Cine sunt? // Proză

Cine sunt?

       Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic, sângele mi s-a preschimbat în cerneală, iar inima mi-a devenit maşină de scris. În locul degetelor am stilouri ascuţite, creioane cu vârfurile rupte şi buricele îmi sunt tastele unui laptop învechit.

Stomacul  mi-a devenit un bol în care se varsă rime albe, poeme întregi ale unor autori dispăruţi, nuvele şi romane, rânduri întregi de cuvinte întortocheate. Oasele mă dor, se frâng, se-ndoaie în fel şi chip, doar-doar să se asemene formei cuvântului meu. Nu mai sunt om, mi-am  pierdut forma umană de mult, încă de  când  am  răsfirat primele pagini ale unei nuvele. Abea atunci am ştiut ce-mi doresc să fiu şi ce formă mi-aş dori să ia sufletul meu, sau dacă fenomenul renaşterii chiar există, în ce să mă transform după ce trupul mi-e părăsit de ultima suflare.

      Oglinzile am  început să le evit, căci  nu mă mai asemăn de nici un fel cu o tânără obişnuită. Ochii îmi sunt înceţoşaţi de  puncte şi virgule, de semne de exclamare şi-atunci când  nu am  habar ce se întâmplă, se metaformozează în semne de întrebare.

Gura e doar un instrument prin care literele îşi fac loc să-mi intre în stomac, şi sincer, a început  

să fie dureros căci uneori, diacritecele-mi zgârie esofagul; iar  nasul doar simte parfumul dulceag al cărţilor  vechi sau cerneala proaspată care mi se scurge când reuşesc să-mi zgârii pielea cu stilourile.

      Ce să mai vorbesc de păr? O glumă, a căzut tot, bietul de el. Mi l-au înlocuit şirurile lungi de cuvinte, litere care încearcă să ia o formă, propoziţii fără sens. Mi-e greu cu el, aşa lung şi încâlcit, căci nu pot descifra tot ce se scrie în el şi din acest motiv în fiecare dimineaţă trebuie să pierd minute multe, doar ca să-l pieptăn, să şterg cuvintele deochiate sau virgulele unde nu-şi au  rostul. Alteori mi se face teamă că prinzându-l într-o coadă, aşa cum  îmi cădeau  firele de păr înainte, ori să-mi cadă şi  vorbele la care am  muncit atâtea zile să le pieptăn cum trebuie.

      Noaptea devine obositor căci  mă simt grea, de la prea multe  zise şi scrise, mă simt obosită şi aş vrea să scap de toată povara lor, să i le dau alctuiva să mi le poarte, să scriu şi pentru altcineva. Am întâlnit o dată un om, de mult, părea la fel ca restul şi îmi aducea aminte că şi eu am fost o dată normală. Mi-a spus că dacă am  să las în această viaţă ceva, ar trebui să mă las pe mine, să mă citească şi generaţiile viitoare. Nu  l-am ascultat, copil fără minte mi-am  zis că el nu ştie ce vorbeşte. Cum să-mi dau  sufletul  celorlalţi? Cum să ştie omenirea că m-am  metamorfozat, cum să fie posibil să-i las pe ei să mă citească?  Oricât am fost împotriva acestei idei, m-am  trezit ascuţindu-mi creioanele  sau aşezându-mi literele sub alte forme, să le fie plăcute şi altora, nu doar mie. Când ochii mi se umpleau de prea multe semne de punctuaţie din cauza oboselii,  îi ştergeam uşor cu o gumă şi mă apucam  iar, de la capăt, doar să le fac  oamenilor simpli pe plac.

       Aşa am ajuns ca dintr-o pagină pline de cuvinte amestecate şi fără vreun sens, să mă scriu într-o nuvelă şi uşor, cu timpul trecând, să  îmi doresc să am complexitatea unui roman.  Cunoscând şi alte suflete ca ale mele, scriitori vechi sau noi, autori de poeme cu rime albe sau de romane groase, mi-am dat seama că aş vrea să mă scrie şi pe  mine cineva aşa frumos.

Cum Arghezi a lăsat un testament al  viziunii sale despre lume, al artei sale şi-al sufletului său ca să-l citească generaţii  peste generaţii, aşa cum  Faust a lui Goethe a făcut un pact pentru  tinereţe şi iubire, rămânând fără suflet; aşa-mi doresc să mă scrie cineva sau şi mai bine, să mă scriu chiar eu.

      Fără un pact cu Diavolul, ci un pact cu proprii mei demoni, cu propriile temeri şi frustrări, un pact cu bietele cuvinte pe care deseori  uit să le mai aşez, un pact cu sinele meu şi-n schimb, să mă dau pe mine toată,  trup şi suflet şi să mă las altora, să-mi las viziunea şi arta, gândirea şi fricile unora care nu vor fi  înfricoşaţi, unora curioşi  să-mi răsfoiască capitolele muncite pe zi-nsorite.

       Însă, revenind la primul om căruia nu i-a fost teamă de pactul meu şi de transformarea mea, lui i-am şi oferit pentru întâia oară  bucăţi, mănunchiuri din maşina mea de scris. Am stat  nopţi întregi să-mi aranjez sufletul cât mai frumos, să-mi curăţ maşina de scris, să nu  mai ticăie nervos când o inspiră câte ceva, mi-am  pieptănat şi părul  şi nu l-am strâns căci îmi doream cu atâta ardoare ca omul acela să –mi spună că-i sunt plăcută, că merită să stau pe cel mai înalt raft al unei biblioteci sau de ce nu, în librării, chiar la fereastra lor.

