Se afișează postările cu eticheta De pe lună.. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta De pe lună.. Afișați toate postările
luni, 13 martie 2017

10 secunde, 1 minut și o bere

Prolog

Daca ea ar fi stiut ca o statie de tramvai ii va schimba cursul vietii, probabil ca in acea zi ploioasa de mai ar fi incercat sa se pregateasca mai mult.
Daca el ar fi stiut ca implicarea intr-un proiect il va aduce in acea statie de tramvai, mai mult ca sigur ar fi evitat acea intamplare.
Era trecut de amiaza, statia era plina si tramvaiul devenise mai mult o conserva plina cu sardine imbibate in transpiratie si dinsconfort, decat un mijloc de transport in comun. Amandoi trebuiau sa ajunga urgent la prima sedinta a proiectului, si desigur ca, printr-un cliseu de filme ieftine , amandoi s-au nimerit asteptand in acelasi loc. Nu se cunosteau, si oricum daca se mai intalnisera la sedintele trecute, nu si-au acordat nici macar minimul de atentie, cat sa isi retina chipul.
Ea doar isi dorea ca ziua asta sa se termine si sa ajunga acasa la cei cinci caini ei care deja ii distrusesera locuinta, el voia sa vina noaptea cat mai repede si sa poata iesi in oras, sa mai faca inca o "cucerire".
Sa ne facem intelesi, aceste randuri nu sunt despre un viitor cuplu romantic, fericit si cu o echipa de fotbal in loc de copii. E despre doua suflete potrivite care s-au nimerit sa se gaseasca intr-un moment nepotrivit si mai apoi, sa se piarda. Sa esueze de fiecare data cand s-au regasit, si totusi, sa nu renunte in a-si aseza piesele de puzzle pe tabla gresita.
Insa, continuand cu prezentarea viitorilor protagonisti ai acestei piese proaste; urcarea in tramvai a fost primul lor contact, psihic, fizic... de orice fel. Inceputul sfarsitului amandurora.
Doua scaune libere, in spate. Amandoi le-au vazut, si in cateva secunde, dupa un razboi aprig de priviri cu batranelele nervoase, s-au asezat unul langa altul. Ea isi baga castile in urechi si isi porni muzica, iar el se uita cu coada ochiului la ea, ca mai apoi sa isi intoarca toata atentia asupra ei si sa o priveasca obraznic, de parca dansa era un simplu exponat.
Ii observa alunita de pe gat si se simti amuzat de felul in care ea fredona cu ochii inchisi versurile melodiilor, dar mai ales, i se paru fascinant felul in care buzele ei formau o inima si cum parul roscat-caramiziu, prins intr-un coc dezordonat, ii cadea pe frunte si umeri. Simtea o neobisnuita gelozie pe acele fire de par nepoliticoase, de parca el ar fi trebuit sa ii mangaie acele zone.
"Aparent sa nu dormi in doua zile decat patru ore nu face bine creierului", isi spuse in gand, uimit de propria reactie asupra acestei simple tinere si incerca sa isi concentreze atentia in alta parte.
Ca intr-o comedie-romantica proasta, tanara se intoarse catre partenerul ei de drum. La fel ca acesta, il analiza, dar timida. Sa nu se faca observata - ca si cum sa te holbezi prosteste la cineva timp de cateva minute reprezinta subtilitate - il prinse jucandu-se table pe telefon. Nu stia cum se joaca, dar ii urmari miscarile atenta. Ii analiza mana, puternica, cu degete lungi si curate, antebratul acoperit de un tatuaj pe care nu il putea observa in intregime din cauza jachetei pe care el o purta, apoi urca spre barbia lui, proaspat rasa si in acest fel, a reusit sa faca cunostiinta cu zambetul lui, tipic de invingator, cu canini proeminenti, buze pline si un gest, un tic probabil, isi musca buza inferioara de fiecare data cand pierdea. Surase. "Ha, macar nu esti urat si ai un parfum chiar frumos!", gandul acesta a fost urmat de un chicot, motiv pentru care, in sfarsit, cei doi se aflau fata in fata. El o privea nedumerit, iar ea ramasese stupefiata. Halal subtilitate.
- Vrei sa te joci? vocea lui sparse linistea ciudata dintre ei, intrebarea suna de parca s-ar fi cunoscut, doi amici vechi intr-un tramvai al carui drum se pierduse de mult. Intinse telefonul catre tanara, dar ea, cu obrajii in flacari si inca rusinata, nu a stiut doar sa murmure un "nu" si sa se intoarca imediat spre geam.
Nu are rost sa va descriu restul intamplarii, tramvaiul a ajuns la destinatie, ei au coborat unul dupa celalalt si au intrat in aceeasi cladire, insa ignorandu-se complet, de parca incidentul petrecut cu cateva minute in urma nu avusese loc. Au redevenit straini, si astfel, acesta a fost primul lor esec. Ceea ce urmeaza sa se intample in urmatoarele randuri, va schimba cursul vietii amandurora, dar este inca un mister felul in care personajele vor jongla cu mingile aruncate.

miercuri, 18 ianuarie 2017

Cine sunt?

Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic
Sangele mi s-a preschimbat in cerneala
Inima mi-e masina de scris
Degetele-mi sunt stilouri si creioane, din
Burice imi ies litere
Stomacul mi-a devenit un bol in care
Se varsa rime albe 
Oasele ma dor, se intorc pe dos 
Doar-doar sa se asemene 
Cuvantului meu 
Am in ochi puncte si virgule, iar nasul 
Imi este un semn al exclamaii 
Mi-a cazut parul si-am ramas cu 
Siruri lungi de litee pe care nu le
mai pot
Descifra
Ma doare tot corpul si obosesc la apus 
Cand toate frazele s-au epuizat si 
punctele au fost puse la locul lor 
Cand literele mi s-au agatat de piele 
Sunt un dezastru din punct de vedere anatomic 
Sunt o carte deschisa. 
joi, 5 mai 2016

Lângă tine

M-am trezit azi cu inima scriindu-mi şoapte în artere, toate - toate cu înțelesul tău.
Tremurau cuvintele când mi se amestecau cu sângele-n vene, dar parcă atunci puteam să-l aprob pe Drumeş când vorbea de tine-n sufletul meu.
Lângă tine, vreau să mă trezesc dimineața şi să beau cafea la ibric, amară ca să mă-ndulceşti tu.
Lângă tine, vreau să-mi petrec după amiaza şi să lenevesc.
Lângă tine vreau să mă uit seara la un film vechi.
Tot cu tine, vreau să uit, şi să iubesc, să-mi aduc aminte şi să trăiesc.
Cu tine nu vreau tot, cu tine vreau un apus şi un răsărit şi poate-o viață.

N-am tradus bine că poate, câteva din cuvinte mi-au ajuns prin creier şi-o să fac hemoragie de la cât mă-nțeapă diacriticele-n vene, dar sper că tu ai înțeles.

vineri, 25 martie 2016

ce n-am zis

               ...Şi ar fi trebuit.

Mă indragostesc usor. In general de simplitate. Alteori de cuvinte. Dau prea multa importanta felului in care suna o propozitie decat unei fapte.
Iubesc felul in care oamenii plang cand sunt fericiti. Sau privirea cuiva cand realizeaza ca s-a indragostit.
Iubesc un pat nefacut asa cum iubesc parul tau ciufulit dis de dimineata.
Iubesc momentele cand oamenii sunt beti si plang si sunt sinceri. Cand nu exista nimic mai mult decat onestitate in glasul lor.
Iubesc felul in care se bucura cei mici cand descopera lucruri noi.
Ma indragostesc de oameni si de micile lor clipe de sinceritate. In care uita de orgolii sau de dorinte efemere.
Ma indragostesc de crizele de tristete ale prietenei mele cele mai bune sau de modul in care mama mea zambeste cand e obosita.
Ma indragostesc de dragoste si nu cred ca pot sa scriu despre asta cum trebuie.

joi, 24 martie 2016

10 secunde,1 minut şi o bere

Lasă timpul sa se scurga pe langa noi si uita ca trec zece secunde. Lasa  clepsidra sa se sparga si calca pe cioburi cand te apropii de mine.
Iti intra cioburile adanc in carne si'ti simti genunchii tremurand. E chinuitoare durerea asta, si totusi nu te opresti.
Dorinta e mai mare? Sau orgoliul? Ce te face sa nu te opresti?
Inca un minut.
Inca zece secunde.
Sangerezi si mai ai un pas.
Ai uitat sa-mi dai berea aia inapoi si ii simt gustul amarui pe buze.
Sau o fi al tau?

joi, 10 septembrie 2015

Fragment de basm



       A fost o data, poate in trecut sau chiar in prezentul nostru, un taram fermecat. Un loc magic, o lume total diferita de cea a oamenilor obisnuiti. Un loc unde visele deveneau realitate si porcii zburau. Unde melcii erau negustori, iar albinele chiar aveau propriile farbici de miere. Unde piticii ingrijau unicornii si acestia ofereau curcubeul pe cer in fiecare zi, unde Zana Maseluta era dentista iar Mos Ene chiar adormea pe toata lumea. Unde basmul devenea real daca tu chiar credeai in el.
       Acest taram purta numele "Taramul verde al celor 7 Pitici" iar populatia era denumita "Darieni" , pentru ca se zvonea ca in fiecare dintre ei exista un dar si la o anumita varsta, propria lor magie ar fi fost descoperita.
       Acest mic univers era diferit fata de celelalte. Nimeni nu ii conducea, pentru ca exista armonie si intelegere si toti locuitorii nu puteau percepe sensul raului. Dar exista, totusi, un pui de om pe nume Daria. Specia puilor de oameni era foarte rara, caci exista o legenda a unui loc numit "Pamant" ; plin de haos, ura, agitatie. Oamenii se omorau intre ei si uitau sa mai zambeasca, uitau sa mai fie fericiti. Legenda spunea ca puii de om ajungeau in Taramul Verde cu ajutorul viselor si a prietenilor imaginari, care in realitate erau Zanele Pamantului. Aceste creaturi aduceau anotimpurile, cresteau recoltele, faceau apele sa curga; dar in lupta cu omenirea, puterile lor scadeau pe zi ce trece, oamenii distrugand munca depusa de ele. 
Astfel, intr-o noapte racoroasa de mai, Daria a vizitat pentru prima data Taramul. A stiut imediat ce talpile micute si goale au atins iarba moale ca lucrurile se vor schimba. Ca venirea ei va aduce zambete pe chipurile piticilor, ca Mos Ene nu o sa-i poata adormi sufletul agitat si curios, si ca Zana Maseluta va avea de lucru cand primii dintisori aveau sa-si faca aparitia.
Dar pentru moment, Daria trebuia sa se trezeasca si sa faca schimbari pe Pamant. 


