Am rămas fără timp

Incert

     
Timp.
Un deceniu. 
Un an.
O lună.
O zi, o oră, un minut, o secundă.. o vibraţie a două suflete. 
Cum îl putem defini? 
Oamenii de ştiinţă definesc trecerea timpului în ore, în zile, îl denumesc şi îl strâng în fişe, în tot felul de date mult prea complicate pentru sufletul comun. 
Ce reprezintă, de fapt, timpul? Căci în definitiv, intr-o singură zi orice este posibil. Într-o zi ne naştem, într-o zi murim ,într-o zi ne putem schimba şi într-o zi ne putem îndrăgosti

Dacă, de fapt, acest cuvânt, aceste litere aşezate cu grijă unele lângă altele "timp" "secundă" "oră" , sunt doar o altă iluzie  a  trecerii omului prin viaţă? Dacă  această  noţiune nu există şi tot ce a invăţat omenirea ca explicaţie a timpului, nu este nimic altceva decât un placebo?

O clepsidră al cărui nisip se scurge necotentit şi care o ia de la capăt atunci când vibraţia a două suflete răsună, când râsetul gingaş al unui bebeluş sparge liniştea în salonul unui spital, sau când un amorez aude pentru prima dată "te iubesc" ?

Toate aceste simple momente fac timpul să se oprească şi să nu mai curgă la fel pe lânga noi. Fericire, tristeţe,dezamăgire,mândrie…

Sau oare..

Timpul nu există. Noi l-am creat, o scuză penibilă pentru a repara greşeli, pentru a unge acele acelui ceasornic cu puţin ulei, să funcţioneze exact la fel ca în momentul stricării lor, timpul nu este nimic mai mult sau mai puţin decât un moment, un râset, o tresărire.

O vibraţie în univers.

Timpul este un om pe fugă, dorind să  prindă tot ce a lăsat în urma. Iar acest om oprit din goana sa spre regăsire nu ar însemna altceva decât stingerea luminii asupra restului de ceasuri stricate.

Nu cu timpul ne luptăm. Nu timpul ne omoară. Ci mecanica propriilor trăiri,felul în care ceasornicul inimii noastre îşi mişcă acele sau, uneori, le opreşte.

Şi oricum s-ar scurge timpul, prin clepsidre sau prin mişcarea frunzelor bătute de briza uşoară de primăvară, aţi auzit de moartea unui suflet?

Când timpul s-a oprit, aţi auzit sufletul…cum moare?

Tu, acel nimeni efemer, dispărut în abisul lumii de Nicăieri, cel ce-ţi strigi nevinovăţia peste tot, ce loveşti pereţii cu vorbe grele, ce hrăneşti naivul cu priviri piezişe, înfometate de durere...

Tu, copilul singur dintr-un colţ, ce-ţi ai domiciliul pe-un nor când vine ploaia, ce urli când tună afară; cel ce priveşti şi taci când liniştea vorbeşte, cel ce vede cum moare timpul în braţele-i plăpânde...

Dar tu, femeia tuturor , mama nimănui şi confidenta vorbelor; tu doamna Cerului, ce soarbe ceaiul în amiază, aceea care dansează cu vântul, ce-are aventuri cu noaptea şi plimbări nocturne cu luna şi stelele; tânara ce aude romanţele şoptite ale mării către soare, tu...

Ai văzut cum moare sufletul?

Voi, animale de companie, iubiri de-o vară, de-o toamnă sau de-o primvară...cei ce călcaţi pe cioburi amintite, ce vă rugaţi de clepsidră să păstreze amintiri, să se oprească timpul un minut; voi , cei ce n-aţi văzut răsăritul râzând, degetele cântând sonate pe oase arse, voi...

Aţi vorbit de moartea unui suflet ?

Şi lăsaţi-mă, la sfârşitul monoligului de seară, să inchei : Tu , cel ce-ţi ciopleşti chipul în mintea tuturor, ce amăgeşti copile cu săruturi, cu dorinţe false; acela ce savurezi iubire, ce verşi in ceşti şoapte suave şi tu, cel ce hrăneşti sufletul cu muzica lina, cu valsuri în al nopţii miez...spune-mi, tu...

Esti cel ce-ai vorbit, cel ce-ai văzut şi-ai auzit cum îţi moare sufletul, cerşind atenţie, dragoste, blândeţe? Cerşind puritate, onoare; cerşind doar bunătatea de-altă dată?

Eşti un nimeni efemer sau o energie veşnică în acest univers, eşti un erou? Eşti cel ce salvează omenirea sau cel ce o va ucide? Eşti criminalul sau salvatorul?

Toţi eroii se sacrifică pentru cei de langă ei. Toţi eroii îşi riscă viaţa şi salvează oameni pe care nici măcar nu-i cunosc. Toţi ne dorim să fim eroi. Dar în fata unei bucăţi de mâncare ne ucidem ca animalele sălbatice.

Crezi în minuni? Suflet invechit ?  “Cred!” 

Minuni… Speranţă… Lumina de la capătul tunelului care se pierde printre mii de faruri de maşini.

Nu mi-ai răspuns la întrebări, cititor neatent   !

 Spune-mi, se scurge timpul în clepsisdră, trec secundele prea  grăbite pe lângă noi…Eşti tu cel ce-a auzit, văzut şi vorbit de moartea sufletului? Dar nu eşti oare chiar tu cel căruia i-a decedat sufletul în tot acest haos cotidian?

Ai pierdut esenţa credinţei, ai pierdut esenţa ta! Nu mai crezi nici în ploaie, nici în soare, nici în firele de iarbă, nici în puritatea unui nou născut, nici in munţi, săgeţi aţintite spre cer, nici în mări şi oceane.

Nu mai crezi în lume pentru că nu mai crezi în tine şi nu mai crezi în tine pentru că nu mai poţi să crezi în lume. Ascultă-mă bine, tu nu crezi în minuni. Tu nu crezi în vieţi salvate şi în puterea miracolului!