Dar omului nu i-a plăcut felul meu, inima mea cu o mecanică stricată l-a speriat căci  bătea prea tare pentru el şi când am vrut să-l ating, din greşeală, creioanele mele ascuţite l-au zgâriat. S-a temut de ciudăţenia mea, de frazele mele mult prea lungi din păr şi-a zis că-i par  prea curioasă, prea întrebătoare, căci privirea mea nu putea să înţeleagă de ce nu-i sunt pe plac, el care mă sfătuise să le scriu şi celorlalţi din suflet. Mi-a mototolit manuscrisele în pumni  şi mi-am simţit cuvintele, bietele, plângând căci le rupea, mi-am  simţit oasele frângându-se căci el nu înţelesese cine sunt eu. De la atâta durere şi chin pricinuit de acel nerecunoscător, maşina mea de scris  s-a oprit un timp. Când încercam  să-i mai apăs tastele, rămânea blocată, oricât de mult ulei  şi cerneală nouă i-aş fi pus, ea refuza să mă mai lase. O  rănisem. Mă rănisem, adică.

       

      Treptat, din neatenţie, în vene au început să-mi intre diacritice şi să mă înţepe.

Oh, mă îmbolnăvisem  şi fiecare doctor  la care mă duceau părinţii mei, spuneau  că n-am nimic. Dar ce să-nţeleaga ei, oameni de ştiinţă? Ce să ştie ei, cum  şi în ce chip le puteai lor explica că eu n-am nevoie de medicamente, că o aspirină nu-mi va lua migrenele şi că nici acele perfuzii dureroase nu mă pot ajuta, ba chiar îmi făceau  mai mult rău, căci îmi  pierdeam din cerneală, mă voiau la loc om cu esenţa lor toxică mie, iar eu mă chinuiam  peste puteri să-mi menţin  metaforele  bine ascunse sub coaste, să nu le vadă ei, ochi răi şi neînţelegători.

       M-am vindecat  şi m-am scăpat de boala despărţirii de cel nerecunscător abea când  m-am  întors printre ai mei. Când am resimţit parfumul bibliotecilor şi când stilourile mele au  reinceput să mâzgâlească caiete întregi cu litere alandala, inima – maşină a început iar să ticăie nervos. Oraşul m-a inspirat. Zgomotul făcut de oameni mi-a redat viaţa, dar şi natura cu liniştea ei mă făcea să nu mă opresc din a supravieţui.

Am vrut să cunosc şi mai mulţi oameni care sufereau de  metamorfoza mea, să-i ştiu pe toţi şi in acest fel  am construit o bibliotecă doar a mea, cu  toate aceste energii aşezate în cuvinte, cu toate aceste viziuni şi vieţi aşa de diferite.

      În final, cine sunt?

      Un om?  Un artist care şi-a pierdut drumul în viaţă?  O simplă umblă trecătoare? Sau sunt tot ce şi-au dorit toţi să fiu, însă nu şi eu?

Sunt doar  un cuvânt într-o carte sau deseori, iau forma unui capitol în viaţa altora?

     

         Într-o lume în care cu toţii mi-au dorit  metaforele aşezate altfel, în care propoziţile mele n-au mulţumit pe fiecare şi frazele-mi au reuşit să frângă inimi, într-o lume în care cuvântul meu şi-ar fi dorit să fie mai mult decât atât, să fie ideee, să schimbe minţi bolnave şi principii, eu ce-am ajuns ?

Râd  de ceilalţi şi spun că am ajuns să fiu nimic, când am  avut posibilitatea să devin totul. Dar oare  nu-i aşa, oare gluma mea fără haz nu-i oare realitatea ?

Mi-aţi oferit şansa să devin medic şi v-am refuzat.

Mi-aţi oferit şansa să devin iubită şi  nu am acceptat.

Mi-aţi oferit şansa să fiu astronaut, om de ştiinţă, sportivă, orice, voi mi-aţi dat şi m-aţi încurajat. V-am refuzat de fiecare dată.

Eminescu şi-a dorit să iubească cât era conducător al universului. El ar fi renunţat la toate pentru ora lui de iubire, dar eu la ce aş putea să renunţ şi pentru ce?

Să renunţ la bietele mele cuvinte pentru o oră de iubire? La ce bun?

Obosesc, şi frazele o dată cu mine îşi caută punctul,  literele nu mai au stare ş i vor să fugă să doarmă, inima a început să ticăie mai slab căci îşi  pierde inspiraţia, iar  vâfurile creioanelor mi

 s-au tocit.

La apus, când  vorbele mi-au  epuizat, când  am  rămas fără cerneală în condei, când punctele au pus sfârşitul şi virgulele au dispărut, mă aşez şi eu o dată cu ele, când literele mi  s-au agăţat de piele ca să nu se piardă până a doua zi...

Eu cine sunt? Ce sunt?

Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic.

Sunt o carte deschisă.

    

Sărut-mâna, mamă!

Săruta-mi mama creștetul brăzdat de riduri Săruta-mi umerii,caci port poveri grele pe ei Imi tremura tot corpul caci nu mai Pot sa tin in mine atata așteptare Te sărut, mama Iti sărut mana care-mi izgoneste gândul rau Iti sărut dealul frunții urcat si coborât de prea multe griji Iti sărut obrajii, ti-o reveni culoarea in ei O, tu, mama draga! Mie-esti alinare pe sufletul obosit si Zâmbetul tau, tremurat si efemer, mi-e lumina in întuneric O, tu, femeie atotștiutoare! Cum le ghicești pe toate si le pui la locul lor Pune-mi inima la loc caci s-a sfărâmat cand tu ai plâns Săruta-mi si sufla-mi mama peste răni, asa cum imi suflai peste genunchii zgâriați Sufla-mi mama peste creștet si Fa-mi sa-mi dispară poverile Te-mbratisez, mama! Te îmbrățișez strâns, poate asa Te vei pune si tu la loc si-ti vei Aduce aminte Ca sufletul si puterea ta sunt mai mari decat orice Forța de pe acest pământ! Iti sărut mana, mama, iti Mulțumesc Pentru ca exiști!