luni, 22 iunie 2015

Nimic

-imi pare rau
Sunt un nimic. Un nimeni. Sunt o pata stearsa de culoare, un efemer. Un suflu inghetat;o soapta prea repede uitata.
Un suflet de nimic si al nimanui, un calator al carui drum a disparut,a carui cale a pierdut-o. Sunt un gand pe fuga; o privire piezisa. Un zambet amar, o bautura ieftina dintr'un bar vechi.
Sunt si nu sunt,am fost si nu voi fi, sau o sa fiu ?
Sa nu ma lasi sa simt caci sentimentele se pierd in intuneric, si eu asta poate reprezint. Poate inseamna siguranta ? Si siguranta ce-i cand sufletul mi-i amagit?
Sa nu ma iubesti, caci a iubi inseamna durere si nici nu ma ura; caci poate; o incertitudine sigura, voi insemna pentru tine sau pentru voi acel lichior dulce furat din dulapul mamei.
Adica nimic.
Caci asta reprezint,si asta sunt, un nimeni al carui suflet efemer s'a amagit in siguranta unui "poate".

vineri, 30 ianuarie 2015

Chestie

Noi
Am luat o scara
Si am urcat-o impreuna
Tu o treapta, eu alta
Pana...
Ne'am impotmplit
Unul trebuia
Sa vina
Dupa celalalt
"Cum facem?"-ne'am intrebat
"Impreuna,mereu"
Am urcat
Sus
Pana la
Cer
De la
Pamant
Noi
Ne iubim

miercuri, 7 ianuarie 2015

adolescență ?!

Să fi adolescent e naşpa. E nasol. Nu e nimic frumos. E nebunie. E un haos total.
Bine, hai sa nu dramatizez atâta si sa ajung "emo" şi nemulțumita de nimic. Mai tânăr ca in adolescență nu vei fii niciodată, momente mai fun, fericirea aia specifică sau aleegeri mai proaste nu vei mai trăi niciodata.
Dacă ai noroc să'ti intalnesti sufletul pereche, atunci bravo vouă băi ! Nu o sa mai simti nicicand iubirea asta puerila, aiurita de la 16-17-18 ani. Savurează momentele astea groaznice, că merită.

Din pacate, fac parte din generatia nemultumitilor, tristilor, suferinzilor după Iphone, mult prea maturi si in cautarea a ceva ce nu poate fi gasit, a "revolutionarilor".
Sunt mandra si in acelasi timp, dezamagita ca ma numar printre marea asta de oameni pierduți.
Azi nu ne mai judecam după carte, ci după tumblr şi like-uri. Ultimu' local unde-ai umblat e baza.
Ai 10 la scoala? Tocilarule.
Ai 4? Prost!
Hah, 8 ? Mediocru!
Azi deja mai poti fi noncomformist, nimic nu mai e ciudat sau original, caci pana si 'originalul' a ajuns sa fie copiat.
Stiti ce-i generatia mea? O mare turmă de wannabe-uri!
Spunem că ne controlează mass-media doar ca să ne scuzam ca suntem penibili. O fi si asta adevărat, dar sunt destul de sigură ca poti decide singur in privinta culturii care o ai.
Si judecam. Oh, suntem atat de "hateri", de barfitori! Avem asa o placere diabolica, sadica poate sa-i ranim pe cei din jur, sa comentam cat mai mult, sa jignim cat mai dureros.
Nu ne ajung banii niciodata, nici hainele, nici telefoanele, nici timpul nu ne mai ajunge. Pâna si pe ăsta l-am pierdut in goana noastra spre maturizare; alergam de parca am fii la maraton spre... ce ?
Pierdem imagini si momente esentiale care poate, ne-ar forma ca adulti mai buni si totusi nu ne pasa de nimic.
In adolescenta ne credem invincibili. Nemuritori. Nimeni si nimic nu ne poate rani, orice facem e infinit. Suntem puternici! Suntem "maturi" si noi le stim pe toate!
Si stiti ce'i si mai nasol?
Ca e de fapt invers. Suntem sensibili, rasfatati, incapatanati, unii dintre noi fac pe martiri si ceilalti sunt soldati neinfricati in lupta asta cu adolescenta, cu hormonii.

Cum va ziceam, e haos. Da' stiti ce conteaza cu adevarat ? Faceti macar un haos fain, să merite să vi-l amintiti mai tarziu!

P.s. pastrati'va familia aproape, orice ar fii! :) si 'sufletul pereche', pretuiti-l !
P.p.s am fost ironica in unele parti,nu ma luati in nume de rau.

Cu drag, aproape 17 ani Miru.

luni, 29 decembrie 2014

Alte timpuri, Aceeași Miru

Am uitat...
Să mai scriu
Să fiu mai bună
Să zâmbesc mai des
Mai ambițioasă
Să ajut lumea să zâmbească
Am uitat...
să scriu
și
doare
căci tasta n-o mai simt la fel sub buricele
degetelor și nici
pixul pe foaie
cuvintele nu mai
alunecă lin, se
împiedică

