Dramă în frigider

Dramă în frigider

    Privesc ca un idiot bolnav cu uşa deschisă de câteva minute bune şi cu sunetul acela enervant pe care îl face nenorocitul ăsta de electrocasnic, încercând să-mi dau seama ce lipseşte din el, căci mi-ai lăsat de toate. Mi-ai lăsat puiul, mi-ai lăsat ouăle aduse de maică-ta weekend-ul trecut, mi-ai lăsat până şi salata aia pe care eu nu o suport şi pentru care ne certam în fiecare seară. ”Hai, în seara asta, mâncăm  ton cu broccoli!” te auzeam şi te priveam  pierdut, o friptură ce are, femeie?! ”Are E-uri, scumpule!”, şi zâmbeai aşa sănătoasă fizic, dar nu şi mintal, chinuindu-te să aranjezi totul frumos pe farfurie. Insuportabilă cum erai, nu pot să mint că nu îmi plăcea extazul tău nebun.

Şi totuşi, ce lipseşte din frigier?

Căci zacuscă aveam. Aveam până şi trei  feluri de brânză, lapte de soia, de vacă, de oaie, lapte de la bunicii tăi, unt, margarină şi nelipsita sticlă de Pepsi. Toate aşezate alfabetic, toate puse în ordine perfectă, după mărime, după culori, după toţi dracii din capul tău. Şi stând aşa, analizând fiecare aliment cu e-uri sau fără e-uri, tot nu-mi dădeam ce lipsea. 

Ai făcut curat în el chiar înainte să pleci. Mi-ai aruncat lucrurile din el, de parcă m-ai da pe mine afară din sufletul tău. De ce-ai plecat, iubito? De ce m-ai lăsat singur, lângă mâncarea asta care mie nu-mi place? Cum să stau eu la masa mică din bucătărie şi să beau cafeaua dimineaţa, când tu nu eşti aici să-mi îndrugi despre cât de nocivă este? Cum să mai aprind o ţigară şi să te cert că mie nu-mi place cum găteşti tu, când tocmai tu, motivul pentru care eu fumez, nervii mei de zi cu zi, nu mai eşti aici?

Ce să fac, iubito? Să mă las de hrană, căci toată îmi aduce aminte de tine? Uite, puiul ăsta pe care l-ai ars acum două zile, falca asta de carne din mijlocul frigiderului, îl simt cum mă priveşte dispreţuitor, parcă şi-l aud cum şopteşte „dacă nu m-ai mâncat la timp, eu ţi-am zis că va pleca!„

Ce ştii tu, puiule? O să te iau şi-o să te arunc la marginea oraşului, de teamă să nu te văd în gunoi şi s-o văd iar pe ea prin tine. Pieptul mare, picioarele lungi care-i seamănă perfect  cu copanele animalului ăstuia mort şi gătit, aripioarele inerte îmi aduc aminte de degetele tale lungi, fără pic de forţă! Mă auzi, iubito? Te asemăn cu un pui, scumpa mea! Aşa m-ai lăsat, aşa am ajuns eu fără tine, să te caut printr-un frigider!

            E jegos. E mic, lipsit de orice fel de mâncare sau borcan, sau sticlă de vin, de Pepsi sau de bere. Miroase urât şi alocuri poţi vedea mucegaiului proaspăt apărut. E un frigider gol-goluţ, fără sufletul celui de acasă, fără iaurturile mele, fără berea ta, fără certurile zilnice. Ce să fac cu el? Să mă prefac că e frumos şi asa, murdar şi învechit?

           Ţi-am lăsat ţie tot, iubitule. Tot. Ţi-am lăsat berea, pe care probabil acum o cauţi şi evident că n-o găseşti, căci nu mi-ai înţeles vreodată ordinea. Ţi-am lăsat iaurturile, zacusca maică-mii şi până şi sticla mea de Pepsi, e tot acolo. Puiul ăla ars pe care m-am chinuit să ţi le prepar probabil că acum te priveşte şi râde de tine. Ştiu că eşti nervos şi supărat, iubitule, dar sper să-ţi treacă curând.

