de fericit. Pentru mine era de neconceput.
Am oftat şi am încercat să o ignor, jucându-mă cu un medalion în formă de aripă de înger, pe care îl aveam la gât. L-am primit în dar de la părinţii mei acum mult timp şi nu l-am mai dat jos de la moartea loc. Consideram acel obiect atât de simplu ca fiind singurul lucru ce mă lega de ei. Ultimul lucru ce îmi aducea aminte de ei.

Când am intrat în cafenea, cinci minute mai târziu, Lilith a început să se agite, întrebând unde să stăm. Mie îmi era indiferent, dar pentru ea fiecare masă părea unică. Probabil că avea multă imaginaţie fiindcă, după mine, în încăpere erau doar nişte mese rotunde, albe, cu scaune negre. Pereţii erau albi, plini cu diferite picturi celebre şi, într-un colţ, am zărit o sculptură ce înfăţişa un demon. Pentru câteva secunde, o senzaţie ciudată m-a învăluit şi nu mi-am putut lua ochii de la aripile acelea lungi, negre. Nu puteam crede că şi eu eram aşa ceva... Era imposibil... Dacă, măcar, aş fi murit cu întreaga mea familie, ar fi fost mai bine decât să fiu blestemat pentru... totdeauna. O mână caldă a cuprins-o pe a mea şi o senzaţie familiară m-a învăluit, de parcă mă atinsese sora mea. Rămăsesem cu ochii închişi, imaginându-mi că acea atingere catifelată îi aparţinea, şi m-am lăsat trasă de ea. Când mâna mi-a fost eliberată, am simţit un gol imens în inimă, unul ce ameninţa să mă înghită şi pe mine. Disperat, am deschis ochii, strigându-i numele Juliettei cu toată puterea mea. Însă, când am văzut că Lilith mă ţinuse de mână, mi-am plecat capul, cerându-mi scuze şi fiind oarecum eliberat că nu era foarte multă lume în cafenea – oricum nu aveam o reputaţie prea bună pe aici.

- Două cafele cu lapte şi două gogoşi glazurate cu ciocolată, vă rog, a spus Lilith, privindu-mă uşor îngrijorată.

Dacă mă credea nebun nu ştiu cum aveam să mă simt. Nu credeam că m-ar fi deranjat foarte tare fiindcă eram obişnuit să îmi petrec timpul singur. Nici nu îmi imaginam cum era să petreci ore-n şir cu mai multe persoane sau doar cu una. Însă, privind-o pe Lilith, ceva m-a surprins la ea. Era... diferită. Nu analizasem niciodată îndeaproape oamenii, dar de la ea simţeam un alt fel de energie, una mai bună. Nu părea ca restul fetelor înnebunite după cumpărături, farduri şi bârfe. Mi-am trecut mâna peste ochi, strecurând-o în păr, încercând să nu mă mai gândesc la ea. În fond, de ce aş face-o?

- Eric. Eric. Eric, a început a spune când a venit comanda.
- Da, da, te aud şi ştiu că ce ai comandat e aici. Nu trebuie să mă baţi atât la cap, am spus, deschizându-mi un ochi.

Mi-a întins o gogoaşă şi o ceaşcă de cafea şi a zâmbit. Am oftat şi m-am uitat în altă parte, iar ea a părut dezamăgită de ceva. Probabil că îi părea rău că nu zâmbeam şi eu, dar, sincer să fiu, nu aveam de ce. Am gustat cafeaua, jucându-mă cu ceaşca fiind aproape absent. Nu aveam ce să o întreb şi nici nu ştiam ce puteam face. În astfel de momente, preferam tăcerea, având în vedere că nu mă pricepeam la conversaţii.

- Nu îmi vine să cred că eşti pasionat de fotografie, mi te imaginam sculptând sau pictând, a început Lilith, fiind stânjenită.
- Cine a zis că nu pictez sau sculptez? am întrebat, ironic. Mulţi pictori sunt bărbaţi, cred că ştii, am adăugat, prinzând lanţul în mână.

A tăcut din nou, iar eu am realizat cât de prost mă descurcam la conversaţii. Pe lângă faptul că oamenii trebuiau să-mi scoată vorbele cu cleştele, nici nu puteam să continui o discuţie. Eram aşa de incapabil încât uneori mă întrebam de ce nu sunt mut. Atunci aş fi scăpat de această povară.

- Ce frumos e lanţul tău! De unde îl ai? Pariez că e foarte valoros. Pot să-l văd? a venit o altă avalanşă de întrebări.