Te-ai pierdut în mediocritate, te-ai înnecat în prostie şi indiferenţă, te-ai drogat cu promisiuni fantasmagorice. Te-ai rătăcit printre faruri de maşini…

Si luna ne priveşte… Si ne priveşte cu regret lumea putrezită, printre gratii de nori. Sau poate noi privim luna printre gratii… Dar noi nu o privim deloc, o ignorăm ca şi cum nu ne-ar fi vegheat intreaga existenţă de gândaci umani care mişună printr-o baltoacă impuţită.

Vreau sa plouă, sa vină o furtună care  sa cureţe noroiul ăsta de ipocrizie şi falsitate.

 Vreau să ma tăvălesc prin iarbă, sa mă acopăr cu naturaleţe, cu puritate. Vreau să ma înec în mare, în libertate şi vreau să mă rătăcesc între piscuri ascuţite de munţi care să mă inţepe cu demnitate şi curaj! Vreau să mă uit la lună direct în faţă fără să-mi aplec capul in faţa privirii ei neiertătoare.

Vreau să trăiesc, pentru tine, suflete pierdut şi să te regăsesc, şi-n tot acest timp ce nu ne-a iertat, şi-n toată această mizerie umană, să te reînviu şi pe tine, suflete.

Sărut-mâna, mamă!

Săruta-mi mama creștetul brăzdat de riduri Săruta-mi umerii,caci port poveri grele pe ei Imi tremura tot corpul caci nu mai Pot sa tin in mine atata așteptare Te sărut, mama Iti sărut mana care-mi izgoneste gândul rau Iti sărut dealul frunții urcat si coborât de prea multe griji Iti sărut obrajii, ti-o reveni culoarea in ei O, tu, mama draga! Mie-esti alinare pe sufletul obosit si Zâmbetul tau, tremurat si efemer, mi-e lumina in întuneric O, tu, femeie atotștiutoare! Cum le ghicești pe toate si le pui la locul lor Pune-mi inima la loc caci s-a sfărâmat cand tu ai plâns Săruta-mi si sufla-mi mama peste răni, asa cum imi suflai peste genunchii zgâriați Sufla-mi mama peste creștet si Fa-mi sa-mi dispară poverile Te-mbratisez, mama! Te îmbrățișez strâns, poate asa Te vei pune si tu la loc si-ti vei Aduce aminte Ca sufletul si puterea ta sunt mai mari decat orice Forța de pe acest pământ! Iti sărut mana, mama, iti Mulțumesc Pentru ca exiști!

Tati?

Tatal meu nu a fost prezent in viata mea asa cum sunt, probabil, majoritatea tatilor.
Tatal meu nu m-a invatat la 13 ani sa nu ma indragostesc de cine trebuie.
Tatal meu nu m-a invatat sa merg cu bicicleta la 5 ani si nici nu mi-a vazut primele zgarieturi in genunchi.
Tatal meu nu e un erou. Nu e un rege.
Tatal meu nu e  bogat, nu e seful unei companii mari.
Tatal meu nu a fost de fata cand am suferit prima data din dragoste, sau cand am luat primul FB in clasa intai. Nici cand am luat primul 10 in a cincea, sau cand am intrat la liceu. Nu m-a condus la banchetul din a opta.
La 2 ani l-am dat afara din masina si l-am numit strain.

Nu e tatal perfect, sau sotul cel mai romantic sau bunicul cel mai rabdator.

Dar tatal meu e plecat de mai mult de 10 ani in strainatate, pentru mine, pentru familie. Tatal meu munceste in fiecare zi mai greu, mai mult pentru ca eu sa nu duc lipsa de nimic. Tatal meu a lipsit de Craciun, de Pasti, de la zilele mele de nastere ca eu sa am acele cadouri mult dorite.

Nu ti-am scris niciodata, tati.
Nu am atatea amintiri cu tine cat au celelalte fete, nu esti regele sau eroul meu. Esti tatal meu. Esti stalpul meu. Esti singurul barbat din viata mea care reprezinta siguranta zilei de maine.
Am fost mereu incapatanata si te-am judecat. Ti-am judecat absenta, certurile, te-am invinuit pentru ca nu ai fost aici sa-mi dai un exemplu al persoanei pe care eu trebuie sa o iubesc.
Nu mi-am cerut niciodata iertare pentru fiecare moment in care am fost incapatanata, in care am jucat rolul copilului rasfatat, al adolescentei rebele.

La 18 ani, tatal meu m-a condus la majorat.
La 18 ani, am avut primul dans tata-fiica.
La 18 ani, am dat shot-uri de tequila cu tine.
La 18 ani, mi-ai spus pentru prima data cat de mandru esti de mine.
La 18 ani, imi cer iertare pentru cei 18 ani ai tai plecati. Pentru cele 18 luni in care am refuzat sa-ti vorbesc.
Pentru cele 18 zile in care am uitat sa pretuiesc munca parintilor mei.
Pentru cele 18 ore de avion pe care le faci in fiecare an doar ca sa-ti vezi familia.
Pentru cele 18 minute nepetrecute alaturi de tine.

Draga tata, sper sa-mi mai traiesti 18 ani. Dublul lor. Triplul. Pana la 100 daca poti. Doar, doar, sa mai dansezi cu mine pe Vama Veche si sa-mi canti Me gustas tu.

