Gabriel Garcia Marquez

În fiecare minut în care închid ochii, pierd 60 de secunde de lumină.

 Poate că pentru lume eşti doar o singură persoană, dar pentru o persoană eşti întreaga lume.

Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.

 Doar pentru că cineva nu te iubeşte aşa cum vrei tu, nu înseamnă că nu te iubeşte cu toata fiinţa sa.

21.07.2011

Mă întreb şi sinceră să fiu, nu găsesc un răspuns mai nicăieri, dacă e normal să plângi timp de două ore, în miezul nopţii şi să nu ştii care e motivul pentru care o faci. Ceea ce vreau să spun de fapt este faptul că acest post nu este o proză, o poezie, un gând - ok, asta poate e - ci este despre mine. Despre reacţia ce am avut-o azi-noapte, despre...atâtea lucruri ce poate vor părea dramatice, idioate, puerile şi în cel mai rău caz, prea sensibile. Accept asta. Adică accept faptul că sigur am să aştern câteva rânduri fără sens, pe care poate nici eu n-am să le înţeleg când le voi citit a doua oară. Totuşi, vă urez lectură plăcută! 

General, lacrimile-mi au început să mi se rostogolească ca două bobiţe mici, cristaline, de struguri pe obraji după ce am văzut partea unui serial. Exact, plâng la filme şi seriale. M-a 'mişcat' moartea unui personaj, reacţie fetei ce-l iubea şi cele câteva replici spuse de alţi protagonişti ai serialului  Anatomia lui Grey sau Grey's  Anatomy.

Deci, pot spune că acesta a fost motivul principal pentru care nu am reuşit să mă opresc din smiorcăială, chiar dacă subiectul n-avea vreo legătură cu mine. Dar cum am mai spus, sunt 'hiper-sensibilă' şi când ceva se întâmplă, ceva rău - bun - nu contează de fapt ce , încep să plâng dacă acel lucru m-a rănit în vreun fel sau doar a reuşit să mă zdruncine sufleteşte. 

Dar după ce serialul a luat sfârşit, eu nu încetasem cu acest 'joc' . De fapt, plângeam mai tare, suspinam, rămâneam fără respiraţie şi încercam în zadar să mă calmez. N-am reuşit, ce-i drept. Ba chiar am închis ochii şi mi-am spus că poate somnul avea să mă fure cândva. N-a prea mers. 

Şi ştiţi, în acel moment mi-am dat seama de un lucru. Plângeam fără să am un motiv. Nimeni şi nimic nu-mi făcuse ceva, şi normal la un film - serial aş plânge maxim doar cinci minute. E puţin frustant, într-un mod confuz, de fapt, să plângi ca prostul. Dar în acelaşi timp, e liniştitor. E rău şi bine în acelaşi timp, căci dimineaţa am avut cei mai urâţi şi umflaţi ochi din lume.

Aşa că, nu ştiu de fapt cât de normal este să plângi fără oprire, şi să nu cunoşti motivul. De fapt, nu ştiu nici dacă este normal. Dar chiar şi aşa, nu-mi pasă că v-am spus asta. Până la urmă, sinceritatea-i cea mai bună, nu? Şi sunt al naibii de sigură că există acolo, după ecranul laptopului sau al calculatorului, câţiva care au păţit la rândul lor asta. ^^ 

Cu stimă, a voastră Miru.

Din colecţia 'comentăm citatul'

Dacă poţi face o fată să râdă, o poţi convinge să facă orice.

Marilyn Monroe - persoană pe care o admir. De ce ? 
Deşi mulţi dintre voi o judecă pentru ceea ce a fost - sex-simbolul Americii în vremea ei - eu o admir pentru sinceritatea şi ambiţia cu care-a înfruntat viaţa şi oamenii ce-o criticau. A jucat în atâta filme bune, care mai de care mai celebru şi cunoscut, de fapt, hai să recunoaştem, ea le-a adus faimea acelor filme! Căci dacă n-ar fi fost ea, sunt sigură, nici n-am fi auzit de Niagara. sau "Diamonds Are a Girl's Best Friend” . 
Plus, a fost prima femeie ce-a pozat în Playboy. Nu o admir pentru asta, dar gândul că a avut curajul şi ambiţia să facă asta, mă face s-o admir şi mai mult. În acea vreme era mare lucru să vezi o stea de cinema făcând asta, nu credeţi? 
Dar să revenim la ceea ce doream cu adevărat. Să comentez citatul de mai sus. 