Cartea mea

Autiobiagria iubirii e despre tine. Despre noi. Despre poveşti de dragoste de mult spuse, legende vii ce merg pe stradă. E despre visele noastre, despre visele tale. Despre dorințele tuturor.
Ți-am promis că vei fi cartea mea. Prima mea carte. Primea mea filă, cuvânt, virgulă, punct. Vei fi totul.
Numeşte-l prolog şi pune-o pe foc după ce o citeşti. Dar ai grijă să nu omiți cel mai important lucru: că despre tine e fiecare literă tremurată.
E despre romanticul modern, despre bărbatul ăla copil de la scara blocului care se enervează uşor, care fumeaza mult şi râde gălăgios. Despre cafeaua fierbinte cu lapte din diminețile reci şi despre scrisorile moderne de pe Facebook.
Cartea mea nu o să se termine niciodată. Nu o să pun punct, nici virgule. O să fie o viață, un infinit de cuvinte ce-or să se rostogolească în univers până când sufletul tău reîncarnat le va întâlni din nou.
Fiind prolog, sper să zâmbeşti când citeşti asta. Că doar ştii că la tine, da, tu.. la tine mă refer.

Gol (pe interior?)

Da-mi haina jos si lasa-ma doar in rochia asta, poate prea subtire pentru o noapte de aprilie. Nu-ti fa griji, nu-mi va fi frig, ca doar m-ai mintit tu ca ma-ncalzesti. Cum? Ei, asta-i vorba pentru ore tarzii.
Mi-a cazut breteaua rochiei, nu o ridici? Sa-l coboram si pe celelalt? Mai bine, intotdeauna ai zis ca am umeri frumosi. Si mai bine, da si rochia jos.
Lasa-ma goala.
Dar stai, tu despre ce credeai ca vorbim aici ?
Goala de sentimente. Haina sufletului.
Imbraca-mi sufletul, goleste-l de trairi si minte-l ca-l incalzesti. Chiar si dupa doispe noaptea, ca nu-i cu limita de varsta pentru el.
Ai vazut vreodata pe cineva gol? Doar in suflet si atat? Dezbracat de minciuni, de ganduri negre, de zile proaste? N-ai avut curajul asta? Sa-i spui ca totul o sa fie bine, ca toate trec si sa-i saruti umerii goi? Sa-ti sprijini capul pe sufletul cuiva, si nu pe goliciunea sa?
Imbraca-i sufletul cu un cuvant cald, nu-i incalzi pielea prin atingeri doar o data. Ramane cuvantul mai adanc in epiderma ei decat sarutul tau.

Cine sunt?

Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic

Sangele mi s-a preschimbat in cerneala

Inima mi-e masina de scris

Degetele-mi sunt stilouri si creioane, din

Burice imi ies litere

Stomacul mi-a devenit un bol in care

Se varsa rime albe 

Oasele ma dor, se intorc pe dos 

Doar-doar sa se asemene 

Cuvantului meu 

Am in ochi puncte si virgule, iar nasul 

Imi este un semn al exclamaii 

Mi-a cazut parul si-am ramas cu 

Siruri lungi de litee pe care nu le

mai pot

Descifra

Ma doare tot corpul si obosesc la apus 

Cand toate frazele s-au epuizat si 

punctele au fost puse la locul lor 

Cand literele mi s-au agatat de piele 

Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic 

Sunt o carte deschisa. 

Lângă tine

M-am trezit azi cu inima scriindu-mi şoapte în artere, toate - toate cu înțelesul tău.
Tremurau cuvintele când mi se amestecau cu sângele-n vene, dar parcă atunci puteam să-l aprob pe Drumeş când vorbea de tine-n sufletul meu.
Lângă tine, vreau să mă trezesc dimineața şi să beau cafea la ibric, amară ca să mă-ndulceşti tu.
Lângă tine, vreau să-mi petrec după amiaza şi să lenevesc.
Lângă tine vreau să mă uit seara la un film vechi.
Tot cu tine, vreau să uit, şi să iubesc, să-mi aduc aminte şi să trăiesc.
Cu tine nu vreau tot, cu tine vreau un apus şi un răsărit şi poate-o viață.

N-am tradus bine că poate, câteva din cuvinte mi-au ajuns prin creier şi-o să fac hemoragie de la cât mă-nțeapă diacriticele-n vene, dar sper că tu ai înțeles.

Tati?

Tatal meu nu a fost prezent in viata mea asa cum sunt, probabil, majoritatea tatilor.
Tatal meu nu m-a invatat la 13 ani sa nu ma indragostesc de cine trebuie.
Tatal meu nu m-a invatat sa merg cu bicicleta la 5 ani si nici nu mi-a vazut primele zgarieturi in genunchi.
Tatal meu nu e un erou. Nu e un rege.
Tatal meu nu e  bogat, nu e seful unei companii mari.
Tatal meu nu a fost de fata cand am suferit prima data din dragoste, sau cand am luat primul FB in clasa intai. Nici cand am luat primul 10 in a cincea, sau cand am intrat la liceu. Nu m-a condus la banchetul din a opta.
La 2 ani l-am dat afara din masina si l-am numit strain.

Nu e tatal perfect, sau sotul cel mai romantic sau bunicul cel mai rabdator.

Dar tatal meu e plecat de mai mult de 10 ani in strainatate, pentru mine, pentru familie. Tatal meu munceste in fiecare zi mai greu, mai mult pentru ca eu sa nu duc lipsa de nimic. Tatal meu a lipsit de Craciun, de Pasti, de la zilele mele de nastere ca eu sa am acele cadouri mult dorite.