Îmi amintesc cum ar trebui să fie totul, cum plănuiam ca blogul să fie plin de scrieri, de infinite de litere care împreună ar fi format mici bucăți din sufletul meu.
Trecem în alt an, iar, și eu tot cresc și cresc, refuzând maturizarea și să-mi iau adio de la copilul cu vise mărețe. care a pornit acest blog.
Și mai urc o treaptă în viață,și îmi ridic visele mai sus, spre cer și eu mă-ntind după ele să le ating.
2015, adu-mi sănătate. Mie, și celor din jurul meu
Căci fericirea, mi-o clădesc singură. 
sâmbătă, 13 septembrie 2014
Vreau sa scriu.
Vreau sa simt tastele laptop-ului tremurandu-mi sub buricele degetelor, rugandu-ma sa incetez. Vreau sa le lovesc atat de tare, incat sa simt pana in suflet cuvantul.
Caci cuvantul, cuvintele sunt cele mai puternice arme. Poti sa impusti, sa omori, sa lovesti cu pumni si picioare; dar ce ramane la sfarsit ?
Cuvantul.
Cand te desparti de persoana iubita, iti aduci aminte ochii caprui-ciocolatii stralucind slab in lumina soarelui zicand "te iubesc" . Si de fapt, ce este "te iubesc?" O metafora. Un sentiment. Redat prin ce?
Prin cuvant.
Cand mama ta te mangaie pe par, si tu o privesti linistit, cu sufletul impacat; in timp ce ea-ti sopteste probabil un cantec vechi, ce-ti ramane in suflet? Imaginea mamei vorbindu-ti, imbratisandu-si sufletul cu ce? 
Evident, cu niste cuvinte simple, dar Doamne, atat de blande si gingase; incat ai vrea sa le auzi o viata intreaga.
Vreau sa scriu, cuvinte multe si frumoase, ondulate, drepte, usoare. Cuvinte triste, fericite...
Sa scriu despre tine, despre ea, despre noi, despre ei...Tot cu aceleasi cuvinte cu care am scris si ieri despre altii.
Dar nu pot scrie. Cuvintele-mi fug de sub degete si tastele nu ma asculta, inspiratia se ascunde dupa carti vechi si parfumuri de toamna, iar eu ma gandesc, poate, pentru a miia oara la ce cuvinte ar trebui sa folosesc.


miercuri, 20 august 2014

Patru vorbe, cinci culori si trei trepte : update 2014

Patru vorbe, cinci culori şi trei trepte.

de Radu Miruna ( update-ul din 2014 ) 



          Mi-ar placea sa pot spune ca am evoluat. Ca scriu mai mult, ca citesc mai mult, ca sunt mai buna cu cei din jur, ca...orice! Poate ca asa si e, sau poate ca nu. Cert e ca in trei ani de blog, de scris, de viata iti dai seama de un lucru: schimbarea e continua si oricat ai incerca sa ramai la fel, sau langa aceeasi oameni, nu poti. Toate momentele ne lasa rani sau zgarieturi adanci in suflet, si ramanem marcati, fie ca vrem, fie ca nu. Gustul la muzica se schimba, la fel ca la imbracaminte, vezi lumea altfel si copilul de acum trei ani care salajluia vesel in mine dispare usor, lasand in urma-i doar o amintire vaga a ceea ce am fost, dar si o viziune clara a ceea ce sunt si ce-as vrea sa fiu. 
           Nu mi-am pierdut visul de a deveni scriitoare, sau dragostea imensa fata de cei din jurul meu, sau dorinta puerila de a-i ajuta pe toti si de a incerca mereu sa-i fac pe ceilalti fericiti, si nu pe mine; dar am pierdut oameni, am pierdut copilul de la treisprezece ani care scria in fiecare zi sau ora...
Daca atunci spuneam ca intru in adolescenta, acum sunt deja in ea si cu o fericire trista va spun ca e frumoasa, da' al naibii de grea! 
"Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi drept vorbind, acesta-i adevărul."
Recunosc cu sinceritate, daca atunci credeam ca adolescenta e raiul pe pamant, acum nu mai pot spune asa ceva. De ce?
Nu, nu sunt trista, nu sufar, sunt fericita de fapt. Desi am pierdut multi oameni, si am trecut prin multe momente care mi-au influentat intr-un fel personalitatea, am primit inzecit inapoi dragostea altora, si in prezent am langa mine persoane care imi mangaie sufletul mereu. 
Dar in adolescenta incepi sa realizezi ca de fapt problemele nu sunt asa usoare, dintr-o data nu mai ai timp sa faci nimic, pentru ca scoala devine mai grea si tu ai vrea sa-ti imparti timpul altfel. Sau, daca azi vrei sa fii dragut, maine o sa urasti pe toata lumea. De ce? Pur si simplu, te schimbi zi de zi, fie ca-ti place; fie ca nu. 
Inevitabil, suferi din "dragoste" si spui ca nu vei mai iubi in viata ta, si totusi peste o saptamana/o luna/un an iti intalnesti sufletul pereche, sau asa crezi tu in momentul respectiv. Simti "fluturi in stomac", plangi, imbratisezi, zambesti, tipi si poate ca toate in aceeasi ora. Si daca esti ca mine, un romantic incurabil, putin psihopata si nebuna sa acorde caldura celor care au nevoie, sau o vorba buna; le vei face pe toate acestea intr-o singura zi. 
Nu mai vorbesc de stilurile care le incerci, pana te hotarasti asupra unului sau o combinatie ciudata intre toate...
Adolescenta, sau ma rog, cea pe care o incerc eu, e o drama-comedie. Regreti ca ai crescut, realizezi si tu ca te maturizezi si incerci in zadar sa mai pastrezi copilaria. Dar unde, in lumea asta, mai putem avea suflet de copil si totusi maturitate-n gand? E o balanta, si din pacate, din cauza lumii care te considera "prostanac" cand incerci sa fii copil; maturitatea este mai grea decat copilaria. 
Nu spun nimanui ca adolescenta-i "naspa", caci este foarte frumoasa, doar ca trebuie mereu sa ai pe cineva langa tine, care sa-ti sprijine atacurile de nebunie sau panica cand lucrurile nu merg cum vrei tu, sau se intampla pur si simplu... Si, sunt norocoasa si bucuroasa sa spun ca sunt inconjurata de oameni cu un suflet minunat; familia mea ( mama mea mai ales ) , prietenul meu si inca altii foarte putini care-i numar pe degete. 
Oricum, am renuntat de mult sa mai cred in prietenie pentru totdeauna, singura relatie de genul o gasesti doar in bratele mamei (stiu ca sunt mamoasa..). Restul vin si pleaca, desi...probabil, o data-n viata se intampla o minune si cunosti pe cineva, care poate iti va ramane mereu aproape, indiferent de distanta, certuri sau intamplari. Am primit acest dar si il pretuiesc cu toata inima, caci ce poate fii mai frumos decat sa ai langa tine un suflet cu care al tau rade si-n acelasi timp, poate sa si planga?
Regret ca am uitat sa scriu, sa citesc si sa am grija de blog. Nu stiu cand o sa mai revin, dar ce-ati citit mai sus e Miru din prezent, o continua schimbare.