Sper să mănânci din conserva aia de ton şi s-o laşi aruncată, desfăcută aşa prin frigider, fericit că eu nu mai sunt să te cert că avem cel mai urât frigider din oraş. Sper să te bucuri că acum poţi lăsa vasele in chiuvetă, să-ţi faci Turnul Eiffel din ele aşa cum mă batjocoreai pe mine când le curăţam şi te cicăleam.

Sper să te uiţi pe fereastra mare din bucătărie şi să-ţi bei cafeaua liniştit, târziu în amiază, crezând că-i dimineaţă. Căci pentru tine timpul n-a existat şi-ai încercat să-l opreşti şi pentru mine. Uită-mă, dragule! Fă un dezastru în acel frigider, aşa cum făceai când eram lângă tine, pune ouăle lângă carne, şi laptele lângă vin, să nu acoperi salata, transformă-mi frigiderul iubit într-o ghenă de gunoi!

Eşti liber acum, dragul meu. Nu mai sunt eu să ne băgăm capul amândoi în congelator, să ne mai certăm încă odată pe punga cu ficatul îngheţat şi cu legumele alea proaste cumpărate de la supermarket.

     Şi eu, la fel de liberă ca tine, privesc acest frigider şi realizez că nu seamănă deloc cu cel de acasă. N-are în el pic de ceartă, n-are nici măcar bileţelul cu ”bună dimineaţa” lăsat pe o cutie de cereală veche. Ar trebui acum să-l umplu, să-l fac să arate ca fostul meu frigder, dar cum să fac asta când tu nu eşti aici să mă ajuţi? Ştiu că nu are nici un rost, oricum, căci oricât de mult timp aş petrece curăţându-l, oricâte bileţele mi-as lipi singură pe el, ştiu c-am să rămân cu mucegaiul lipit de pereţii inimii mele şi cu sentimentul acesta de gol constant, oricât de plin ar fi bietul ăsta de aparat rece din faţa mea.

Îţi mai aduci aminte, iubitule, cum ne lipeam bileţele colorate? Câte declaraţii de dragoste copilăroase ne făceam, cum mă-ntrebai tu pe mine unde-i berea şi eu tot prin bileţel îţi răspundeam. Eu n-aveam niciodată o culoare, dar tu de fiecare dată îl lipeai pe cel kaki-verzui, şi adăugai o faţă zâmbitoare la sfârşit.

Oh, iubitule, îţi aduci tu aminte de noi? Cum găteam împreună? Cum iţi stingeam ţigările şi le aruncam pe geam şi tu-mi jurai că te laşi când o să mă las eu de cicălit. Şi uite-aşa, nu ne-ntâlneam o zi întreagă, doar dimineaţa, dar ştiam că suntem împreună datorită bileţelelor. Ştiam cât ne iubim datorită magneţilor cu poze vechi lipite pe uşa congelatorului.

Singurul lucru pe care am reuşit  să-l iau cu mine de pe acel frigider a fost şi ultimul tău bilet lipit în urmă cu două zile, chiar când am reuşit să ard puiul, chiar când tu ai ajuns târziu şi eu   mi-am dat seamă că este ultima dată când îţi mai umplu frigiderul.

”Iubito, frigiderul nostru este ca şi inima mea, o ghenă de gunoi unde tu îţi arunci toate reproşurile şi nemulţumirile.”

        Am găsit ce-am pierdut, să ştii. Era berea.

Şi ca să te uit că m-ai părăsit, am avut grijă să rup toate biletele alea pline de dragoste dintre noi. Ce dragoste mai e şi aia, iubita mea, când tu mă laşi cu frigiderul ăsta plin? Trebuia să-l iei cu tine, trebuia să mă fi lăsat şi fără bere, şi fără mâncare, să mă usuc tot, să mor aici, căci oricum, ce viaţă voi mai duce eu fără tine?

Îmi lipseşti, iubito! Îmi lipseşte obsesia ta pentru curăţenie, îmi lipseşte biletul tău lipit de uşa frigiderului proaspăt curăţată, în fiecare dimineaţă, acelaşi ”Nu uita să mănânci cerealele cu laptele din soia, cafeaua ţi-am făcut-o eu, e decafenizată.”