Nu ti-am scris niciodata, tati.
Nu am atatea amintiri cu tine cat au celelalte fete, nu esti regele sau eroul meu. Esti tatal meu. Esti stalpul meu. Esti singurul barbat din viata mea care reprezinta siguranta zilei de maine.
Am fost mereu incapatanata si te-am judecat. Ti-am judecat absenta, certurile, te-am invinuit pentru ca nu ai fost aici sa-mi dai un exemplu al persoanei pe care eu trebuie sa o iubesc.
Nu mi-am cerut niciodata iertare pentru fiecare moment in care am fost incapatanata, in care am jucat rolul copilului rasfatat, al adolescentei rebele.

La 18 ani, tatal meu m-a condus la majorat.
La 18 ani, am avut primul dans tata-fiica.
La 18 ani, am dat shot-uri de tequila cu tine.
La 18 ani, mi-ai spus pentru prima data cat de mandru esti de mine.
La 18 ani, imi cer iertare pentru cei 18 ani ai tai plecati. Pentru cele 18 luni in care am refuzat sa-ti vorbesc.
Pentru cele 18 zile in care am uitat sa pretuiesc munca parintilor mei.
Pentru cele 18 ore de avion pe care le faci in fiecare an doar ca sa-ti vezi familia.
Pentru cele 18 minute nepetrecute alaturi de tine.

Draga tata, sper sa-mi mai traiesti 18 ani. Dublul lor. Triplul. Pana la 100 daca poti. Doar, doar, sa mai dansezi cu mine pe Vama Veche si sa-mi canti Me gustas tu.

Romantică

Nu pot să rămân fără suflet. Nu pot să port pică şi sa urasc, nu pot si nu vreau sa nu dau un sens frumos lucrurilor.
Visez cu ochii deschisi la lume mai buna si in loc sa calc in picioare durerea, eu ii pun coronită de flori.
Sunt incapatanata si orgolioasa si in acelasi timp, tot eu las capul jos si accept.
Multi ma cred proasta si naiva pentru ca nu ma impun.
Eu ma cred buna.
Ma cred blanda si iubitoare, neinteleasa de multe ori.
Ma cred un copil matur, ce refuza sa vada lumea cu ochi rai. Am nevoie sa ofer si sa primesc afectiune, sa zambesc, sa lupt pentru cauze imposibile.
Am asa zis "prostul" obicei de a'i face pe ceilalti fericiti, incat uit de multe ori de mine.
Dar nu imi pasa. Fericirea mea e fericirea celor de langa mine.
Sunt o romantica incurabila si nu genul acela cu clisee, trandafiri si scrisori vechi uitate.
Sunt persoana care crede ca visele pot deveni realitate, care crede ca magia ne-o facem singuri si ca momentul special e facut alaturi de cei dragi.
Care pune poate prea mult suflet atunci cand nu trebuie, dar nu regreta nimic niciodata.
Care iubeste pana si floarea ofilita,caci a avut timpul ei cand a fost frumoasa. Si cine spune ca o floare ofilita e mai urata decat una inflorita ?

Cuvinte

Probabil cine a spus ca niste cuvinte dor mai tare decat o palma a primit un pumm de litere si semne de punctuatie atat de dureros,incat sufletul i s-a innecat in forma firava a acestora.
                    Un sfat:
Sa nu va indragostiti niciodata de o vorba buna, caci aceasta este fara dar si poate, arma suprema. Nici o arma sau bomba nucleara nu poate rani sufletul mai rau si nu poate aduce moartea unui om mai repede. Moartea nu inseamna doar oprirea respiratiei. Inseamna sa incetezi sa mai traiesti.
Si da; un cuvant potrivit iti poate lua respiratia.
Toata viata asteptam sa auzim ceva care sa ne schimbe, sa ne faca macar o data sufletul sa trasara.
Sfaturile cele mai bune sunt date de cei deja trecuti prin experienta, si pot spune ca m'am indragostit de felul in care tu spuneai minciuni. De fapt, spuneai cele mai frumoase minciuni si le faceai sa para un adevar crunt. Le-am crezut cu toata fiinta mea, si am uitat ca vorbele sunt spuse de oameni, si cine a inceput razboaiele? Oamenii. Cum? Prin cuvinte.
Ce-ti trebuie ca sa influentezi o mie de suflete fara speranta? Un glas ferm si cuvintele potrivite.
Aceeasi carte ai jucat-o si tu, dar razboiul tau a fost dus cu mine.
Constienta de lupta deja pierduta, am preferat sa te ascult si sa privesc fiecare litera rostoglindu-se cu ajutorul glasului tau, luand forma unor cuvinte soptite. Le simteam cum se asezau in sufletul meu, cum mi se leganau in piele si cum incercau sa se amestece printre gandurile mele, parca incercand sa le ia locul. Si au reusit.
Aceasta a fost prima ta miscare si inca am in minte chipul si zambetul tau, vocea ta rasuna in mine ca un ecou si parca sangele-mi curge prin vene dupa sunetul acesteia.
Am pierdut razboiul. M-ai invins, cu vorbe. Prin cuvinte, prin singurul meu sprijin, mi-ai cunoscut slabiciunea si te-ai folosit lacom de ea.
Sper ca nu spui aceleasi minciuni si altora, sper ca macar, cuvintele au ramas ale mele.

Chestie

Noi
Am luat o scara
Si am urcat-o impreuna
Tu o treapta, eu alta
Pana...
Ne'am impotmplit
Unul trebuia
Sa vina
Dupa celalalt
"Cum facem?"-ne'am intrebat
"Impreuna,mereu"
Am urcat
Sus
Pana la
Cer
De la
Pamant
Noi
Ne iubim

adolescență ?!

Să fi adolescent e naşpa. E nasol. Nu e nimic frumos. E nebunie. E un haos total.
Bine, hai sa nu dramatizez atâta si sa ajung "emo" şi nemulțumita de nimic. Mai tânăr ca in adolescență nu vei fii niciodată, momente mai fun, fericirea aia specifică sau aleegeri mai proaste nu vei mai trăi niciodata.
Dacă ai noroc să'ti intalnesti sufletul pereche, atunci bravo vouă băi ! Nu o sa mai simti nicicand iubirea asta puerila, aiurita de la 16-17-18 ani. Savurează momentele astea groaznice, că merită.