Am stat câteva momente în cumpănă, neştiind dacă era în regulă să am încredere în ea. Observându-i ochii verzi, atât de doritori, am scos lanţul de la gât şi i l-am dat. Nu aveam încredere în ea, însă, dacă o supravegheam, totul avea să fie în regulă. Am stat să o privesc, cu obrazul sprijinit în palmă. Am observat cât de neîndemânatică putea fi fiindcă ţinea acel lanţ cu atâta stângăcie şi cât de aeriană era deoarece aproape dărâmase o farfurie cu o gogoaşă. Nu înţelegeam de ce fiecare gest al ei mă pasiona atât de mult şi eram curios să aflu mai multe despre ea.

- Părinţii tăi unde sunt? m-a întrebat curioasă, ridicând din sprâncene.
- Nu cred că ar fi o idee bună să discutăm despre asta, i-am tăiat-o repede, scrâşnind din dinţi. Locuiesc singur într-un apartament de aici, am adăugat, ştiind că urma această întrebare. Tu?
- Păi, părinţii mei sunt plecaţi din ţară momentan, cu afaceri, iar eu stau singură. Însă sunt nişte oameni foarte buni şi..., însă a tăcut când mi-a observat faţa destul de încruntată. Vai, dar îmi plac la nebunie ochii tăi! a exclamat.
- Nu ştiu ce să zic, dar îţi mulţumesc. Mi se pare că sunt diferit şi fără ei, cu ochii aceştia mov, par un ciudat, probabil, am spus, privind-o.
- Mi se pare că eşti special aşa, cu ochii aceştia şi cred că ai fi mai frumos dacă ai zâmbi puţin – ştii, să îţi ridic colţurile gurii.

Am oftat, dând din cap şi privind tavanul cafenelei. Luminile puternice mi-au deranjat ochii – ei fiind foarte sensibili la orice lucru – şi am început să mă joc cu ceaşca din porţelan.

- Nu, am spus, luând o altă gură de cafea. Nici să nu te gândeşti.
- Haide, fă-o pentru mine! Te rog. Dacă nu, îţi arunc lanţul ăsta pe geam, m-a ameninţat.

Masa noastră era chiar lângă o fereastră larg deschisă, ce dădea înspre un şanţ cu apă. Dacă îl arunca, era clar pierdut şi nu voiam asta în ruptul capului. M-am încruntat, săgetând-o cu privirea şi rugând-o să mi-l dea înapoi, dar ea a dat din cap, negând. Nu ştiam dacă chiar avea să arunce pe geam obiectul acela fiindcă nu o cunoşteam atât de bine pentru a fi sigur de un lucru. Trebuia, totuşi, sp am grijă de el cu orice preţ.

- Lilith, am accentuat, privind-o încruntat.
- O, vai! Ce aură întunecată în jurul tău, Eric. Trebuie să te purifici şi, pentru a face acest lucru, trebuie să zâmbeşti puţin.
- Nu, veni răspunsul meu, enervat.

M-am lăsat pe spate, privind parcul din jurul clădirii. Nu vedeam iarba din cauza arborilor înalţi, ce puteau avea chiar şi trei – patru metri. Apoi, leneş, mi-am întors privirea înspre Lilith, ce ţinea în mână aripa aceea şi se juca cu ea. Părea că îi plăcea cu adevărat. Mi-am lăsat capul într-o parte şi am observat cum îşi terminase deja gogoaşa. Nu era prea fericită şi eram sigur că îşi dorea alta. Fără să mă gândesc prea mult, i-am împins farfuria mea, iar ea m-a surprins cu o privire dulce. A tras-o înspre ea şi a luat prăjitura finuţ în mână.

- Lilith, eh? Cea care aparţine nopţii, am meditat. După legende, Lilith fusese prima soţie a lui Adam şi fiindcă nu a vrut să-l asculte, a fost transformată într-un demon. Apoi Eva i-a urmat.
- Eh, de unde ştii toate astea? a întrebat, clipind des, vag uimită.
- Cred că, spre deosebire de tine, am fost mai atent la orele de istorie din generală şi liceu. Însă cred că prefer să-ţi spun Lily fiindcă ţi se potriveşte mai bine, presupun. Înseamnă puritate, frumuseţe, inocenţă. Perfect ţie.