Lectura placuta in continuare! Si nu uitati sa fiti copii, din cand in cand.

Cu drag, M.

luni, 17 martie 2014

A fost și-o să mai fie

         Cred ca cel mai dureros moment al revederii noastre a fost cand mi-ai zambit. Ochii tai au capatat o sclipire usoara, parca-ti aduceai aminte de ce fusesem noi o data, si in sufletul tau te-ai bucurat sa vezi ca nici eu nu m-am schimbat prea mult, ramasesem aceeasi copila naiva visand la iubire eterna. Alunita de pe buza a ramas intacta, neatinsa si desi sunt constienta ca multe buze au atins dragul nostru secret, prefer sa ma gandesc ca din momentul in care eu nu am mai fost in viata ta, nimeni nu a aflat de ea. Buzele tale au ramas in acel suras usor chiar si atunci  cand ti-ai mutat privirea  spre noua ta „captura” , desi mi-am dat seama ca gandul tau inca era la mine. Si am realizat, cu melancolie si bucurie in acelasi timp, ca nu m-ai uitat. Ca desii ani au trecut peste noi nemilosi si inimile noastre s-au rostogolit in incercari idioate de-a mai simti aceea iubire libera, adolescentina, si-au esuat lamentabil,ramanand cu ideea ca poate asa a fost sa fie, poate de fapt ne este menit sa ne cautam perechea o viata intreaga; undeva in coltul sufletelor insetate de iubire, noi, unul pentru altul,am ramas o amintire dulce-amaruie,un „trofeu” al razboiului cu dragostea. O data am invins, si o data am iubit cu adevarat.  
        Am continuat sa te urmaresc cu privirea, simtind cum totul in jurul meu se topise si erai doar tu. Oare te-a mai iubit cineva asa cum am facut-o eu? Oare, ea rade la fel de galagios si amuzant la glumele tale fara sens? Isi da ea oare seama cand esti trist, sau suparat doar din ochii parasiti? Stiam prea bine ca nu te pot intreba asa ceva, aceste intrebari au ramas si vor ramane pe veci fara raspuns, dar inca sunt curioasa cand ma gandesc la tine...si ea. Imi e greu sa accept ca imbratisezi pe altcineva, ca ei ii spui „buna dimineata” cand de fapt e dupa-amiaza, dar stiu prea bine, asa cum stii si tu, ca timpul care-a trecut nu poate fi adus inapoi.
Te-ai apropiat de mine si tot ce puteam vedea era zambetul tau, mi se rupea sufletul in bucatele cand te vedeam asa, chipul tau parea luminat de revederea mea si aveai aceea scanteiere sincera in ochii caprui ciocolatii, impaiajenati de o pereche de gene lungi. Oh, nu te schimbasei deloc...
-                  -    Ce, nu ma mai recunosti ? Te-am auzit clar, vocea ta spargand in mii si mii de cioburi linistea din mintea mea, rascolindu-ma prin tot corpul si parca mi-am simtit inima zvacnind, si ea o data cu mine isi adusese aminte de glasul tau gros, care imi facuse de atatea ori sufletul sa tresara.  Chiar si asa, am ramas blocata, incapabila sa leg doua cuvinte, sa-ti raspund... Te priveam cu buzele intre deschise, asteptand ca o tampita ca un cuvant sa iasa, sa-ti spun ca „vorbesti cu o straina” , dar nu puteam.  Imi era pur si simplu imposibil sa te ranesc, sau sa te fac sa te simti prost dupa atata timp.
-              -      Ce? Ah, ba da! Cum sa nu stiu cine esti? Esti...tu, ”prietenasu’ „ meu, am glumit cu vocea tremurand si tu ai ras, acel ras cristalin, pe care-l auzeam mereu cand faceam cate o boacana si tu erai de fata.
-              -   Pai si , nu ma imbratisezi?!
Am ramas muta. Am inghetat, te-am privit cu ochii mari si plini de dorinta si tu m-ai luat in brate, strans, inconjurandu-ma cu mainile tale lungi si strangandu-ma delicat, sa nu cumva sa ma spargi, de parca as fi fost fragila. Ti-am strans tricoul in pumni si mi-am asezat instinctiv chipul pe umarul tau, simtindu-ti imediat parfumul puternic, barbatesc si inima batand cu putere. Mereu am crezut ca inimile bat in acelasi timp, si de asta le simteam mereu cand ne imbratisam, de parca impreuna ar fi incercat sa faca un cantec  de care nici ele habar n-aveau, dar care suna perfect cand se armonizau.