Nu m-a plăcut niciodată laptele tău de soia, să ştii. Şi nici cafeaua, şi nici zacusca maică-tii. Dar mi-ai plăcut tu. Te-am iubit şi tot singurul lucru cu care am rămas acum e berea, puiul care trebuie să dispară o dată şi acest frigider de un alb imaculat, rece. Lipsit de tine.

Deşi am aruncat toate amintirile cu tine, toate magnetele, toate biletele, toate prostiile pe care tu le puneai pe frigider căci îmi frângeau inima, n-am putut, n-am avut curajul să mă ating de ultimul bilet, verde-kaki pe care l-ai lăsat înainte să pleci.

”Iubitule, eu sunt gunoierul inimii tale care caută zadarnic ceva cu care să işi stăpânească foamea de dragostea ta.”

            

Cartea mea

Autiobiagria iubirii e despre tine. Despre noi. Despre poveşti de dragoste de mult spuse, legende vii ce merg pe stradă. E despre visele noastre, despre visele tale. Despre dorințele tuturor.
Ți-am promis că vei fi cartea mea. Prima mea carte. Primea mea filă, cuvânt, virgulă, punct. Vei fi totul.
Numeşte-l prolog şi pune-o pe foc după ce o citeşti. Dar ai grijă să nu omiți cel mai important lucru: că despre tine e fiecare literă tremurată.
E despre romanticul modern, despre bărbatul ăla copil de la scara blocului care se enervează uşor, care fumeaza mult şi râde gălăgios. Despre cafeaua fierbinte cu lapte din diminețile reci şi despre scrisorile moderne de pe Facebook.
Cartea mea nu o să se termine niciodată. Nu o să pun punct, nici virgule. O să fie o viață, un infinit de cuvinte ce-or să se rostogolească în univers până când sufletul tău reîncarnat le va întâlni din nou.
Fiind prolog, sper să zâmbeşti când citeşti asta. Că doar ştii că la tine, da, tu.. la tine mă refer.

ce n-am zis

               ...Şi ar fi trebuit.

Mă indragostesc usor. In general de simplitate. Alteori de cuvinte. Dau prea multa importanta felului in care suna o propozitie decat unei fapte.
Iubesc felul in care oamenii plang cand sunt fericiti. Sau privirea cuiva cand realizeaza ca s-a indragostit.
Iubesc un pat nefacut asa cum iubesc parul tau ciufulit dis de dimineata.
Iubesc momentele cand oamenii sunt beti si plang si sunt sinceri. Cand nu exista nimic mai mult decat onestitate in glasul lor.
Iubesc felul in care se bucura cei mici cand descopera lucruri noi.
Ma indragostesc de oameni si de micile lor clipe de sinceritate. In care uita de orgolii sau de dorinte efemere.
Ma indragostesc de crizele de tristete ale prietenei mele cele mai bune sau de modul in care mama mea zambeste cand e obosita.
Ma indragostesc de dragoste si nu cred ca pot sa scriu despre asta cum trebuie.