Chiar i se potrivea mai bine acest nume, după părerea mea. Desigur, Lilith era legat de creaturile numite demoni, de rasa mea, şi de aceea nu îl simpatizam prea mult. Pe când, Lily i se potrivea perfect. Părea atât de inocentă încât nici nu îmi venea să cred. Era clar că fusese crescută cu multă atenţie, dragoste şi că a fost ferită de toate neplăcerile vieţii. Am văzut-o roşind uşor şi m-am întrebat de când avusese parte de un astfel de compliment – deşi nu credeam că a trecut mult timp având în vedere că arăta destul de bine.
Câteva minute mai târziu, la masa noastră a apărut un tip cu părul tuns scurt, şaten, şi cu ochii negri plini de furie. Ura era canalizată, în mod curios, mai mult asupra mea. Nu înţelegeam ce putea avea acest băiat, pe care nici nu îl cunoşteam cu mine, dar am aşteptat să îşi joace rolul. După aspectul său neglijent – pantaloni rupţi şi murdari, un tricou transpirat şi adidaşi pătaţi de marker – părea a fi ieşit dintr-un tomberon. Nu părea a avea prea multă minte datorită faptului că nu se putea controla absolut deloc. O venă de la gât îi pulsa, mâinile le avea strânse în pumni, iar privirea îi era încruntată. Lily s-a uitat la el, oarecum suprinsă şi atunci mi-am dat seama că, de fapt, îl cunoştea pe tip. L-am fixat cu privirea şi m-am încruntat fiindcă fusesem deranjat din micul meu moment de linişte.

- Lilith, cum ai putut să-mi faci aşa ceva? Mi-ai spus că nu poţi să ieşi cu niciun tip, că eşti indisponibilă şi acum eşti la o întâlnire cu ăsta cu ochii mov. Cu fraierul ăsta, începu băiatul.
- Te rog frumos ca, de acum în colo, nici să nu mai îndrăzneşti să vorbeşti cu mine! Nu ai nici un drept să îl faci pe Eric fraier, când tu, de fapt, eşti unul mai mare decât el. Aşa că, te rog, cară-te, a spus Lily, pe un ton defensiv.

Am rămas şocat, privind-o cu ochii mari pe roşcată. Îmi luase apărarea, un lucru extrem de rar. Nimeni nu mă mai apărase de... nici nu ştiu de cât timp. Însă ea, o fată ce nici nu mă cunoştea, a sărit şi m-a ajutat. Era incredibil.
S-a ridicat în picioare pentru a-l înfrunta mai bine pe băiatul ce începuse deja să meargă înapoi. Nu ştiam de ce, dar părea să se teamă de Lily. Eram curios să aflu de ce era speriat de ea fiindcă nu o consideram o persoană atât de rea. Tipul s-a întors cu spatele, începând să meargă printre mese şi, când ajunse lângă una pe care era o vază plină cu apă, a luat-o în mână, aruncând-o către Lily. Ea s-a dat în spate, iar eu, aproape instantaneu, m-am băgat în faţa ei, ţinându-mi braţele pe post de scut. Lily a ţipat când sticla mi-a lovit mâinile, spărgându-se în bucăţi mici. M-am dat câţiva paşi mai în spate şi, accidental, am îmbrâncit-o. Probabil că nu era atentă fiindcă s-a împiedicat de pervazul geamului – ce era amplasat prea jos – şi a căzut. Priveam înmărmurit scena şi m-am repezit lângă pervaz, văzând că scăpase medalionul din mână. În acel moment puteam alege să o salvez pe Lilith sau să iau lanţul. M-am aplecat peste pervaz, prinzând-o pe tânără de mână şi am început să o ridic, deşi îmi era cam greu fiindcă tăieturile de la sticlă mă dureau. Când s-a aflat în siguranţă, ne-am prăbuşit amândoi, ea în braţele mele, sprijinindu-se cu capul de pieptul meu. Amândoi gâfâiam – ea din cauza fricii, iar eu din cauza efortului. Am vrut să o strâng în braţe, dar am renunţat la această idee odată ce am realizat că ambele braţe îmi erau pătate de sânge şi că aş fi putut să o murdăresc. Am oftat, amintindu-mi că îmi pierdusem ultima amintire ce mă lega de familia mea. Simţeam un gol uriaş în piept, dar mă bucuram că am putut salva pe cineva. Obosit, mi-am lăsat obrazul pe capul lui Lily şi am oftat din nou.

- Eşti bine? am întrebat, gândindu-mă că măcar ea putea să se simtă bine.

Happy B-day, Metal!