Fragment de basm

       A fost o data, poate in trecut sau chiar in prezentul nostru, un taram fermecat. Un loc magic, o lume total diferita de cea a oamenilor obisnuiti. Un loc unde visele deveneau realitate si porcii zburau. Unde melcii erau negustori, iar albinele chiar aveau propriile farbici de miere. Unde piticii ingrijau unicornii si acestia ofereau curcubeul pe cer in fiecare zi, unde Zana Maseluta era dentista iar Mos Ene chiar adormea pe toata lumea. Unde basmul devenea real daca tu chiar credeai in el.
       Acest taram purta numele "Taramul verde al celor 7 Pitici" iar populatia era denumita "Darieni" , pentru ca se zvonea ca in fiecare dintre ei exista un dar si la o anumita varsta, propria lor magie ar fi fost descoperita.
       Acest mic univers era diferit fata de celelalte. Nimeni nu ii conducea, pentru ca exista armonie si intelegere si toti locuitorii nu puteau percepe sensul raului. Dar exista, totusi, un pui de om pe nume Daria. Specia puilor de oameni era foarte rara, caci exista o legenda a unui loc numit "Pamant" ; plin de haos, ura, agitatie. Oamenii se omorau intre ei si uitau sa mai zambeasca, uitau sa mai fie fericiti. Legenda spunea ca puii de om ajungeau in Taramul Verde cu ajutorul viselor si a prietenilor imaginari, care in realitate erau Zanele Pamantului. Aceste creaturi aduceau anotimpurile, cresteau recoltele, faceau apele sa curga; dar in lupta cu omenirea, puterile lor scadeau pe zi ce trece, oamenii distrugand munca depusa de ele. 

Astfel, intr-o noapte racoroasa de mai, Daria a vizitat pentru prima data Taramul. A stiut imediat ce talpile micute si goale au atins iarba moale ca lucrurile se vor schimba. Ca venirea ei va aduce zambete pe chipurile piticilor, ca Mos Ene nu o sa-i poata adormi sufletul agitat si curios, si ca Zana Maseluta va avea de lucru cand primii dintisori aveau sa-si faca aparitia.

Dar pentru moment, Daria trebuia sa se trezeasca si sa faca schimbari pe Pamant. 

Cuvinte

Probabil cine a spus ca niste cuvinte dor mai tare decat o palma a primit un pumm de litere si semne de punctuatie atat de dureros,incat sufletul i s-a innecat in forma firava a acestora.
                    Un sfat:
Sa nu va indragostiti niciodata de o vorba buna, caci aceasta este fara dar si poate, arma suprema. Nici o arma sau bomba nucleara nu poate rani sufletul mai rau si nu poate aduce moartea unui om mai repede. Moartea nu inseamna doar oprirea respiratiei. Inseamna sa incetezi sa mai traiesti.
Si da; un cuvant potrivit iti poate lua respiratia.
Toata viata asteptam sa auzim ceva care sa ne schimbe, sa ne faca macar o data sufletul sa trasara.
Sfaturile cele mai bune sunt date de cei deja trecuti prin experienta, si pot spune ca m'am indragostit de felul in care tu spuneai minciuni. De fapt, spuneai cele mai frumoase minciuni si le faceai sa para un adevar crunt. Le-am crezut cu toata fiinta mea, si am uitat ca vorbele sunt spuse de oameni, si cine a inceput razboaiele? Oamenii. Cum? Prin cuvinte.
Ce-ti trebuie ca sa influentezi o mie de suflete fara speranta? Un glas ferm si cuvintele potrivite.
Aceeasi carte ai jucat-o si tu, dar razboiul tau a fost dus cu mine.
Constienta de lupta deja pierduta, am preferat sa te ascult si sa privesc fiecare litera rostoglindu-se cu ajutorul glasului tau, luand forma unor cuvinte soptite. Le simteam cum se asezau in sufletul meu, cum mi se leganau in piele si cum incercau sa se amestece printre gandurile mele, parca incercand sa le ia locul. Si au reusit.
Aceasta a fost prima ta miscare si inca am in minte chipul si zambetul tau, vocea ta rasuna in mine ca un ecou si parca sangele-mi curge prin vene dupa sunetul acesteia.
Am pierdut razboiul. M-ai invins, cu vorbe. Prin cuvinte, prin singurul meu sprijin, mi-ai cunoscut slabiciunea si te-ai folosit lacom de ea.
Sper ca nu spui aceleasi minciuni si altora, sper ca macar, cuvintele au ramas ale mele.

Nimic

-imi pare rau
Sunt un nimic. Un nimeni. Sunt o pata stearsa de culoare, un efemer. Un suflu inghetat;o soapta prea repede uitata.
Un suflet de nimic si al nimanui, un calator al carui drum a disparut,a carui cale a pierdut-o. Sunt un gand pe fuga; o privire piezisa. Un zambet amar, o bautura ieftina dintr'un bar vechi.
Sunt si nu sunt,am fost si nu voi fi, sau o sa fiu ?
Sa nu ma lasi sa simt caci sentimentele se pierd in intuneric, si eu asta poate reprezint. Poate inseamna siguranta ? Si siguranta ce-i cand sufletul mi-i amagit?
Sa nu ma iubesti, caci a iubi inseamna durere si nici nu ma ura; caci poate; o incertitudine sigura, voi insemna pentru tine sau pentru voi acel lichior dulce furat din dulapul mamei.
Adica nimic.
Caci asta reprezint,si asta sunt, un nimeni al carui suflet efemer s'a amagit in siguranta unui "poate".

Alte timpuri, Aceeași Miru

Am uitat...
Să mai scriu
Să fiu mai bună
Să zâmbesc mai des
Mai ambițioasă
Să ajut lumea să zâmbească
Am uitat...
să scriu
și
doare
căci tasta n-o mai simt la fel sub buricele
degetelor și nici
pixul pe foaie
cuvintele nu mai
alunecă lin, se
împiedică

Îmi amintesc cum ar trebui să fie totul, cum plănuiam ca blogul să fie plin de scrieri, de infinite de litere care împreună ar fi format mici bucăți din sufletul meu.
Trecem în alt an, iar, și eu tot cresc și cresc, refuzând maturizarea și să-mi iau adio de la copilul cu vise mărețe. care a pornit acest blog.
Și mai urc o treaptă în viață,și îmi ridic visele mai sus, spre cer și eu mă-ntind după ele să le ating.
2015, adu-mi sănătate. Mie, și celor din jurul meu
Căci fericirea, mi-o clădesc singură. 