Cuvinte

Probabil cine a spus ca niste cuvinte dor mai tare decat o palma a primit un pumm de litere si semne de punctuatie atat de dureros,incat sufletul i s-a innecat in forma firava a acestora.
                    Un sfat:
Sa nu va indragostiti niciodata de o vorba buna, caci aceasta este fara dar si poate, arma suprema. Nici o arma sau bomba nucleara nu poate rani sufletul mai rau si nu poate aduce moartea unui om mai repede. Moartea nu inseamna doar oprirea respiratiei. Inseamna sa incetezi sa mai traiesti.
Si da; un cuvant potrivit iti poate lua respiratia.
Toata viata asteptam sa auzim ceva care sa ne schimbe, sa ne faca macar o data sufletul sa trasara.
Sfaturile cele mai bune sunt date de cei deja trecuti prin experienta, si pot spune ca m'am indragostit de felul in care tu spuneai minciuni. De fapt, spuneai cele mai frumoase minciuni si le faceai sa para un adevar crunt. Le-am crezut cu toata fiinta mea, si am uitat ca vorbele sunt spuse de oameni, si cine a inceput razboaiele? Oamenii. Cum? Prin cuvinte.
Ce-ti trebuie ca sa influentezi o mie de suflete fara speranta? Un glas ferm si cuvintele potrivite.
Aceeasi carte ai jucat-o si tu, dar razboiul tau a fost dus cu mine.
Constienta de lupta deja pierduta, am preferat sa te ascult si sa privesc fiecare litera rostoglindu-se cu ajutorul glasului tau, luand forma unor cuvinte soptite. Le simteam cum se asezau in sufletul meu, cum mi se leganau in piele si cum incercau sa se amestece printre gandurile mele, parca incercand sa le ia locul. Si au reusit.
Aceasta a fost prima ta miscare si inca am in minte chipul si zambetul tau, vocea ta rasuna in mine ca un ecou si parca sangele-mi curge prin vene dupa sunetul acesteia.
Am pierdut razboiul. M-ai invins, cu vorbe. Prin cuvinte, prin singurul meu sprijin, mi-ai cunoscut slabiciunea si te-ai folosit lacom de ea.
Sper ca nu spui aceleasi minciuni si altora, sper ca macar, cuvintele au ramas ale mele.

Chestie

Noi
Am luat o scara
Si am urcat-o impreuna
Tu o treapta, eu alta
Pana...
Ne'am impotmplit
Unul trebuia
Sa vina
Dupa celalalt
"Cum facem?"-ne'am intrebat
"Impreuna,mereu"
Am urcat
Sus
Pana la
Cer
De la
Pamant
Noi
Ne iubim

A fost și-o să mai fie

         Cred ca cel mai dureros moment al revederii noastre a fost cand mi-ai zambit. Ochii tai au capatat o sclipire usoara, parca-ti aduceai aminte de ce fusesem noi o data, si in sufletul tau te-ai bucurat sa vezi ca nici eu nu m-am schimbat prea mult, ramasesem aceeasi copila naiva visand la iubire eterna. Alunita de pe buza a ramas intacta, neatinsa si desi sunt constienta ca multe buze au atins dragul nostru secret, prefer sa ma gandesc ca din momentul in care eu nu am mai fost in viata ta, nimeni nu a aflat de ea. Buzele tale au ramas in acel suras usor chiar si atunci  cand ti-ai mutat privirea  spre noua ta „captura” , desi mi-am dat seama ca gandul tau inca era la mine. Si am realizat, cu melancolie si bucurie in acelasi timp, ca nu m-ai uitat. Ca desii ani au trecut peste noi nemilosi si inimile noastre s-au rostogolit in incercari idioate de-a mai simti aceea iubire libera, adolescentina, si-au esuat lamentabil,ramanand cu ideea ca poate asa a fost sa fie, poate de fapt ne este menit sa ne cautam perechea o viata intreaga; undeva in coltul sufletelor insetate de iubire, noi, unul pentru altul,am ramas o amintire dulce-amaruie,un „trofeu” al razboiului cu dragostea. O data am invins, si o data am iubit cu adevarat.  

        Am continuat sa te urmaresc cu privirea, simtind cum totul in jurul meu se topise si erai doar tu. Oare te-a mai iubit cineva asa cum am facut-o eu? Oare, ea rade la fel de galagios si amuzant la glumele tale fara sens? Isi da ea oare seama cand esti trist, sau suparat doar din ochii parasiti? Stiam prea bine ca nu te pot intreba asa ceva, aceste intrebari au ramas si vor ramane pe veci fara raspuns, dar inca sunt curioasa cand ma gandesc la tine...si ea. Imi e greu sa accept ca imbratisezi pe altcineva, ca ei ii spui „buna dimineata” cand de fapt e dupa-amiaza, dar stiu prea bine, asa cum stii si tu, ca timpul care-a trecut nu poate fi adus inapoi.

Te-ai apropiat de mine si tot ce puteam vedea era zambetul tau, mi se rupea sufletul in bucatele cand te vedeam asa, chipul tau parea luminat de revederea mea si aveai aceea scanteiere sincera in ochii caprui ciocolatii, impaiajenati de o pereche de gene lungi. Oh, nu te schimbasei deloc...