        Cu alte cuvinte, revederea ta pentru mine a fost atat moment de fericire, cat si de tristete. Am plans dupa ce ai plecat, pentru ca mi-am adus aminte de „noi” , de tot ce-am sperat sa fim si nu am ajuns, pentru ca langa tine acum se afla o alta si mi-as fi dorit, ca dupa atatia ani, sa te tin eu de mana... Dar cred ca asta a fost, nu  ?  Cred, cu tarie, ca dragostea pura, sincera, se simte doar o data in viata si daca o pierzi, indiferent care-i motivul, cu grei o mai regasesti.  Si desi in sufletele noastre am ramas neatinsi, neraniti, stiu ca n-o sa mai putem fi vreodata impreuna.  Poate, cine stie, ca intr-o zi ne vom reintalni ca in ziua aceea insorita, si vom vorbi mai mult decat data trecuta. Vom depana amintiri si vom rade de prostiile facute... Si tu-mi vei spune, pe tonul tau plin de iubire si grija, ca ti-a fost dor de mine. Ca ti-am lipsit, ca inca ma iubesti... E un vis frumos, nu ?
        Dar, in schimb, am fost fericita ca te-am vazut pe tine fericit. Ca ochii si buzele ti-au ramas la fel, ca inima ta inca stie sa faca un duet perfect cu a mea. Ca desii timpul a trecut, pentru tine am ramas aceeasi  copila si sufletul tau inca zambeste la amintirea mea. 
joi, 17 octombrie 2013

„Durerea sufletului”


Inima cerşeşte iubire şi atenţie, iar când suntem trişti, doreşte căldură, îmbrăţişări. Dar cunoaşteţi momentul când cel care ne poate oferi liniştea e chiar vinovatul tristeţii noastre ?
Ei bine, atunci inima tace şi plânge.
Ne doare sufletul de nedreptăţile care se întâmplă, de cum viaţa pur şi simplu îşi bate joc de momentele tale fericite; aducând doar clipe oribile, pe care ai să le regreţi ani întregi.
Şi-i naşpa. E super naşpa când se întâmplă chestii de genul...Îmi cer scuze că n-am o exprimare genială, dar acum vă scrie un suflet supărat pe destinul idiot.
Ştiu că nimic nu durează la nesfârşit, dar dacă există excepţii...? Adică ştiţi vorba aia, din Winnie the Pooh, ”People say nothing is impossible, but I do nothing every day„ 
Poate există şi o iubire eternă, şi nu mă refer la basme. Vorbesc de realitate, poate că suflete pereche chiar se caută unele pe celelalte şi unele, fericite, reuşesc să se găsească. .. Am dreptate, nu ?
Ştiu, vorbesc exact ca un copil, dar eu cred în "happy-endings" şi relaţii fericite, cred în iubirea adevărată şi nu ştiu, cred că totul se poate rezolva cu blândeţe şi dragoste. 
Ştiţi voi, o cană de fericire cu topping de dragoste nu strică niciodată, aşa-i ? :) 
Vă las să-mi spuneţi părerea voastră...despre iubire,şi despre durerea din suflet. Până la o altă postare, zâmbiţi mai des, evitaţi să faceţi din ţânţar armăsar...şi iubiţi. Pe oricine cere puţină dragoste, şi merită, oferiţi zâmbete şi iubire... 
luni, 14 octombrie 2013

Amintire



Ne privim ca doi străini când ne-ntâlnim, deşi ne-am cunoscut aşa de bine încât ştiam totul despre celălalt. Nici măcar nu ne salutăm, ne zâmbim în semn că o dată, acum mulţi ani, am fost împreună la bine şi la rău, ne-am iubit; dar timpul ne-a îndepărtat....sau noi am fost de vină ? Cine mai ştie acum, ce-o fi fost în capul nostru când am plecat. Sau de ce am plecat...
Oricum, nu mai contează acum. Trecutul e trecut, şi deşi amintirea noastră rămâne vie, aprinsă de căldura revederii, trebuie să ne acceptăm greşeala. Trebuie să recunoaştem că noi am comis cruda crimă de a ne părăsi, conştienţi de singurătatea care avea să urmeze sfârşitul. 
Ştiu că poate, aşa a fost să fie. Poate nu eram meniţi să fim împreună, ci doar nişte suflete rătăcite; sigure că şi-au găsit perechea. Dar totuşi, când privesc în urmă, la clipele efemere de fericire, mă-ntreb: de ce s-a întâmplat aşa ? De ce-a trebuit sa devenim doi necunoscuţi, să uităm unul de altul; când înainte însemnam universul pentru celălalt ? 
Îmi place să cred că şi acum te mai gândeşti la mine, şi poate un surâs melancolic îţi luminează chipul. Îmi place să mă gândesc, că , cine ştie, nu te-am pierdut , ci doar am luat o pauză...că mă aştepţi cu îmbrăţişarea-ţi caldă şi strânsă, dar eşti prea orgolioasă să vi tu prima...
Îmi cer iertare, ştiu că a fost şi vina mea; nu doar distanţa şi timpul au contribuit, dar poate că ne vom mai vedea...cândva, şi ne vom saluta, vom sta la o cafea, şi vom vorbi despre toate şi toţi; aşa cum obişnuiam înainte. 
luni, 20 mai 2013

Pentru A.