Patru vorbe, cinci culori si trei trepte : update 2014

Patru vorbe, cinci culori şi trei trepte.

de Radu Miruna ( update-ul din 2014 ) 

          Mi-ar placea sa pot spune ca am evoluat. Ca scriu mai mult, ca citesc mai mult, ca sunt mai buna cu cei din jur, ca...orice! Poate ca asa si e, sau poate ca nu. Cert e ca in trei ani de blog, de scris, de viata iti dai seama de un lucru: schimbarea e continua si oricat ai incerca sa ramai la fel, sau langa aceeasi oameni, nu poti. Toate momentele ne lasa rani sau zgarieturi adanci in suflet, si ramanem marcati, fie ca vrem, fie ca nu. Gustul la muzica se schimba, la fel ca la imbracaminte, vezi lumea altfel si copilul de acum trei ani care salajluia vesel in mine dispare usor, lasand in urma-i doar o amintire vaga a ceea ce am fost, dar si o viziune clara a ceea ce sunt si ce-as vrea sa fiu. 

           Nu mi-am pierdut visul de a deveni scriitoare, sau dragostea imensa fata de cei din jurul meu, sau dorinta puerila de a-i ajuta pe toti si de a incerca mereu sa-i fac pe ceilalti fericiti, si nu pe mine; dar am pierdut oameni, am pierdut copilul de la treisprezece ani care scria in fiecare zi sau ora...

Daca atunci spuneam ca intru in adolescenta, acum sunt deja in ea si cu o fericire trista va spun ca e frumoasa, da' al naibii de grea! 

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi drept vorbind, acesta-i adevărul."

Recunosc cu sinceritate, daca atunci credeam ca adolescenta e raiul pe pamant, acum nu mai pot spune asa ceva. De ce?

Nu, nu sunt trista, nu sufar, sunt fericita de fapt. Desi am pierdut multi oameni, si am trecut prin multe momente care mi-au influentat intr-un fel personalitatea, am primit inzecit inapoi dragostea altora, si in prezent am langa mine persoane care imi mangaie sufletul mereu. 

Dar in adolescenta incepi sa realizezi ca de fapt problemele nu sunt asa usoare, dintr-o data nu mai ai timp sa faci nimic, pentru ca scoala devine mai grea si tu ai vrea sa-ti imparti timpul altfel. Sau, daca azi vrei sa fii dragut, maine o sa urasti pe toata lumea. De ce? Pur si simplu, te schimbi zi de zi, fie ca-ti place; fie ca nu. 

Inevitabil, suferi din "dragoste" si spui ca nu vei mai iubi in viata ta, si totusi peste o saptamana/o luna/un an iti intalnesti sufletul pereche, sau asa crezi tu in momentul respectiv. Simti "fluturi in stomac", plangi, imbratisezi, zambesti, tipi si poate ca toate in aceeasi ora. Si daca esti ca mine, un romantic incurabil, putin psihopata si nebuna sa acorde caldura celor care au nevoie, sau o vorba buna; le vei face pe toate acestea intr-o singura zi. 

Nu mai vorbesc de stilurile care le incerci, pana te hotarasti asupra unului sau o combinatie ciudata intre toate...

Adolescenta, sau ma rog, cea pe care o incerc eu, e o drama-comedie. Regreti ca ai crescut, realizezi si tu ca te maturizezi si incerci in zadar sa mai pastrezi copilaria. Dar unde, in lumea asta, mai putem avea suflet de copil si totusi maturitate-n gand? E o balanta, si din pacate, din cauza lumii care te considera "prostanac" cand incerci sa fii copil; maturitatea este mai grea decat copilaria. 

Nu spun nimanui ca adolescenta-i "naspa", caci este foarte frumoasa, doar ca trebuie mereu sa ai pe cineva langa tine, care sa-ti sprijine atacurile de nebunie sau panica cand lucrurile nu merg cum vrei tu, sau se intampla pur si simplu... Si, sunt norocoasa si bucuroasa sa spun ca sunt inconjurata de oameni cu un suflet minunat; familia mea ( mama mea mai ales ) , prietenul meu si inca altii foarte putini care-i numar pe degete. 

Oricum, am renuntat de mult sa mai cred in prietenie pentru totdeauna, singura relatie de genul o gasesti doar in bratele mamei (stiu ca sunt mamoasa..). Restul vin si pleaca, desi...probabil, o data-n viata se intampla o minune si cunosti pe cineva, care poate iti va ramane mereu aproape, indiferent de distanta, certuri sau intamplari. Am primit acest dar si il pretuiesc cu toata inima, caci ce poate fii mai frumos decat sa ai langa tine un suflet cu care al tau rade si-n acelasi timp, poate sa si planga?

Regret ca am uitat sa scriu, sa citesc si sa am grija de blog. Nu stiu cand o sa mai revin, dar ce-ati citit mai sus e Miru din prezent, o continua schimbare.

Lectura placuta in continuare! Si nu uitati sa fiti copii, din cand in cand.

Cu drag, M.

A fost și-o să mai fie

         Cred ca cel mai dureros moment al revederii noastre a fost cand mi-ai zambit. Ochii tai au capatat o sclipire usoara, parca-ti aduceai aminte de ce fusesem noi o data, si in sufletul tau te-ai bucurat sa vezi ca nici eu nu m-am schimbat prea mult, ramasesem aceeasi copila naiva visand la iubire eterna. Alunita de pe buza a ramas intacta, neatinsa si desi sunt constienta ca multe buze au atins dragul nostru secret, prefer sa ma gandesc ca din momentul in care eu nu am mai fost in viata ta, nimeni nu a aflat de ea. Buzele tale au ramas in acel suras usor chiar si atunci  cand ti-ai mutat privirea  spre noua ta „captura” , desi mi-am dat seama ca gandul tau inca era la mine. Si am realizat, cu melancolie si bucurie in acelasi timp, ca nu m-ai uitat. Ca desii ani au trecut peste noi nemilosi si inimile noastre s-au rostogolit in incercari idioate de-a mai simti aceea iubire libera, adolescentina, si-au esuat lamentabil,ramanand cu ideea ca poate asa a fost sa fie, poate de fapt ne este menit sa ne cautam perechea o viata intreaga; undeva in coltul sufletelor insetate de iubire, noi, unul pentru altul,am ramas o amintire dulce-amaruie,un „trofeu” al razboiului cu dragostea. O data am invins, si o data am iubit cu adevarat.  