Din pacate, fac parte din generatia nemultumitilor, tristilor, suferinzilor după Iphone, mult prea maturi si in cautarea a ceva ce nu poate fi gasit, a "revolutionarilor".
Sunt mandra si in acelasi timp, dezamagita ca ma numar printre marea asta de oameni pierduți.
Azi nu ne mai judecam după carte, ci după tumblr şi like-uri. Ultimu' local unde-ai umblat e baza.
Ai 10 la scoala? Tocilarule.
Ai 4? Prost!
Hah, 8 ? Mediocru!
Azi deja mai poti fi noncomformist, nimic nu mai e ciudat sau original, caci pana si 'originalul' a ajuns sa fie copiat.
Stiti ce-i generatia mea? O mare turmă de wannabe-uri!
Spunem că ne controlează mass-media doar ca să ne scuzam ca suntem penibili. O fi si asta adevărat, dar sunt destul de sigură ca poti decide singur in privinta culturii care o ai.
Si judecam. Oh, suntem atat de "hateri", de barfitori! Avem asa o placere diabolica, sadica poate sa-i ranim pe cei din jur, sa comentam cat mai mult, sa jignim cat mai dureros.
Nu ne ajung banii niciodata, nici hainele, nici telefoanele, nici timpul nu ne mai ajunge. Pâna si pe ăsta l-am pierdut in goana noastra spre maturizare; alergam de parca am fii la maraton spre... ce ?
Pierdem imagini si momente esentiale care poate, ne-ar forma ca adulti mai buni si totusi nu ne pasa de nimic.
In adolescenta ne credem invincibili. Nemuritori. Nimeni si nimic nu ne poate rani, orice facem e infinit. Suntem puternici! Suntem "maturi" si noi le stim pe toate!
Si stiti ce'i si mai nasol?
Ca e de fapt invers. Suntem sensibili, rasfatati, incapatanati, unii dintre noi fac pe martiri si ceilalti sunt soldati neinfricati in lupta asta cu adolescenta, cu hormonii.

Cum va ziceam, e haos. Da' stiti ce conteaza cu adevarat ? Faceti macar un haos fain, să merite să vi-l amintiti mai tarziu!

P.s. pastrati'va familia aproape, orice ar fii! :) si 'sufletul pereche', pretuiti-l !
P.p.s am fost ironica in unele parti,nu ma luati in nume de rau.

Cu drag, aproape 17 ani Miru.

O, mamă, mamă...

"O mamă, tu, mamă...!"
Dacă nu tu, cine altcineva, măi... mamă?!

Eşti jurnalul meu
Mă ştii din moleculă-n
Suflet
Şi invers
În tine stau scrise
Poeme lungi, monologuri
Fericite, efemere, tristeți
Cum n-a mai zărit lumea-ntreagă
Şi toate ale mele
Cui scriu mai bine, mai frumos, dacă
Nu ție ?
Pentru cine, şi de ce
Dacă nu pentru tine ?
Oh, mamă !
Mulțumesc, căci m'ai crescut
În cele mai bune valori
Şi poate nu ştiu totul
Şi poate nu am ajuns
Copil model
Dar urc pe scări abrupte,
încercând să ajung
La tine, la mama.
Căci tu,
O mamă
Eşti mai presus
De cer, de nouri
De universul-ntreg

Mulțumesc,
Şi'mi cer iertare, căci
Poate nu am ajuns
Cum trebuia
Dar te iubesc
Şi sper, să
Mai traieşti un
infinit
Ca să pot scrie-n-tine
Alte o mie
Şi-una de
Cuvinte

2:00 , cu drag Miru insomnie.

putere

Puterea stă în mâinile noastre.
Încrederea celor din jurul nostru față de noi ar trebui să conteze cel mai puțin, căci cel mai important este ca noi să avem încredere în forțele proprii.
Degeaba îți ca zice lumea că poți face ceva, când tu crezi inversul. Dar ştiți ce este cu adevărat un paradox?
Ne ambiționăm mai tare în momentele  când ni se spune că nu suntem în stare de acel lucru. Că mărul interzis este imposibil să devină al nostru şi că treapta cea mai înaltă nu poate fi urcată,sau, în nici un caz, de picioarele noastre.
Sau cel puțin, eu una aşa pătesc. "Nu poți" în mintea mea devine "ba pot,şi o s-o fac!" ... aşa m-am apucat să scriu, aşa am reuşit să aflu taina cărților, aşa am învățat să merg pe biclă la 16 ani ( şi mă mândresc tare cu asta!) , uite aşa am o relație de aproape 3 ani...
Evident că tot la fel am făcut prostii şi mi-am ispăşit pedepsele. Urăsc să aud oamenii zicându-mi că nu sunt în stare de ceva, mai ales când eu cred că pot face totuşi acel "ceva". Mă ambiționează şi'n acelaşi timp ma descurajează.
Dar stiti ce am invatat ?
Ignoră dezacordul.
Ignoră'i pe cei care nu au încredere în tine.
Arată-le contrariul ( vezi să fie ceva bun, nu vorbim de câte shot-uri poți da în 5 secunde; ci de suflet, dezvoltare personală etc )
Dovedeşte-le că tu poți, că eşti puternic pe propriile picioare, că dacă firul vieții ți se leagană, iti poti recupera si singur echilibrul.
Nu ai nevoie de nimeni să crezi in tine, ai nevoie doar de un şut zdravăn în posterior ca să-ți dai seama că tu eşti cel care rezolvă treaba asta nasoală cu încrederea.

Cu drag, Miru de la doua dimineața, insomnia.

P.s. pace băi hater-ilor !