                Dragă A; 

                          Dacă aş fi ştiut acum un când ne-am cunoscut că vei însemna atât de mult pentru mine, nu aş fi crezut. Mi-aş fi spus că visez prea mult,că am iluzii prosteşti...Mă bucur că nu pot ştii ce-mi rezervă viitorul când vine vorba de tine. Pentru că, nu ştiu, e mai bine să am răbdare şi să te văd cum mă surprinzi în fiecare zi, cum mă priveşti altfel,cu mai mult drag, mai multă sclipire...
Şti ce voiam să-ţi spun ? De fapt, să-ţi aduc aminte.... 
Ce însemni tu pentru mine. Noi. Dar mai mult tu,căci tu faci „noi” să funcţioneze. 
                         Mi-aduc aminte când te-am cunoscut, cum ai surâs şi cum m-ai băgat în seamă. Erau atâţia oameni în jurul nostru cu care aş fi putut încerca să vorbesc, dar eu tăceam. Şi ai venit tu,şi ai început să glumeşti,să-ţi arăţi zâmbetul moale şi cred că de atunci m-am simţit fericită în preajma ta. Imi dădeai- şi încă o faci - starea aceea de bine infinit....
Apoi a început timpul să treacă. Ai ajuns mai important. Parcă, zi cu zi, sentimentele-mi cresc pentru tine....
Sper necontenit să rămânem aşa, împreună, doar noi doi. Să împărţim împreună zâmbete, sentimente...
Crede-mă, eşti atât de important, te-ai strecurat cum nimeni n-a ştiut prin labirintul sufletului meu şi ţi-ai sădit iubirea acolo. Şi din acel moment, ea continuă să crească. Mi-ai furat inima, şi-ţi mulţumesc. Căci eu te-am lăsat s-o faci, în schimbul inimii tale...
                   Mă întreb uneori cum ar fi viitorul fără tine, ştii ? Văd o imagine difuză şi gri,plină de oameni mulţi care încearcă să-mi vorbească; şi eu încercând să fac acelaşi lucru, purtând zâmbete false. Aş simţi că ar lipsi ceva, şi ştiu că tu ai fi acela... 
Eşti totul pentru mine, căci tu-mi creezi speranţe şi vise şi m-ajuţi să cresc. Eşti motănelul meu ! Sincer, din tot sufletul, n-aş vrea să te pierd vreodată...

Cu sinceritate şi multă dragoste,
Miru tău pentru un infinit şi mai mult ! 
sâmbătă, 30 martie 2013

Povestea unor prietene..

- Muc, dormi ? 
- Ihmm, nu. Ce e ? 
- O sa pleci ?
- Maine. 
- Nu cand...
- Mmm, da' de ce intrebi ? N-ai somn ? 
- Nu. Raspunde-mi...
- Hai culca-te, vorbim dimi...
- Nu vreau. Zi,pleci sau nu?
- Acum nu. In curand...
- De tot ? 
- Nu.
- Pai cum,te-ntorici? 
- Nu. Culca-te...
- Si-atunci ? 
- Raman in sufletul tau,fraiero. 
- Muc...
- Ce ? 
- Nu vreau sa pleci.
- Nici eu,Mirunel...nici eu.

Cred ca m-ai mintit. Vreau sa spun,ai plecat de tot. Nici in sufletul meu nu mai esti, ti-ai luat adio fara sa-mi zici. Si nu te-am dat eu afara...Eu mi-am dorit mereu sa ramai cu mine,si sa fim prietene pana cand vom imbatrani si vom avea riduri si tu te vei plange ca te dor oasele si eu ti-as fi spus ca-i vina patului tau prost. Dar tu m-ai fi contrazis, si te-ai fi luat de patul meu...
Unde-ai disparut, piticul meu de gradina ? 
Tin minte cat puteam sa te urasc inainte sa te cunosc. Nu stiam cine esti, ce povoare-ti cara sufletul si dupa ce-am facut-o , mi-am dat seama ca noua poate ne-a fost destinat sa ne intalnim, sa devenim prietene, sa ne spunem totul, sa ne sprijinim una pe alta,sa plangem si sa iubim impreuna. Din nevoia mea de a purta de grija si din a ta, de a darui iubire; s-a nascut o prietenie speciala. Am cusut cu mainile tremurand , impreuna , increderea si ne-am comportat ca doua surori,ne-am acceptat defectele si nu-mi aduc aminte sa ne fi certat. 
Poate-am facut-o,cine naiba mai stie ce s-a intamplat rau intre noi; caci eu mi-aduc aminte doar faptul ca n-a stiut niciodata sa alergi, inca-ti aud rasul amuzant si te vad zambiind larg,bucurandu-te de cafeaua mea, tinandu-ma in brate, spunandu-mi cat de fericita esti ca ma ai aproape. Si eu,la fel ca tine, tot atat de fericita eram, caci in sfarsit cunoscusem cineva cu care puteam sa vorbesc liber si sa rad; si-n acelasi timp sa primesc palme dupa cap cand greseam. Poate a fost doar prietenia aia de o vara, ce nu se uita niciodata. Poate ai fost prietena caruia o sa-i simt lipsa mereu, chiar si dupa ani; cand deja nu ne vom mai recunoaste pe strada. Vom trece una pe langa cealalta,avand poate un deja-vu ca ne-am mai intalnit undeva,candva;dar totul a luat sfarsit cu distanta dintre noi. Desi incercam din rasputeri s-o facem sa para mica, e imensa. Caci acolo , unde esti sunt zeci de persoane care ma inlocuisem pe mine si aici...unde sunt eu, nu-i nimeni care sa poata umple golul tau. Nu stiu daca ai si tu aceeasi parere ca mine,daca simti ce simt si eu, as vrea s-o faci; insa nu ma supar daca nu-i asa...