        Am continuat sa te urmaresc cu privirea, simtind cum totul in jurul meu se topise si erai doar tu. Oare te-a mai iubit cineva asa cum am facut-o eu? Oare, ea rade la fel de galagios si amuzant la glumele tale fara sens? Isi da ea oare seama cand esti trist, sau suparat doar din ochii parasiti? Stiam prea bine ca nu te pot intreba asa ceva, aceste intrebari au ramas si vor ramane pe veci fara raspuns, dar inca sunt curioasa cand ma gandesc la tine...si ea. Imi e greu sa accept ca imbratisezi pe altcineva, ca ei ii spui „buna dimineata” cand de fapt e dupa-amiaza, dar stiu prea bine, asa cum stii si tu, ca timpul care-a trecut nu poate fi adus inapoi.

Te-ai apropiat de mine si tot ce puteam vedea era zambetul tau, mi se rupea sufletul in bucatele cand te vedeam asa, chipul tau parea luminat de revederea mea si aveai aceea scanteiere sincera in ochii caprui ciocolatii, impaiajenati de o pereche de gene lungi. Oh, nu te schimbasei deloc...

-                  -    Ce, nu ma mai recunosti ? Te-am auzit clar, vocea ta spargand in mii si mii de cioburi linistea din mintea mea, rascolindu-ma prin tot corpul si parca mi-am simtit inima zvacnind, si ea o data cu mine isi adusese aminte de glasul tau gros, care imi facuse de atatea ori sufletul sa tresara.  Chiar si asa, am ramas blocata, incapabila sa leg doua cuvinte, sa-ti raspund... Te priveam cu buzele intre deschise, asteptand ca o tampita ca un cuvant sa iasa, sa-ti spun ca „vorbesti cu o straina” , dar nu puteam.  Imi era pur si simplu imposibil sa te ranesc, sau sa te fac sa te simti prost dupa atata timp.

-              -      Ce? Ah, ba da! Cum sa nu stiu cine esti? Esti...tu, ”prietenasu’ „ meu, am glumit cu vocea tremurand si tu ai ras, acel ras cristalin, pe care-l auzeam mereu cand faceam cate o boacana si tu erai de fata.

-              -   Pai si , nu ma imbratisezi?!

Am ramas muta. Am inghetat, te-am privit cu ochii mari si plini de dorinta si tu m-ai luat in brate, strans, inconjurandu-ma cu mainile tale lungi si strangandu-ma delicat, sa nu cumva sa ma spargi, de parca as fi fost fragila. Ti-am strans tricoul in pumni si mi-am asezat instinctiv chipul pe umarul tau, simtindu-ti imediat parfumul puternic, barbatesc si inima batand cu putere. Mereu am crezut ca inimile bat in acelasi timp, si de asta le simteam mereu cand ne imbratisam, de parca impreuna ar fi incercat sa faca un cantec  de care nici ele habar n-aveau, dar care suna perfect cand se armonizau.

        Cu alte cuvinte, revederea ta pentru mine a fost atat moment de fericire, cat si de tristete. Am plans dupa ce ai plecat, pentru ca mi-am adus aminte de „noi” , de tot ce-am sperat sa fim si nu am ajuns, pentru ca langa tine acum se afla o alta si mi-as fi dorit, ca dupa atatia ani, sa te tin eu de mana... Dar cred ca asta a fost, nu  ?  Cred, cu tarie, ca dragostea pura, sincera, se simte doar o data in viata si daca o pierzi, indiferent care-i motivul, cu grei o mai regasesti.  Si desi in sufletele noastre am ramas neatinsi, neraniti, stiu ca n-o sa mai putem fi vreodata impreuna.  Poate, cine stie, ca intr-o zi ne vom reintalni ca in ziua aceea insorita, si vom vorbi mai mult decat data trecuta. Vom depana amintiri si vom rade de prostiile facute... Si tu-mi vei spune, pe tonul tau plin de iubire si grija, ca ti-a fost dor de mine. Ca ti-am lipsit, ca inca ma iubesti... E un vis frumos, nu ?

        Dar, in schimb, am fost fericita ca te-am vazut pe tine fericit. Ca ochii si buzele ti-au ramas la fel, ca inima ta inca stie sa faca un duet perfect cu a mea. Ca desii timpul a trecut, pentru tine am ramas aceeasi  copila si sufletul tau inca zambeste la amintirea mea. 

10 ani

 Încă îmi aduc aminte ziua în care am venit de la şcoală, în 2004 şi tu aveai decât nouă luni. Erai micuţ, pufos şi roşcat. Lătrai şi priveai nedumerit în jurul tău, neştiind locuinţa în care te aflii, sau ce este cu tine acolo. Eram cu mami şi cu sora mea, şi te priveam cu reţinere. N-am început cu dreptul, căci era să mă muşti necunoscându-mă şi eu doar voiam să mă joc cu tine...Mi-a fost teamă la început, trebuie să recunosc. Am aflat că te chema Ralph. Scumpul şi micul meu Ralph, alături de care am trăit cele mai frumoase momente. M-ai ajutat să nu mă duc la şcoală, în felul tău agresiv că te durea burtica...Şi mi-ai fost cel mai bun prieten. Am crescut alături de tine, m-am bucurat şi am plâns cu tine...Când eram tristă, veneai şi te puneai lângă mine, privindu-mă cu ochişorii tăi căprui. Şi când tu-ţi făceai nevoile prin casă, nu-i ziceam lui mami, ca doar ştiam ce-o să păţeşti...Haha, îţi era aşa frică de ziar şi pantofi...