Alte timpuri, Aceeași Miru

Am uitat...
Să mai scriu
Să fiu mai bună
Să zâmbesc mai des
Mai ambițioasă
Să ajut lumea să zâmbească
Am uitat...
să scriu
și
doare
căci tasta n-o mai simt la fel sub buricele
degetelor și nici
pixul pe foaie
cuvintele nu mai
alunecă lin, se
împiedică

Îmi amintesc cum ar trebui să fie totul, cum plănuiam ca blogul să fie plin de scrieri, de infinite de litere care împreună ar fi format mici bucăți din sufletul meu.
Trecem în alt an, iar, și eu tot cresc și cresc, refuzând maturizarea și să-mi iau adio de la copilul cu vise mărețe. care a pornit acest blog.
Și mai urc o treaptă în viață,și îmi ridic visele mai sus, spre cer și eu mă-ntind după ele să le ating.
2015, adu-mi sănătate. Mie, și celor din jurul meu
Căci fericirea, mi-o clădesc singură. 

nu stiu ce e asta

De cand te iubesc pe tine, am incetat sa scriu pe laptop, pe foaie sau pe orice obiect.

Dar am inceput sa scriu in tine.

Momente, fraze, cuvinte, romane, nuvele.

In tine se gaseste orice idee a mea. In sufletul tau, cuvantul meu domneste infinit. 

Si pe foaie, tu esti regele.

Pe coala, cu tine se incepe randul si cu tine se punct.

Si inima mea, tu ai fost o virgula.

Si acum, sper sa fii un semn al exclamarii. 

Vreau sa scriu.

Vreau sa simt tastele laptop-ului tremurandu-mi sub buricele degetelor, rugandu-ma sa incetez. Vreau sa le lovesc atat de tare, incat sa simt pana in suflet cuvantul.

Caci cuvantul, cuvintele sunt cele mai puternice arme. Poti sa impusti, sa omori, sa lovesti cu pumni si picioare; dar ce ramane la sfarsit ?

Cuvantul.

Cand te desparti de persoana iubita, iti aduci aminte ochii caprui-ciocolatii stralucind slab in lumina soarelui zicand "te iubesc" . Si de fapt, ce este "te iubesc?" O metafora. Un sentiment. Redat prin ce?

Prin cuvant.

Cand mama ta te mangaie pe par, si tu o privesti linistit, cu sufletul impacat; in timp ce ea-ti sopteste probabil un cantec vechi, ce-ti ramane in suflet? Imaginea mamei vorbindu-ti, imbratisandu-si sufletul cu ce? 

Evident, cu niste cuvinte simple, dar Doamne, atat de blande si gingase; incat ai vrea sa le auzi o viata intreaga.

Vreau sa scriu, cuvinte multe si frumoase, ondulate, drepte, usoare. Cuvinte triste, fericite...

Sa scriu despre tine, despre ea, despre noi, despre ei...Tot cu aceleasi cuvinte cu care am scris si ieri despre altii.

Dar nu pot scrie. Cuvintele-mi fug de sub degete si tastele nu ma asculta, inspiratia se ascunde dupa carti vechi si parfumuri de toamna, iar eu ma gandesc, poate, pentru a miia oara la ce cuvinte ar trebui sa folosesc.

Patru vorbe, cinci culori si trei trepte : update 2014

Patru vorbe, cinci culori şi trei trepte.

de Radu Miruna ( update-ul din 2014 ) 

          Mi-ar placea sa pot spune ca am evoluat. Ca scriu mai mult, ca citesc mai mult, ca sunt mai buna cu cei din jur, ca...orice! Poate ca asa si e, sau poate ca nu. Cert e ca in trei ani de blog, de scris, de viata iti dai seama de un lucru: schimbarea e continua si oricat ai incerca sa ramai la fel, sau langa aceeasi oameni, nu poti. Toate momentele ne lasa rani sau zgarieturi adanci in suflet, si ramanem marcati, fie ca vrem, fie ca nu. Gustul la muzica se schimba, la fel ca la imbracaminte, vezi lumea altfel si copilul de acum trei ani care salajluia vesel in mine dispare usor, lasand in urma-i doar o amintire vaga a ceea ce am fost, dar si o viziune clara a ceea ce sunt si ce-as vrea sa fiu. 

           Nu mi-am pierdut visul de a deveni scriitoare, sau dragostea imensa fata de cei din jurul meu, sau dorinta puerila de a-i ajuta pe toti si de a incerca mereu sa-i fac pe ceilalti fericiti, si nu pe mine; dar am pierdut oameni, am pierdut copilul de la treisprezece ani care scria in fiecare zi sau ora...

Daca atunci spuneam ca intru in adolescenta, acum sunt deja in ea si cu o fericire trista va spun ca e frumoasa, da' al naibii de grea! 

"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi drept vorbind, acesta-i adevărul."

Recunosc cu sinceritate, daca atunci credeam ca adolescenta e raiul pe pamant, acum nu mai pot spune asa ceva. De ce?

Nu, nu sunt trista, nu sufar, sunt fericita de fapt. Desi am pierdut multi oameni, si am trecut prin multe momente care mi-au influentat intr-un fel personalitatea, am primit inzecit inapoi dragostea altora, si in prezent am langa mine persoane care imi mangaie sufletul mereu. 

Dar in adolescenta incepi sa realizezi ca de fapt problemele nu sunt asa usoare, dintr-o data nu mai ai timp sa faci nimic, pentru ca scoala devine mai grea si tu ai vrea sa-ti imparti timpul altfel. Sau, daca azi vrei sa fii dragut, maine o sa urasti pe toata lumea. De ce? Pur si simplu, te schimbi zi de zi, fie ca-ti place; fie ca nu. 