-                  -    Ce, nu ma mai recunosti ? Te-am auzit clar, vocea ta spargand in mii si mii de cioburi linistea din mintea mea, rascolindu-ma prin tot corpul si parca mi-am simtit inima zvacnind, si ea o data cu mine isi adusese aminte de glasul tau gros, care imi facuse de atatea ori sufletul sa tresara.  Chiar si asa, am ramas blocata, incapabila sa leg doua cuvinte, sa-ti raspund... Te priveam cu buzele intre deschise, asteptand ca o tampita ca un cuvant sa iasa, sa-ti spun ca „vorbesti cu o straina” , dar nu puteam.  Imi era pur si simplu imposibil sa te ranesc, sau sa te fac sa te simti prost dupa atata timp.

-              -      Ce? Ah, ba da! Cum sa nu stiu cine esti? Esti...tu, ”prietenasu’ „ meu, am glumit cu vocea tremurand si tu ai ras, acel ras cristalin, pe care-l auzeam mereu cand faceam cate o boacana si tu erai de fata.

-              -   Pai si , nu ma imbratisezi?!

Am ramas muta. Am inghetat, te-am privit cu ochii mari si plini de dorinta si tu m-ai luat in brate, strans, inconjurandu-ma cu mainile tale lungi si strangandu-ma delicat, sa nu cumva sa ma spargi, de parca as fi fost fragila. Ti-am strans tricoul in pumni si mi-am asezat instinctiv chipul pe umarul tau, simtindu-ti imediat parfumul puternic, barbatesc si inima batand cu putere. Mereu am crezut ca inimile bat in acelasi timp, si de asta le simteam mereu cand ne imbratisam, de parca impreuna ar fi incercat sa faca un cantec  de care nici ele habar n-aveau, dar care suna perfect cand se armonizau.

        Cu alte cuvinte, revederea ta pentru mine a fost atat moment de fericire, cat si de tristete. Am plans dupa ce ai plecat, pentru ca mi-am adus aminte de „noi” , de tot ce-am sperat sa fim si nu am ajuns, pentru ca langa tine acum se afla o alta si mi-as fi dorit, ca dupa atatia ani, sa te tin eu de mana... Dar cred ca asta a fost, nu  ?  Cred, cu tarie, ca dragostea pura, sincera, se simte doar o data in viata si daca o pierzi, indiferent care-i motivul, cu grei o mai regasesti.  Si desi in sufletele noastre am ramas neatinsi, neraniti, stiu ca n-o sa mai putem fi vreodata impreuna.  Poate, cine stie, ca intr-o zi ne vom reintalni ca in ziua aceea insorita, si vom vorbi mai mult decat data trecuta. Vom depana amintiri si vom rade de prostiile facute... Si tu-mi vei spune, pe tonul tau plin de iubire si grija, ca ti-a fost dor de mine. Ca ti-am lipsit, ca inca ma iubesti... E un vis frumos, nu ?

        Dar, in schimb, am fost fericita ca te-am vazut pe tine fericit. Ca ochii si buzele ti-au ramas la fel, ca inima ta inca stie sa faca un duet perfect cu a mea. Ca desii timpul a trecut, pentru tine am ramas aceeasi  copila si sufletul tau inca zambeste la amintirea mea. 

10 ani

 Încă îmi aduc aminte ziua în care am venit de la şcoală, în 2004 şi tu aveai decât nouă luni. Erai micuţ, pufos şi roşcat. Lătrai şi priveai nedumerit în jurul tău, neştiind locuinţa în care te aflii, sau ce este cu tine acolo. Eram cu mami şi cu sora mea, şi te priveam cu reţinere. N-am început cu dreptul, căci era să mă muşti necunoscându-mă şi eu doar voiam să mă joc cu tine...Mi-a fost teamă la început, trebuie să recunosc. Am aflat că te chema Ralph. Scumpul şi micul meu Ralph, alături de care am trăit cele mai frumoase momente. M-ai ajutat să nu mă duc la şcoală, în felul tău agresiv că te durea burtica...Şi mi-ai fost cel mai bun prieten. Am crescut alături de tine, m-am bucurat şi am plâns cu tine...Când eram tristă, veneai şi te puneai lângă mine, privindu-mă cu ochişorii tăi căprui. Şi când tu-ţi făceai nevoile prin casă, nu-i ziceam lui mami, ca doar ştiam ce-o să păţeşti...Haha, îţi era aşa frică de ziar şi pantofi...