Sau îmi aduc aminte când aveai crize, de nu puteai să respiri şi râdeam de tine..Sau când am încercat să te învăţ să sari şi tu peste obstacole, că doar aşa văzusem la televizor. Dar ce să te învăţ pe tine, prostuţule, care atunci când te strigam veneai alergând la mine şi ocoleai tot ce-ţi pusesem în cale. Un şmecher, trişor! 

Dar ai fost căţelul meu. Prietenul meu cel mai bun, căci mi-am dat seama că ţie îţi puteam spune totul, în timp ce oamenii mă dezamăgeau. Ai fost şi ai rămas sufleţelul meu, indiferent de faptul că au mai apărut alţi căţei care au încercat să-ţi ia locul...N-au putut, oricât de drăgălaşi ar fi fost, tu ai rămas la fel. Micuţ, cu blana ta moale şi lătratul piţigăiat, încercând din răsputeri să pari fioros...În prezent, ai îmbătrânit, te-ai îmbolnăvit şi ai zece ani. Ştiu că în curând n-o să mai fi aici, dar îţi promit că n-o să-ţi ocupe nici un alt căţel locul în inima mea. Îmi e dor de tine,pufoşenie mică... 

Cu drag, Miru. 

Suflete pereche

Ce înseamnă „suflet pereche” ?  

Ei bine, nu există o definiţe exactă, dar vă  pot da definiţa mea : Numele sufletului meu este Aky. 

E ca şi cum ar fi prietenul meu cel mai bun, dar este mai mult de atât. Este persoana care mă cunoaşte cel mai bine; ştie mereu ce mă doare şi când sunt fericită sau dacă am poftă de ceva sau nu. Este omul care mă face să fiu o persoană mai bună, mă face să vreau fericirea altcuiva; nu doar a mea. Este cel pe care o să-l am lângă mine toată viaţa, o să-l port în inimă zi de zi; deşi poate fizic n-o să fie aşa...Este aceea persoană care mă acceaptă aşa cum sunt,mă iubeşte indiferent de situaţie şi are încredere în mine în momentele când nimeni nu mi-ar acorda vreo şansă; este cel care mă priveşte cu o sclipire de fericire şi împlinire în ochi zi de zi...Şi ştiu că orice s-ar întâmpla, o să-l iubesc mereu şi nimeni şi nimic nu va putea schimba asta. 

„Durerea sufletului”

Inima cerşeşte iubire şi atenţie, iar când suntem trişti, doreşte căldură, îmbrăţişări. Dar cunoaşteţi momentul când cel care ne poate oferi liniştea e chiar vinovatul tristeţii noastre ?
Ei bine, atunci inima tace şi plânge.
Ne doare sufletul de nedreptăţile care se întâmplă, de cum viaţa pur şi simplu îşi bate joc de momentele tale fericite; aducând doar clipe oribile, pe care ai să le regreţi ani întregi.
Şi-i naşpa. E super naşpa când se întâmplă chestii de genul...Îmi cer scuze că n-am o exprimare genială, dar acum vă scrie un suflet supărat pe destinul idiot.
Ştiu că nimic nu durează la nesfârşit, dar dacă există excepţii...? Adică ştiţi vorba aia, din Winnie the Pooh, ”People say nothing is impossible, but I do nothing every day„ 
Poate există şi o iubire eternă, şi nu mă refer la basme. Vorbesc de realitate, poate că suflete pereche chiar se caută unele pe celelalte şi unele, fericite, reuşesc să se găsească. .. Am dreptate, nu ?
Ştiu, vorbesc exact ca un copil, dar eu cred în "happy-endings" şi relaţii fericite, cred în iubirea adevărată şi nu ştiu, cred că totul se poate rezolva cu blândeţe şi dragoste. 
Ştiţi voi, o cană de fericire cu topping de dragoste nu strică niciodată, aşa-i ? :) 
Vă las să-mi spuneţi părerea voastră...despre iubire,şi despre durerea din suflet. Până la o altă postare, zâmbiţi mai des, evitaţi să faceţi din ţânţar armăsar...şi iubiţi. Pe oricine cere puţină dragoste, şi merită, oferiţi zâmbete şi iubire... 

Povestea unor prietene..

- Muc, dormi ? 

- Ihmm, nu. Ce e ? 

- O sa pleci ?

- Maine. 

- Nu cand...

- Mmm, da' de ce intrebi ? N-ai somn ? 

- Nu. Raspunde-mi...

- Hai culca-te, vorbim dimi...

- Nu vreau. Zi,pleci sau nu?

- Acum nu. In curand...

- De tot ? 

- Nu.

- Pai cum,te-ntorici? 

- Nu. Culca-te...

- Si-atunci ? 

- Raman in sufletul tau,fraiero. 

- Muc...

- Ce ? 

- Nu vreau sa pleci.

- Nici eu,Mirunel...nici eu.

Cred ca m-ai mintit. Vreau sa spun,ai plecat de tot. Nici in sufletul meu nu mai esti, ti-ai luat adio fara sa-mi zici. Si nu te-am dat eu afara...Eu mi-am dorit mereu sa ramai cu mine,si sa fim prietene pana cand vom imbatrani si vom avea riduri si tu te vei plange ca te dor oasele si eu ti-as fi spus ca-i vina patului tau prost. Dar tu m-ai fi contrazis, si te-ai fi luat de patul meu...

Unde-ai disparut, piticul meu de gradina ? 

Tin minte cat puteam sa te urasc inainte sa te cunosc. Nu stiam cine esti, ce povoare-ti cara sufletul si dupa ce-am facut-o , mi-am dat seama ca noua poate ne-a fost destinat sa ne intalnim, sa devenim prietene, sa ne spunem totul, sa ne sprijinim una pe alta,sa plangem si sa iubim impreuna. Din nevoia mea de a purta de grija si din a ta, de a darui iubire; s-a nascut o prietenie speciala. Am cusut cu mainile tremurand , impreuna , increderea si ne-am comportat ca doua surori,ne-am acceptat defectele si nu-mi aduc aminte sa ne fi certat. 