Inevitabil, suferi din "dragoste" si spui ca nu vei mai iubi in viata ta, si totusi peste o saptamana/o luna/un an iti intalnesti sufletul pereche, sau asa crezi tu in momentul respectiv. Simti "fluturi in stomac", plangi, imbratisezi, zambesti, tipi si poate ca toate in aceeasi ora. Si daca esti ca mine, un romantic incurabil, putin psihopata si nebuna sa acorde caldura celor care au nevoie, sau o vorba buna; le vei face pe toate acestea intr-o singura zi. 

Nu mai vorbesc de stilurile care le incerci, pana te hotarasti asupra unului sau o combinatie ciudata intre toate...

Adolescenta, sau ma rog, cea pe care o incerc eu, e o drama-comedie. Regreti ca ai crescut, realizezi si tu ca te maturizezi si incerci in zadar sa mai pastrezi copilaria. Dar unde, in lumea asta, mai putem avea suflet de copil si totusi maturitate-n gand? E o balanta, si din pacate, din cauza lumii care te considera "prostanac" cand incerci sa fii copil; maturitatea este mai grea decat copilaria. 

Nu spun nimanui ca adolescenta-i "naspa", caci este foarte frumoasa, doar ca trebuie mereu sa ai pe cineva langa tine, care sa-ti sprijine atacurile de nebunie sau panica cand lucrurile nu merg cum vrei tu, sau se intampla pur si simplu... Si, sunt norocoasa si bucuroasa sa spun ca sunt inconjurata de oameni cu un suflet minunat; familia mea ( mama mea mai ales ) , prietenul meu si inca altii foarte putini care-i numar pe degete. 

Oricum, am renuntat de mult sa mai cred in prietenie pentru totdeauna, singura relatie de genul o gasesti doar in bratele mamei (stiu ca sunt mamoasa..). Restul vin si pleaca, desi...probabil, o data-n viata se intampla o minune si cunosti pe cineva, care poate iti va ramane mereu aproape, indiferent de distanta, certuri sau intamplari. Am primit acest dar si il pretuiesc cu toata inima, caci ce poate fii mai frumos decat sa ai langa tine un suflet cu care al tau rade si-n acelasi timp, poate sa si planga?

Regret ca am uitat sa scriu, sa citesc si sa am grija de blog. Nu stiu cand o sa mai revin, dar ce-ati citit mai sus e Miru din prezent, o continua schimbare.

Lectura placuta in continuare! Si nu uitati sa fiti copii, din cand in cand.

Cu drag, M.

A fost și-o să mai fie

         Cred ca cel mai dureros moment al revederii noastre a fost cand mi-ai zambit. Ochii tai au capatat o sclipire usoara, parca-ti aduceai aminte de ce fusesem noi o data, si in sufletul tau te-ai bucurat sa vezi ca nici eu nu m-am schimbat prea mult, ramasesem aceeasi copila naiva visand la iubire eterna. Alunita de pe buza a ramas intacta, neatinsa si desi sunt constienta ca multe buze au atins dragul nostru secret, prefer sa ma gandesc ca din momentul in care eu nu am mai fost in viata ta, nimeni nu a aflat de ea. Buzele tale au ramas in acel suras usor chiar si atunci  cand ti-ai mutat privirea  spre noua ta „captura” , desi mi-am dat seama ca gandul tau inca era la mine. Si am realizat, cu melancolie si bucurie in acelasi timp, ca nu m-ai uitat. Ca desii ani au trecut peste noi nemilosi si inimile noastre s-au rostogolit in incercari idioate de-a mai simti aceea iubire libera, adolescentina, si-au esuat lamentabil,ramanand cu ideea ca poate asa a fost sa fie, poate de fapt ne este menit sa ne cautam perechea o viata intreaga; undeva in coltul sufletelor insetate de iubire, noi, unul pentru altul,am ramas o amintire dulce-amaruie,un „trofeu” al razboiului cu dragostea. O data am invins, si o data am iubit cu adevarat.  

        Am continuat sa te urmaresc cu privirea, simtind cum totul in jurul meu se topise si erai doar tu. Oare te-a mai iubit cineva asa cum am facut-o eu? Oare, ea rade la fel de galagios si amuzant la glumele tale fara sens? Isi da ea oare seama cand esti trist, sau suparat doar din ochii parasiti? Stiam prea bine ca nu te pot intreba asa ceva, aceste intrebari au ramas si vor ramane pe veci fara raspuns, dar inca sunt curioasa cand ma gandesc la tine...si ea. Imi e greu sa accept ca imbratisezi pe altcineva, ca ei ii spui „buna dimineata” cand de fapt e dupa-amiaza, dar stiu prea bine, asa cum stii si tu, ca timpul care-a trecut nu poate fi adus inapoi.

Te-ai apropiat de mine si tot ce puteam vedea era zambetul tau, mi se rupea sufletul in bucatele cand te vedeam asa, chipul tau parea luminat de revederea mea si aveai aceea scanteiere sincera in ochii caprui ciocolatii, impaiajenati de o pereche de gene lungi. Oh, nu te schimbasei deloc...

-                  -    Ce, nu ma mai recunosti ? Te-am auzit clar, vocea ta spargand in mii si mii de cioburi linistea din mintea mea, rascolindu-ma prin tot corpul si parca mi-am simtit inima zvacnind, si ea o data cu mine isi adusese aminte de glasul tau gros, care imi facuse de atatea ori sufletul sa tresara.  Chiar si asa, am ramas blocata, incapabila sa leg doua cuvinte, sa-ti raspund... Te priveam cu buzele intre deschise, asteptand ca o tampita ca un cuvant sa iasa, sa-ti spun ca „vorbesti cu o straina” , dar nu puteam.  Imi era pur si simplu imposibil sa te ranesc, sau sa te fac sa te simti prost dupa atata timp.

-              -      Ce? Ah, ba da! Cum sa nu stiu cine esti? Esti...tu, ”prietenasu’ „ meu, am glumit cu vocea tremurand si tu ai ras, acel ras cristalin, pe care-l auzeam mereu cand faceam cate o boacana si tu erai de fata.