Imi e dor de tine, C . 
marți, 19 martie 2013

Am privit în trecut

                  Noroc că mi-am scris viaţa pe blog, căci altfel n-aş fi ştiut tot ce s-a întâmplat în anii trecuţi. Şi prin câte am trecut, cu cine şi de ce...
    Cum zice titlul, am privit în trecut. Şi am rămas stupefiată. Ştiţi de ce ? Pentru că oamenii care erau în anii trecuţi în viaţa mea, au dispărut. Nu ştiu cum...Postările care le erau dedicate, toate acele mulţumiri şi zâmbete date lor s-au transformat în scrum. Le citesc cu melancolie, mi se rupe sufletul să-i dau dreptate mamei mele când mi-a spus că nimic nu e veşnic, decât dragostea familiei şi poate-poate câteva, foarte mici excepţii. Prietenile care am crezut că vor dura toată viaţa au fost doar „de vară” şi oamenii despre care am avut puterea să spun că nu mă vor părăsi niciodată, au făcut-o. Mă întreb acum, de ce s-au întâmplat toate astea ? Din cauza timpului, certurilor, sau de ce ? Care a fost motivul pentru care ne-am îndepărtat unii de alţii ? Aş putea răspunde cu mii şi mii de fraze, dar poate că nu vreau. Poate, că de fapt, nu-mi doresc să aflu răspunsul la această întrebare şi , cine ştie , mă mulţumesc cu tăcerea din suflet. Ştiţi cum se zice, e mai bine să laşi unele întrebări fără răspuns. 
     Eu una-mi cer iertare pentru că i-am ignorat pe vechii mei amici, că nu le-am mai spus un „bună” aşa cum o făceam înainte ; dar ştiu că dacă acum aş încerca s-o fac, n-aş putea renaşte trecutul. Nimic nu poate fi la fel cum a fost, şi eu n-am de gând să mă lupt cu timpul şi cu amintirile, doar ca să readuc oameni în viaţa mea; care poate nu mai vor să facă parte din ea... 
Oricum, postarea aceasta este dedicată timpului ce-a trecut şi m-a lăsat pe mine în urmă. Oamenilor care au plecat, şi poate că nu se vor mai întoarce vreodată; priteniilor care s-au sinucis căci nu mai avea nimeni grijă de ele şi tot aşa. În mare parte , celor care nu mai sunt lângă mine şi în acelaşi timp, celor care o să fie în viitor. Căci timpul merge înainte, şi eu trebuie într-un fel sau altul sa-i urmez cursul, să mă bucur de cei care vin şi sunt acum cu mine; nu să sufăr pentru aceia care „au murit” . 

Cu multă dragoste, Miru.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

365 de bomboane

         Fiecare sfârşit este începutul a ceva mai bun..


        A mai trecut un an. Au mai plecat oameni,au venit alţi în locul lor. Am iubit,am dezamăgit,am fost dezamăgiţi şi iubiţi...Ne-am certat, ne-am împăcat şi poate ne-am ţinut de promisiunile făcute în anul trecut sau poate nu. Am pierdut oameni pe care credeam că nu îi vom pierde vreodată, dar am câştigat poate alţii mai buni...Cine ştie ?
Au fost trei sute şaizeci şi cinci de zile bune, rele, triste, fericite...Au fost şi s-au dus aşa cum au venit;ş-acum pare că timpul a trecut prea repede. Parcă nu ne-am bucurat cum trebuia de zilele acelea, parcă nu am plâns destul anul trecut, parcă nu am îmbrăţişat cum trebuia....
Şi totuşi, în fiecare zi a anului trecut, am primit o „bomboană” . Am râs , sau am învăţat ceva, sau ne-am amintit, sau am creat...Am făcut ceva ce este important, cred eu, fără să ne dăm seama exact. Involuntar,am zâmbit unui străin şi i-am oferit astfel „ceva dulce.”
         Dar a venit două mii treişpe ! Au început şi zilele anului acestuia să se ducă şi iată-ne , fără să vrem , în a cincea zi,aproape a şasea, întrebându-ne : „anul ăsta ce facem ? ” Începem să ne punem dorinţe, să spunem că vom fi mai buni, că nu o să mai greşim, că o să fie altfel . Că poate , printr-o minune, vom realiza ceva, vom fi diferiţi ! Ei bine, ne rămâne speranţa. Trăim cu ea, ne hrănim cu ea şi o ţinem strâns în braţe tot timpul ce-o să vină. Sperăm cu toată inima , din toate puterile , că doua mii treişpe va fi diferit, va fi mai bun.

Vă urez, din suflet şi cu dragostea a unei scriitoare mai începătoare , să aveţi parte de un an fericit şi sper să vi se îndeplinească dorinţele !
Cu mult drag - şi întârziere- ; Miru. 

A toi pour toujours

You're the kind of girl people read books about

Look for the girl with the broken smile

Ask her if she wants to stay a while

DON'T WORRY

BE HAPPY