A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
- Nichita Stănescu
Mi-aş dori să pot minţi şi să spun că doresc să cresc mare , să ajung la liceu , să mă lovesc cu capul de uşă şi apoi să dau la o facultate bună , iar după să fiu...mă rog, un adult.
Dar nu pot. Şi nu vreau. Îmi doresc cu o ardoare să rămân la vârsta asta , să fiu pentru totdeauna adolescentă şi copilăroasă , fiindcă îmi dau seama cu regret că pe la douăzeci şi ceva de ani mi se va cere să mă maturizez. Sinceră fiind, naivitatea şi felul meu pueril de-a fi sunt...ale mele şi nu cred că mă pot desprinde de ele. Oricum...
Aţi observat şi voi frunzele rătăcite ce zboară în aer ? Aţi auzit acel „scârţâit” când le călcaţi ? Aţi văzut cum ruginiul al câtorva pare fasinant în lumina soarelui ? Oh...aţi auzit la ştiri că mâine plouă?
Apropo, a venit toamna. E mai timidă anul ăsta , ca şi-n cei trecuţi , dar tot îşi face simţită prezenţa. Are câteva gesturi de-ale ei, cum ar fi răceala de dimineaţă şi covorul mişcător de pe alei sau de pe trotuar. În rest , parcă e încă vară. Dar suntem în luna octombrie şi scoala , la rându-i , a început de ceva vreme ! Urât, nu ? Adevărul e că acest anotimp, ce ţine ca toate trei luni, nu-mi surâde. E frig, e rece şi va ploua. Vor fi nopţi în care o să fulgere, în care o să am impresia că fereastra-mi va fi spartă de picăturile furioase ale ploii şi mai vor fi zile în care umbrela va şti că trebuie să stea în mâna dreaptă. E genul de vreme pesimistă , oribilă , care-mi dă o stare de melancolie profundă şi mă face şi pe mine, de altfel, să devin un om lispit de nuanţă, fără speranţe. O fi, poate din cauza că eu sunt cea optimistă. Toamna asta, presimt, că vă ma juca pe degete ! Când va tuna, eu o să tresar şi când o să plouă , mă voi holba pe fereastră la trecătorii grăbiţi , ce aleargă agitaţi pe stradă , după tramvai sau taxi sau pur şi simplu să nu se ude. Apoi, îmi vor trece cine-ştie-câte gânduri dramatice prin minte şi mă voi comporta într-un fel neobişnuit.
Mi-am dat seama, de curând, că toamna în sine e neînţeleasă, dramatică şi pesimistă. Şi foarte schimbătoare. Dar, dacă stau să recunosc , şi eu sunt schimbătoare. Şi totusi, ea mă întrece.
Dar trecând peste toate aceste amănunte, mă fascinează jocul ei de culori, vântul care dansează tango sau vals cu frunzele, cerul pictat în gri şi uneori, razele sfioase ale soarelui ce-şi scot căp'şorul din ascunzătoare şi se mai uită şi la noi. La societatea mizeră, cu mici excepţii bune.
Da, mă contrazic pe mine însumi şi da, ştiu că nu-i bine. Dar, ca şi primăvara, vara sau iarna, toamna are părţile ei bune şi rele. E ca un om, de fapt. E schimbătoare, e dramatică, e o actriţă ce joacă un rol important în spectacolul regizat de timp, e colorată şi plină de strălcuriea-i proprie.
E toamna , cu răceala şi lacrimile ei obişnuite. Nu mai ştiu ce să sciru...
Închei cu altă poezie, a lui Bacovia. Sper că v-a plăcut acest post şi vă rog să-mi iertaţi lipsa!
În toamna violetă, compozitori celebri
Au aranjat un vast concert...
Pe galbene alei, poeţii trişti declamă lungi poeme -
E-o toamnă, ca întotdeauna, când totul geme,
Frumos, şi inert.
Pe străzi elegante, ca o părere,
Femeia modernă a trecut, şi revine:
Tot haosul e-o veselie de eter.
Şi, dacă se zguduie oraşul,
Şi creierul rămâne pierdut;
Şi, dacă munca trosneşte din braţe, din piatră, din fier, -
Mulţimea anonimă se va avea în vedere
Tot, ce-mi trebuie să am, pot să cer.
Parfum... incendiu violet, şi becurile-aprinse,
Amurgul licăreşte pe-oraşul de vitrine -
Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse,
Plângând,
Şi fredonând,
Gândindu-mă la mine.