Sau îmi aduc aminte când aveai crize, de nu puteai să respiri şi râdeam de tine..Sau când am încercat să te învăţ să sari şi tu peste obstacole, că doar aşa văzusem la televizor. Dar ce să te învăţ pe tine, prostuţule, care atunci când te strigam veneai alergând la mine şi ocoleai tot ce-ţi pusesem în cale. Un şmecher, trişor! 

Dar ai fost căţelul meu. Prietenul meu cel mai bun, căci mi-am dat seama că ţie îţi puteam spune totul, în timp ce oamenii mă dezamăgeau. Ai fost şi ai rămas sufleţelul meu, indiferent de faptul că au mai apărut alţi căţei care au încercat să-ţi ia locul...N-au putut, oricât de drăgălaşi ar fi fost, tu ai rămas la fel. Micuţ, cu blana ta moale şi lătratul piţigăiat, încercând din răsputeri să pari fioros...În prezent, ai îmbătrânit, te-ai îmbolnăvit şi ai zece ani. Ştiu că în curând n-o să mai fi aici, dar îţi promit că n-o să-ţi ocupe nici un alt căţel locul în inima mea. Îmi e dor de tine,pufoşenie mică... 

Cu drag, Miru. 

Suflete pereche

Ce înseamnă „suflet pereche” ?  

Ei bine, nu există o definiţe exactă, dar vă  pot da definiţa mea : Numele sufletului meu este Aky. 

E ca şi cum ar fi prietenul meu cel mai bun, dar este mai mult de atât. Este persoana care mă cunoaşte cel mai bine; ştie mereu ce mă doare şi când sunt fericită sau dacă am poftă de ceva sau nu. Este omul care mă face să fiu o persoană mai bună, mă face să vreau fericirea altcuiva; nu doar a mea. Este cel pe care o să-l am lângă mine toată viaţa, o să-l port în inimă zi de zi; deşi poate fizic n-o să fie aşa...Este aceea persoană care mă acceaptă aşa cum sunt,mă iubeşte indiferent de situaţie şi are încredere în mine în momentele când nimeni nu mi-ar acorda vreo şansă; este cel care mă priveşte cu o sclipire de fericire şi împlinire în ochi zi de zi...Şi ştiu că orice s-ar întâmpla, o să-l iubesc mereu şi nimeni şi nimic nu va putea schimba asta. 

„Durerea sufletului”

Inima cerşeşte iubire şi atenţie, iar când suntem trişti, doreşte căldură, îmbrăţişări. Dar cunoaşteţi momentul când cel care ne poate oferi liniştea e chiar vinovatul tristeţii noastre ?
Ei bine, atunci inima tace şi plânge.
Ne doare sufletul de nedreptăţile care se întâmplă, de cum viaţa pur şi simplu îşi bate joc de momentele tale fericite; aducând doar clipe oribile, pe care ai să le regreţi ani întregi.
Şi-i naşpa. E super naşpa când se întâmplă chestii de genul...Îmi cer scuze că n-am o exprimare genială, dar acum vă scrie un suflet supărat pe destinul idiot.
Ştiu că nimic nu durează la nesfârşit, dar dacă există excepţii...? Adică ştiţi vorba aia, din Winnie the Pooh, ”People say nothing is impossible, but I do nothing every day„ 
Poate există şi o iubire eternă, şi nu mă refer la basme. Vorbesc de realitate, poate că suflete pereche chiar se caută unele pe celelalte şi unele, fericite, reuşesc să se găsească. .. Am dreptate, nu ?
Ştiu, vorbesc exact ca un copil, dar eu cred în "happy-endings" şi relaţii fericite, cred în iubirea adevărată şi nu ştiu, cred că totul se poate rezolva cu blândeţe şi dragoste. 
Ştiţi voi, o cană de fericire cu topping de dragoste nu strică niciodată, aşa-i ? :) 
Vă las să-mi spuneţi părerea voastră...despre iubire,şi despre durerea din suflet. Până la o altă postare, zâmbiţi mai des, evitaţi să faceţi din ţânţar armăsar...şi iubiţi. Pe oricine cere puţină dragoste, şi merită, oferiţi zâmbete şi iubire... 