-              -   Pai si , nu ma imbratisezi?!

Am ramas muta. Am inghetat, te-am privit cu ochii mari si plini de dorinta si tu m-ai luat in brate, strans, inconjurandu-ma cu mainile tale lungi si strangandu-ma delicat, sa nu cumva sa ma spargi, de parca as fi fost fragila. Ti-am strans tricoul in pumni si mi-am asezat instinctiv chipul pe umarul tau, simtindu-ti imediat parfumul puternic, barbatesc si inima batand cu putere. Mereu am crezut ca inimile bat in acelasi timp, si de asta le simteam mereu cand ne imbratisam, de parca impreuna ar fi incercat sa faca un cantec  de care nici ele habar n-aveau, dar care suna perfect cand se armonizau.

        Cu alte cuvinte, revederea ta pentru mine a fost atat moment de fericire, cat si de tristete. Am plans dupa ce ai plecat, pentru ca mi-am adus aminte de „noi” , de tot ce-am sperat sa fim si nu am ajuns, pentru ca langa tine acum se afla o alta si mi-as fi dorit, ca dupa atatia ani, sa te tin eu de mana... Dar cred ca asta a fost, nu  ?  Cred, cu tarie, ca dragostea pura, sincera, se simte doar o data in viata si daca o pierzi, indiferent care-i motivul, cu grei o mai regasesti.  Si desi in sufletele noastre am ramas neatinsi, neraniti, stiu ca n-o sa mai putem fi vreodata impreuna.  Poate, cine stie, ca intr-o zi ne vom reintalni ca in ziua aceea insorita, si vom vorbi mai mult decat data trecuta. Vom depana amintiri si vom rade de prostiile facute... Si tu-mi vei spune, pe tonul tau plin de iubire si grija, ca ti-a fost dor de mine. Ca ti-am lipsit, ca inca ma iubesti... E un vis frumos, nu ?

        Dar, in schimb, am fost fericita ca te-am vazut pe tine fericit. Ca ochii si buzele ti-au ramas la fel, ca inima ta inca stie sa faca un duet perfect cu a mea. Ca desii timpul a trecut, pentru tine am ramas aceeasi  copila si sufletul tau inca zambeste la amintirea mea. 

10 ani

 Încă îmi aduc aminte ziua în care am venit de la şcoală, în 2004 şi tu aveai decât nouă luni. Erai micuţ, pufos şi roşcat. Lătrai şi priveai nedumerit în jurul tău, neştiind locuinţa în care te aflii, sau ce este cu tine acolo. Eram cu mami şi cu sora mea, şi te priveam cu reţinere. N-am început cu dreptul, căci era să mă muşti necunoscându-mă şi eu doar voiam să mă joc cu tine...Mi-a fost teamă la început, trebuie să recunosc. Am aflat că te chema Ralph. Scumpul şi micul meu Ralph, alături de care am trăit cele mai frumoase momente. M-ai ajutat să nu mă duc la şcoală, în felul tău agresiv că te durea burtica...Şi mi-ai fost cel mai bun prieten. Am crescut alături de tine, m-am bucurat şi am plâns cu tine...Când eram tristă, veneai şi te puneai lângă mine, privindu-mă cu ochişorii tăi căprui. Şi când tu-ţi făceai nevoile prin casă, nu-i ziceam lui mami, ca doar ştiam ce-o să păţeşti...Haha, îţi era aşa frică de ziar şi pantofi...

Sau îmi aduc aminte când aveai crize, de nu puteai să respiri şi râdeam de tine..Sau când am încercat să te învăţ să sari şi tu peste obstacole, că doar aşa văzusem la televizor. Dar ce să te învăţ pe tine, prostuţule, care atunci când te strigam veneai alergând la mine şi ocoleai tot ce-ţi pusesem în cale. Un şmecher, trişor! 

Dar ai fost căţelul meu. Prietenul meu cel mai bun, căci mi-am dat seama că ţie îţi puteam spune totul, în timp ce oamenii mă dezamăgeau. Ai fost şi ai rămas sufleţelul meu, indiferent de faptul că au mai apărut alţi căţei care au încercat să-ţi ia locul...N-au putut, oricât de drăgălaşi ar fi fost, tu ai rămas la fel. Micuţ, cu blana ta moale şi lătratul piţigăiat, încercând din răsputeri să pari fioros...În prezent, ai îmbătrânit, te-ai îmbolnăvit şi ai zece ani. Ştiu că în curând n-o să mai fi aici, dar îţi promit că n-o să-ţi ocupe nici un alt căţel locul în inima mea. Îmi e dor de tine,pufoşenie mică... 

Cu drag, Miru. 

Suflete pereche

Ce înseamnă „suflet pereche” ?  

Ei bine, nu există o definiţe exactă, dar vă  pot da definiţa mea : Numele sufletului meu este Aky. 

E ca şi cum ar fi prietenul meu cel mai bun, dar este mai mult de atât. Este persoana care mă cunoaşte cel mai bine; ştie mereu ce mă doare şi când sunt fericită sau dacă am poftă de ceva sau nu. Este omul care mă face să fiu o persoană mai bună, mă face să vreau fericirea altcuiva; nu doar a mea. Este cel pe care o să-l am lângă mine toată viaţa, o să-l port în inimă zi de zi; deşi poate fizic n-o să fie aşa...Este aceea persoană care mă acceaptă aşa cum sunt,mă iubeşte indiferent de situaţie şi are încredere în mine în momentele când nimeni nu mi-ar acorda vreo şansă; este cel care mă priveşte cu o sclipire de fericire şi împlinire în ochi zi de zi...Şi ştiu că orice s-ar întâmpla, o să-l iubesc mereu şi nimeni şi nimic nu va putea schimba asta.