Poate-am facut-o,cine naiba mai stie ce s-a intamplat rau intre noi; caci eu mi-aduc aminte doar faptul ca n-a stiut niciodata sa alergi, inca-ti aud rasul amuzant si te vad zambiind larg,bucurandu-te de cafeaua mea, tinandu-ma in brate, spunandu-mi cat de fericita esti ca ma ai aproape. Si eu,la fel ca tine, tot atat de fericita eram, caci in sfarsit cunoscusem cineva cu care puteam sa vorbesc liber si sa rad; si-n acelasi timp sa primesc palme dupa cap cand greseam. Poate a fost doar prietenia aia de o vara, ce nu se uita niciodata. Poate ai fost prietena caruia o sa-i simt lipsa mereu, chiar si dupa ani; cand deja nu ne vom mai recunoaste pe strada. Vom trece una pe langa cealalta,avand poate un deja-vu ca ne-am mai intalnit undeva,candva;dar totul a luat sfarsit cu distanta dintre noi. Desi incercam din rasputeri s-o facem sa para mica, e imensa. Caci acolo , unde esti sunt zeci de persoane care ma inlocuisem pe mine si aici...unde sunt eu, nu-i nimeni care sa poata umple golul tau. Nu stiu daca ai si tu aceeasi parere ca mine,daca simti ce simt si eu, as vrea s-o faci; insa nu ma supar daca nu-i asa...

Imi e dor de tine, C . 

Am privit în trecut

                  Noroc că mi-am scris viaţa pe blog, căci altfel n-aş fi ştiut tot ce s-a întâmplat în anii trecuţi. Şi prin câte am trecut, cu cine şi de ce...

    Cum zice titlul, am privit în trecut. Şi am rămas stupefiată. Ştiţi de ce ? Pentru că oamenii care erau în anii trecuţi în viaţa mea, au dispărut. Nu ştiu cum...Postările care le erau dedicate, toate acele mulţumiri şi zâmbete date lor s-au transformat în scrum. Le citesc cu melancolie, mi se rupe sufletul să-i dau dreptate mamei mele când mi-a spus că nimic nu e veşnic, decât dragostea familiei şi poate-poate câteva, foarte mici excepţii. Prietenile care am crezut că vor dura toată viaţa au fost doar „de vară” şi oamenii despre care am avut puterea să spun că nu mă vor părăsi niciodată, au făcut-o. Mă întreb acum, de ce s-au întâmplat toate astea ? Din cauza timpului, certurilor, sau de ce ? Care a fost motivul pentru care ne-am îndepărtat unii de alţii ? Aş putea răspunde cu mii şi mii de fraze, dar poate că nu vreau. Poate, că de fapt, nu-mi doresc să aflu răspunsul la această întrebare şi , cine ştie , mă mulţumesc cu tăcerea din suflet. Ştiţi cum se zice, e mai bine să laşi unele întrebări fără răspuns. 

     Eu una-mi cer iertare pentru că i-am ignorat pe vechii mei amici, că nu le-am mai spus un „bună” aşa cum o făceam înainte ; dar ştiu că dacă acum aş încerca s-o fac, n-aş putea renaşte trecutul. Nimic nu poate fi la fel cum a fost, şi eu n-am de gând să mă lupt cu timpul şi cu amintirile, doar ca să readuc oameni în viaţa mea; care poate nu mai vor să facă parte din ea... 

Oricum, postarea aceasta este dedicată timpului ce-a trecut şi m-a lăsat pe mine în urmă. Oamenilor care au plecat, şi poate că nu se vor mai întoarce vreodată; priteniilor care s-au sinucis căci nu mai avea nimeni grijă de ele şi tot aşa. În mare parte , celor care nu mai sunt lângă mine şi în acelaşi timp, celor care o să fie în viitor. Căci timpul merge înainte, şi eu trebuie într-un fel sau altul sa-i urmez cursul, să mă bucur de cei care vin şi sunt acum cu mine; nu să sufăr pentru aceia care „au murit” . 

Cu multă dragoste, Miru.

...

Eşti singur. Te-au părăsit toţi. Într-un fel uimitor, au dispărut prietenii cei mai buni din vară şi toţi pe care-i credeai „importanţi” au plecat. Nu mai e nimeni, aşa-i ? 

Deci eşti singur , în vârtejul vieţii şi tot ce poţi face ca să te menţii în viaţă e să tragi adânc aer în piept , să speri că dacă nu-i bine acum; o să fie. 

  Şi ce dacă eşti singur ; îţi spui...Ce contează ? N-a murit omenirea! Mai sunt acolo , undeva , acele persoane care te vor face să te simţi iar fericit ; care o să apară după o vreme şi tu ai să uiţi perioada vârtejului. Însă până atunci, rămâne să te lupţi , să iubeşti... Da, să iubeşti. Să speri. Să zâmbeşti. Dar mai ales, să iubeşti...Cu toată fiinţa ta, cu toată inima, găseşte persoana „aceea” şi îndreaptă spre ea toată bunătatea ta, toată dragostea ta, devin-o una cu ea, fi fericit. Iubeşte ! 

Şi dacă nu găseşti doar un om, nu fi trist. Există miliarde de oameni care au nevoie de iubirea ta, de speranţele tale. Care au nevoie de tine !  Căci, până la urmă ; dragostea se naşte din nevoia de a fi iubit, de a simţi îmbrăţişari mereu, de a vedea pe chipurile oamenilor şi pe al tău zâmbete...Aşa că, până când vârtejul trece, tu rămâi puternic. Respiră,şi dacă poţi, treci prin el, sparge pereţii singurătăţii şi fi optimist. Păstrează-ţi inima pentru cei care merită , pentru cei care vor merita să o aibă; însă nu uita...Eşti liber să acorzi un minut de căldură şi altora. 