„Dacă poţi face o fată să râdă, o poţi convinge să facă orice.” - Trebuie să recunosc că-i dau dreptate. De ce n-aş face-o? Întrebarea corectă este, de fapt, de ce o fac ? 
Ei bine, în primul rând, fetele care râd şi care au un zâmbet întipărit pe chip sunt cele mai frumoase. Ştiţi cum spune această 'zicală' : Un zâmbet este cel mai superb machiaj al unei fete. 
Marilyn probabil s-a referit la optimism, la amuzament.  Râzând, ne simţim mai bine şi desigur, vom avea pofta şi dorinţa - îmi pare rău dacă sună urât, dar chiar nu mi-a trecut altceva prin minte - să facem orice. Să înfruntăm pe oricine, în câteva cuvinte, să ne bucurăm de viaţă alături de cineva sau chiar singuri. Dar în acest caz, cu cineva. Căci dacă un băiat reuşeşte să ne facă să râdem, norocul clar a dat peste el! Poate că fetele de genul, fetele amuzante şi deschise, vor dori să pară mult mai drăguţe şi se vor bucura mai mult de acel tânăr şi cum respectivul o va face. 


Atât am avut de spus. Probabil aş mai scrie câteva rânduri, dar nu ar avea legătură cu subiectul. :] Sper că este ok ceea ce am înşirat eu aici. 


Miru.

Clipe memorabile

Mă iei de mână. Tresar, dar nu de teamă, ci de fericire. Te privesc printre perdeaua de gene dese şi întunecate. Îmi zâmbeşti într-un mod unic, inegalabil. Cred că zbor. Ba nu, sunt sigură. Îmi aud inima cum bate. Repede, mai repede şi dintr-o dată mai încet. Şi mai încet...de parcă vrea să se oprească. Dar tu nu-mi dai drumul de la mână, nu vrei să mă laşi să zbor. De ce ? Te privesc întrebătoare şi totuşi, te rog să mă laşi. Nu vrei. Mă strângi mai tare de mână, iar eu mă încrunt, încercând să scap...de tine? Dar nu vreau asta. Nu vreau să plec de lângă tine! Dar vreau să zbor. Vreau să ating norii, să râd, să mă duc spre cer şi să-l ating, căci pe pământ pare de neatins. Pare aşa departe de mine. Dar când întind mâna spre el, îl simt. Dar am să mă întorc. Decât o clipă şi-apoi voi veni la tine.
Clatini din cap negativ, nici nu vrei să-mi asculţi cuvintele. Te strâmbi şi mă tragi la tine, iar eu îmi pierd respiraţia şi încetul cu încetul, tu devi o imagine difuză. O amintire aşa veche, de parcă s-a luat culoarea de pe tine. Devi un alb-negru vechi, ponosit. Un alb-negru...uitat. Şi încerc din răsputeri să-ţi rostesc numele, dar nu mai am glas. Nu-mi aud vocea, dar totuşi aud ca un ecou cum mă strigi, cum plângi, cum ţipi şi urli. Cum lacrimile ţi se izbesc de trotuar. Aud atâtea, dar nu mă aud pe mine. Şi închid ochii. apoi îi deschid, iar tu...tu nici nu mai eşti în faţa mea. Doar un întuneric absial, fără lumină...fără nimic. Doar eu şi...gândurile-mi. Nu te văd, dar totuşi glasul tău, chinuit, trist, îmi trece pe lângă ureche. Nici nu înţeleg ce spui. Aş vrea s-o fac. Dar nu pot. Strânsorea ta slăbeşte treptat. Simt că cineva mă sfâşie când mâna ta nu mai o atinge pe-a mea. Vreau înapoi la tine! De ce mi-ai dat drumul? Ia-mă de mână. Ia-mă...
Şi prin acea ceaţă, prin acel chin, prin acele ultime bătăi ale inimii, prin acele plânsete chinuite ale tale, mă văd întinsă pe asfaltul rece, prăfuit, cu părul împrăştiat în toate părtile şi cu zeci de oamenii în jurul meu. Ce vor să-mi facă? Mă îndepărtez de ei, de tine, de mine, de tot!
Inima nu-mi mai bate. S-a oprit. După un poc! , nu mai e. A dispărut. S-a stins. Iar eu...? Cu mine cum rămâne? Îmi văd viaţa ca un film vechi, clasic şi încep să plâng. Plâng tare, suspin şi şoptesc cuvinte pe care nu le înţeleg. Eu nu mai sunt. N-a vrut să-mi dea drumul la mână ca să fiu acolo, cu el. Dar...mi-a dat. Şi am zburat spre cer, şi nu l-am atins. Ci doar m-am uitat în jos, la cei ce mă voiau înapoi. Aveam să mă întorc? Aveam să ating pământul încă o dată? Nu ştiam şi asta mă durea. Mă sfâşia, mă...chinuia.
Dar chiar şi aşa, aveam să fiu sus. Aveam să mă uit în jos. Aveam să...sper că tu vei întinde mâna spre mine. Că mă vei lua din nou şi mă vei strânge cu putere, mă vei trage spre tine.