8.08.2011 



Ziua lui cupcake, lui Metal, asa ca va rog, cititorilor, sa tineti minte! :]] Fiindca, desigur, e ziua celui mai genial - ok, ok, esti mai genial decat mine, dar doooar azi. xD - si cul si tru si adoraaabil si dulce tip evar. Iti urez un 'HAPPY B-DAY! ' maaare si caldurooos si fluffeh&bluffeh.Sa te distrezi ca-n basme, sa nu te imbeti si te rog muuult-muuult, pastreaza-mi si mie o mica feliuta din tortul tau care sigur are muuulta ciocolata! Sa ai cea mai buna sampanie, cele mai bune cadouri si sa fi iubit si adorat si lucruri de genul! Doar stii ca Miru loves you, right? *biiiig huuuuuug* 
Sa fi fericit si desigur, cea mai penibila si obisnuita urare, sa fi sanatos! Sa te bucuri de ziua ta ca si cum ar fi ultima si sa-ti pretuiesti prietenii, fiindca sunt sigura ca ei o fac. Si cand vei vedea postul, sper ca ai sa zambesti! Sa zambesti larg si vesel si placut uimit ca eu, micuta ta cherry, iti ureaza cel mai maaare si cel mai genial si caldurooos : 
Happy B-day!



P.s. iarta-ma ca postul ii fara diacritice. >.<



joi, 21 iulie 2011

Gabriel Garcia Marquez



În fiecare minut în care închid ochii, pierd 60 de secunde de lumină.

 Poate că pentru lume eşti doar o singură persoană, dar pentru o persoană eşti întreaga lume.

Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.

 Doar pentru că cineva nu te iubeşte aşa cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte cu toata fiinţa sa.

21.07.2011


Mă întreb şi sinceră să fiu, nu găsesc un răspuns mai nicăieri, dacă e normal să plângi timp de două ore, în miezul nopţii şi să nu ştii care e motivul pentru care o faci. Ceea ce vreau să spun de fapt este faptul că acest post nu este o proză, o poezie, un gând - ok, asta poate e - ci este despre mine. Despre reacţia ce am avut-o azi-noapte, despre...atâtea lucruri ce poate vor părea dramatice, idioate, puerile şi în cel mai rău caz, prea sensibile. Accept asta. Adică accept faptul că sigur am să aştern câteva rânduri fără sens, pe care poate nici eu n-am să le înţeleg când le voi citit a doua oară. Totuşi, vă urez lectură plăcută! 

General, lacrimile-mi au început să mi se rostogolească ca două bobiţe mici, cristaline, de struguri pe obraji după ce am văzut partea unui serial. Exact, plâng la filme şi seriale. M-a 'mişcat' moartea unui personaj, reacţie fetei ce-l iubea şi cele câteva replici spuse de alţi protagonişti ai serialului  Anatomia lui Grey sau Grey's  Anatomy.
Deci, pot spune că acesta a fost motivul principal pentru care nu am reuşit să mă opresc din smiorcăială, chiar dacă subiectul n-avea vreo legătură cu mine. Dar cum am mai spus, sunt 'hiper-sensibilă' şi când ceva se întâmplă, ceva rău - bun - nu contează de fapt ce , încep să plâng dacă acel lucru m-a rănit în vreun fel sau doar a reuşit să mă zdruncine sufleteşte. 
Dar după ce serialul a luat sfârşit, eu nu încetasem cu acest 'joc' . De fapt, plângeam mai tare, suspinam, rămâneam fără respiraţie şi încercam în zadar să mă calmez. N-am reuşit, ce-i drept. Ba chiar am închis ochii şi mi-am spus că poate somnul avea să mă fure cândva. N-a prea mers. 
Şi ştiţi, în acel moment mi-am dat seama de un lucru. Plângeam fără să am un motiv. Nimeni şi nimic nu-mi făcuse ceva, şi normal la un film - serial aş plânge maxim doar cinci minute. E puţin frustant, într-un mod confuz, de fapt, să plângi ca prostul. Dar în acelaşi timp, e liniştitor. E rău şi bine în acelaşi timp, căci dimineaţa am avut cei mai urâţi şi umflaţi ochi din lume.
Aşa că, nu ştiu de fapt cât de normal este să plângi fără oprire, şi să nu cunoşti motivul. De fapt, nu ştiu nici dacă este normal. Dar chiar şi aşa, nu-mi pasă că v-am spus asta. Până la urmă, sinceritatea-i cea mai bună, nu? Şi sunt al naibii de sigură că există acolo, după ecranul laptopului sau al calculatorului, câţiva care au păţit la rândul lor asta. ^^ 

Cu stimă, a voastră Miru.





A toi pour toujours

You're the kind of girl people read books about

Look for the girl with the broken smile

Ask her if she wants to stay a while

DON'T WORRY

BE HAPPY