Cu multă dragoste şi dor de scris, Miru.

365 de bomboane

         Fiecare sfârşit este începutul a ceva mai bun..

        A mai trecut un an. Au mai plecat oameni,au venit alţi în locul lor. Am iubit,am dezamăgit,am fost dezamăgiţi şi iubiţi...Ne-am certat, ne-am împăcat şi poate ne-am ţinut de promisiunile făcute în anul trecut sau poate nu. Am pierdut oameni pe care credeam că nu îi vom pierde vreodată, dar am câştigat poate alţii mai buni...Cine ştie ?
Au fost trei sute şaizeci şi cinci de zile bune, rele, triste, fericite...Au fost şi s-au dus aşa cum au venit;ş-acum pare că timpul a trecut prea repede. Parcă nu ne-am bucurat cum trebuia de zilele acelea, parcă nu am plâns destul anul trecut, parcă nu am îmbrăţişat cum trebuia....
Şi totuşi, în fiecare zi a anului trecut, am primit o „bomboană” . Am râs , sau am învăţat ceva, sau ne-am amintit, sau am creat...Am făcut ceva ce este important, cred eu, fără să ne dăm seama exact. Involuntar,am zâmbit unui străin şi i-am oferit astfel „ceva dulce.”
         Dar a venit două mii treişpe ! Au început şi zilele anului acestuia să se ducă şi iată-ne , fără să vrem , în a cincea zi,aproape a şasea, întrebându-ne : „anul ăsta ce facem ? ” Începem să ne punem dorinţe, să spunem că vom fi mai buni, că nu o să mai greşim, că o să fie altfel . Că poate , printr-o minune, vom realiza ceva, vom fi diferiţi ! Ei bine, ne rămâne speranţa. Trăim cu ea, ne hrănim cu ea şi o ţinem strâns în braţe tot timpul ce-o să vină. Sperăm cu toată inima , din toate puterile , că doua mii treişpe va fi diferit, va fi mai bun.

Vă urez, din suflet şi cu dragostea a unei scriitoare mai începătoare , să aveţi parte de un an fericit şi sper să vi se îndeplinească dorinţele !

Cu mult drag - şi întârziere- ; Miru. 

De toate adunate

   Uneori, aş vrea să am un fel de putere din aceea supranaturală şi să-mi dau seama cine sunt prietenii mei cu adevărat. 

Sau, aş vrea să văd măcar o dată pe cineva luptându-se din răsputeri să-mi recâştige zâmbetul, aşa cum eu am făcut pentru toţi cei dragi mie...E amuzant, ştiţi? Să afli că cei în care te-ai încrezut cel mai mult, persoanele acelea care într-un timp pentru tine au însemnat totul; dintr-o dată te părăsesc, dispar, vin alţii în locul lor şi ciclul "prieteniei" se reia...Dar, hai să nu suferim şi să nu ne gândim prea mult la asta. Ştiţi cum se zice, gândirea doare. 

"Aş vrea să-ţi simt sângele curgându-mi prin vene. Aş vrea să-ţi aud inima bătând în fiecare zi, să cunosc motivul pentru care-o face, aş vrea să-ţi simt buzele moi mereu, aş vrea să vrei şi tu la fel de mult ca mine toate astea...

Aş vrea să mă pierd în tine, să-ţi fug prin plămâni şi să te-mbolnăvesc mai rău ca fumul de ţigară, să-ţi ating oasele fragile-să nu le rup. Aş vrea să m-oglindesc în calmul şi blândeţea privirii tale oricând, să cad în abisul pământiu, să mă simt înconjurată de braţe puternice atunci când îţi aud glasul...

Aş vrea să te tripez, să-ţi devin viciu, să-ţi fiu drogul ce te omoară mai rău în fiecare zi. Aş vrea să fiu cea fără care nu poţi trăi, cea de care eşti dependent...Aş vrea să-ţi fiu orice, şi-aş vrea..să vrei şi tu asta. "

Dumnezeu să-l odihnească în pace :)

RIP, Beni ! :( O să ne fie dor de tine...

Incert

Ai auzit de moartea unui suflet? 

Tu, acel nimeni efemer, disparut in abisul lumii de Nicaieri, cel ce-ti strigi nevinovatia peste tot, ce lovesti peretii cu vorbe grele, ce hranesti naivul cu priviri piezise, infometate de durere...

Tu, copilul singur dintr-un colt, ce-ti ai domiciliul pe-un nor cand vine ploaia, ce urli cand tuna afara; cel ce privesti si taci cand linistea vorbeste, cel ce vede cum moare timpul in bratele-i plapande...

Dar tu, femeia tuturor , mama nimanui si confidenta vorbelor; tu doamna Cerului, ce soarbe ceaiul in amiaza, aceea care danseaza cu vantul, ce-are aventuri cu noaptea si plimbari nocturne cu luna si stelele; tanara ce aude romantele soptite ale marii catre soare, tu...

Ai vazut cum moare sufletul?

Voi, animale de companie, iubiri de-o vara, de-o toamna sau de-o primvara...cei ce calcati pe cioburi amintite, ce va rugati de clepsidra sa pastreze amintiri, sa se opreasca timpul un minut; voi , cei ce n-ati vazut rasaritul razand, degetele cantand sonate pe oase arse, voi...

Ati vorbit de moartea unui suflet ?

Si lasati-ma, la sfarsitul monoligului de seara, sa inchei : Tu , cel ce-ti cioplesti chipul in mintea tuturor, ce amagesti copile cu saruturi, cu dorinte false; acela ce savurezi iubire, ce versi in cesti soapte suave si tu, cel ce hranesti sufletul cu muzica lina, cu valsuri in al noaptii miez...spune-mi, tu...

Esti cel ce-ai vorbit, cel ce-ai vazut si-ai auzit cum iti moare sufletul, cersind atentie, dragoste, blandete? Cersind puritate, onoare; cersind doar bunatatea de-alta data?