Avem şi noi din astea.

" Şi , aşa vrei să stai tu pe o vreme ca asta?" mi-a şoptit la ureche, ţinându-mă strâns în braţele lui şi-mi sărută blând creştetul în timp ce mă privea atent.
I-am răspuns că da. Că mă simt în siguranţă când sunt cu el, când sunt lângă el şi că atunci când el mă ţine în braţe, am impresia că totu-i bine, că e linişte afară şi că nu există probleme...Şi el doar a zâmbit şi a râs, şi iar m-a sărutat...Şi iar, şi iar, şi iar...şi tot aşa, până când am rămas amândoi fără răsuflare. Apoi s-a lăsat între noi o tăcere plăcută, caldă, profundă; o tăcere ce m-a făcut să-l privesc adânc în ochii trişti, dar parcă fericiţi în acelaşi timp şi să mă gândesc "oare el pe mine mă vrea? oare eu, cu toate complicaţiile mele, îl fac fericit? dar oare, el pe mine o să mă facă? OARE...acest 'noi' făcut din eu şi el, o să fie bun de data asta?"
Mi-am coborât privirea când el s-a uitat la mine şi n-am mai spus nimic, deşi mi-am dat seama că el avea ceva, se gândea probabil la un lucru ce cred că-i desplăcea. Când l-am întrebat ce are, mi-a zis "nimic" şi atât.
Şi în acel moment, mi-am dorit să mă pun în faţa lui şi să-i zic "Şti ceva, domnule? Eu , aici , încerc din răsputeri să fac feriict! Să te fac să te simţi bine, să te fac să fi doar la meu. Şi mai şti ceva? Sper că asta încerci şi tu să faci, sper din toată inima că nu mă foloseşti, că nu-mi vrei răul şi că nu o vrei pe ea în locul meu când eşti cu mine...Căci ştiu, ŞTIU prea bine că scumpa ta e mult mai bună ca mine, însă dragule; cui îi zici c-o iubeşti ? Pe cine, dragostea mea, pe cine te superi şi împaci şi cu cine te săruţi până când nu mai ai aer? Cu ea?! Sau cu mine...?
Aşa că, dragă domn , spune-mi ce ai. Spune-mi ce te doare, spune-mi cu ce-am greşit, ce am făcut, sau ce s-a întâmplat şi ce te nemulţumeşte. Şi dacă-i vorba de ea, o să-nţeleg. Dacă o vrei pe ea, o să accept. Chiar şi dacă nu sunt scumpa ta , vreau să aflu ce-ţi macină sufletul şi ce nu te lasă să-mi zâmbeşti...Căci eu, aşa cum sunt ; rea sau bună; vreau să te fac să-nţelegi că tot ce-mi doresc pentru tine e să fi fericit..şi nu vreau să mă dai la o parte, căci am să-ţi fiu aproape oricând, oriunde şi în orice moment al zilei vei putea conta pe mine. Deci, ce s-a întâmplat?"

Însă nu am zis nimic. Doar l-am privit şi am schiţat un zâmbet mic, finuţ, dând să-l sărut ...însă m-a îndepărtat şi atunci am preferat să las totul în voia lui...

E un lucru inconştient, zicea cineva...

    Un lucru este sigur: când ne îndrăgostim, nu o facem pentru că aşa vrem noi, sau de cine 'trebuie' întotdeauna. Ci pur şi simplu suntem fermecaţi, cădem într-o vrajă efemeră şi de fapt, suntem inconştienţi de faptul că inima ne bate mai tare, că vrem să ne petrecem aproape tot timpul pe langă respectivul şi că deşi certurile oribile, cuvintele dure şi momentele triste pe care le ai cu persoana aceea te fac uneori să regreţi dragostea ta ciudată pentru el, tu totuşi o laşi să se intesifice şi mai mult, şi mai rău. Să ardă flacară mai puternic, adică!

Dar după soare vine ploaie, şi asta înseamnă că şi după o iubire pasională vin lacrimile. Iar, fără să vrem, vom suferi şi chiar şi aşa, dragostea sinceră va rămâne chiar şi după o mare de lacrimi, deşi-n acelaşi timp persoana după care acum ceva timp eram îndrăgostiţi, în momentul de faţă ne va provoca doar dureri.

   Însă, ce o să facem atunci când cel care ne face să plângem, e singurul care ştie să ne calmeze şi să ne înţealagă ? Rămânem îndrăgostiţi de imaginea lui bună, de zâmbetele lui şi de felul în care aceea persoană de spune „te iubesc!” în fiecare zi; chiar dacă tot în fiecare zi urlăm unii la alţii...

Pentru că, ori cum ar fi , cu tot cu plânsete ; oamenilor le place să fie îndrăgostiţi. Le place să simtă iubire, să primească afecţiune şi căldură din partea cuiva. 

E „altceva” ?

   O simţi ? Simţi cum îţi inundă trupul , cum îţi amorţeşte muşchii, cum începi să nu mai ai control asupra mâinilor ? Cum priveşti neputincios în faţă şi încerci să strigi după ajutor, să urli, dar parcă nu ai voce ? Nu ies cuvinte din gura ta, nici măcar ţipete de agonie. Doar o şoaptă, subţire şi mică , un ”ajutor” pe care nimeni nu-l bagă în seamă. Şi apoi, totul în jurul tău se prăbuşeşte. Cad blocurile, maşinile se ciocnesc, oamenii se ceartă şi se bat. Parcă şi cerul vine spre tine, dacă priveşti atent...
    Şi tu,în tine, suferi şi plângi. Şi vrei cu atâta ardoare să-ţi rupi pielea , să-ţi scoţi inima asta care-i de vină pentru toate, că tu cazi şi cedezi...
     Dar nu arăţi nimănui ce te macină pe tine. Nu le arăţi durerea care a pus stăpânire pe întregul tău trup, taci şi îţi înghiţi strigătele, că nu-i bine să cedezi în faţa celor dragi. Mai ales , când ei te privesc, tu trebuie să fi puternic, să zâmbeşti. Să fi bine! Că altfel, te întreabă ce ai şi tu ce le vei răspunde?
”Îmi plânge sufletul şi mă înţeapă inima, dar n-am nimic, e totu' bine!” 
   Însă încerci să păstrezi un echilibru, să nu devi prada ei. Respiri, inspiri, mergi, vorbeşti...zâmbeşti fals, dacă e nevoie, creezi iluzia de fericire şi perfecţiune pentru toţi. Iar ei te cred, îţi înghit minciuna asta despre cum tu cu adevărat ai fi fericit...
Dar la finalul zilei, când te aşezi în pat, o să fi slăbită de atâta prefăcătorie, de atâtea minciuni aruncate în stânga şi dreapta, şi o să ceri ajutor. O să vrei să fi salvată, o să implori sufletului să moară; măcar aşa nu vei mai simţi nimic. Şi şti care-ţi vor fi ultimele cuvinte, înainte să închizi ochii ?
„Nu sunt bine, dar măcar voi sunteţi fericiţi.”