Căci jos, acolo, pe pământ, cu tine şi cu ei aş vrea să fiu. Nu sus, aici, unde nu mai simt nimic. Căci cerul tot neatins rămâne. E un imposibil, deşi eu cred că-l pot face posibil. E un...nimic între ceva.

Fragment

Încercam să-mi aduc aminte vag, cu greu, de ce-mi şopteai că mă iubeşti. Şi nu găseam răspunsul. Mireasma dulce a trandafirului plutea în aer, iar adierea uşoară de vânt o împrăştia, aducând-o şi spre mine. 

Eram vizibil intrigată de acele două cuvinte când mi le spuneai. De parcă nu le meritam. Sau le meritam? Când încercam să te întreb de ce îmi spui asta, tu mă ignorai. De ce? N-ai vrut să-mi răspunzi. Mă lăsai în spatele curţi, pe iarba moale şi umedă, căci era dimineaţa şi roua încă nu se risipise, printre tufele înflorite de trandafiri. şi plecai. Nu ştiam unde, dar credeam ca trebuie, aşa că nu găseam important să te întreb unde te duci şi de ce. 

Când te întorceai, mă sărutai gingaş pe creştet şi nu mă întrebai ce-am făcut. Doar mă trăgeai după tine în casă, urcam în dormitor, amândoi râzând şi tu-mbrăţişai cu căldură, îmi savurai parfumul de levănţică al pielii şi te-mbătai cu săruturile-mi dulci. Mă consideram fericită. Credeam că asta înseamnă dragostea. 

Eram tare naivă pe-atunci, prin zilele acelea călduţe de mai. De fiecare dată când te întorceai, îmi cântai la pian. Degetele tale apăsau acele clape cu atâte fineţe, delicateţe, de parcă m-ai fi atins pe mine. 

Eram nepreţuită pentru tine. Tot timpul când mă priveai în ochi, aveai grijă parcă să mă atingi aşa uşor, de parcă eram un porţelan scump. Şi eram? 

Mă întreb acum, după ce anii au trecut şi tu ai dispărut cine ştie unde, ce-am însemnat pentru tine. Eram un joc sau făceam parte din el? Aş vrea să-mi răspund. Aş vrea să te mai văd o dată. Să te întreb toate aceste lucruri. Dar nu pot. Nu pot şi totuşi, inima-mi bate în continuare, iar eu sper că mâine, poimâine, luna viitoare sau la anul, te voi revedea. 

Căci dragostea nu piere cu timpul. Doar se ascunde.