Dedicată părinţilor mei, însă special mamei mele ...

Dragă Mami şi Tati ; 

            

           Aş vrea în primul rând să vă mulţumesc pentru faptul că sunteţi părinţii mei şi că m-aţi călăuzit în viaţă, mi-aţi arătat pe unde să merg şi cum să fac să fie totul bine...Nu ştiţi cât însemnaţi pentru mine, sunteţi unici şi sunt sigură că nu există părinte mai bun ca voi...Deşi, trebuie să recunosc că avem şi certuri sau contraziceri; rămâneţi cei mai importanţi oameni din viaţa mea. Persoanele pe care nu voi avea cum să le uit, pe care nu am cum să rămân supărată şi cei pe care îi iubesc cei mai mult! 

          În al doilea rând, pentru că faceţi douăzeci şi cinci de ani de când v-aţi căsătorit, fiica voastră cea mică ar vrea să vă ureze să ajungeţi şi la ultima nuntă tot împreună, cu tot atâta dragoste şi bunătate în suflet! Sper să fiţi fericiţi, să zâmbiţi mai des - că vă stă bine ! - şi să vă iubiţi mult-mult-mult. Mă bucur  mult să fiu fetiţa voastră încăpăţânată şi răsfaţată; şi mai mult mă bucur că v-aţi cunoscut; pentru că altfel eu n-aş fi ajuns să vă citesc vouă.... De altfel, vă doresc să trăiţi atât de mult încât să mă puteţi vedea pe mine cu nepoţi. Vreau să vă văd mereu cu zâmbetul larg pe buze, cu ochii strălucindu-vă datorită bucuriei din suflet....Sunteţi un cuplu superb, amândoi cei mai tari părinţi şi după mine, cele mai faine exemple de urmat! Vă iubesc cu toată inima  mea- la fel pe amândoi - şi sinceră să fiu; dacă aş putea într-un fel sau altul, v-aş dărui vouă viaţa mea, zâmbetele mele şi momentele mele de euforie totală...V-aş da vouă tinereţea mea, doar dacă aşa aş şti că nu veţi pleca niciodată de lângă mine. Pentru că cu bune, cu rele, sunteţi mami şi tati ai mei....Şi chiar dacă uneori spun că  vreau să fiu singură, să nu  mai locuiesc cu voi...Mint. Sunt o mincinoasă mică. Toţi ştim că fără voi eu n-aş putea trăi. Sunt pur şi simplu dependentă de glasul amândurora şi de dragostea voastră, mai ales de clipele când îmi zâmbiţi.. Mă voi repeta, şi-mi cer scuze; însă...Vă iubesc mult, enorm, cu toată inima şi cu tot ce-o mai fi , vă ador ! Pur şi simplu vă ador ! 

           Şi  nu în ultimul rând, partea aceasta va fi doar pentru iubita mea mamă....

Ei bine, mami...Îmi cer scuze că îţi creez probleme, că vorbesc fără oprire şi că sunt aşa o figură. Îmi pare rău că eu şi sormea nu suntem cele mai unite, aşa cum îţi doreşti tu; dar vreau să şti că ai crescut două fete minunate, care te iubesc şi te apreciează şi sunt mândre să fie ficele tale ! 

De altfel, iartă-mă pentru încăpăţânările mele şi toate crizele prin care te pun să treci; o să dăm vina aici pentru adolescenţa asta enervantă ! Îţi promit că voi deveni doctoriţă; doar ca să am grijă de tine când vei fi aşa bătrână că nu-ţi vei mai putea alege singură hainele şi o să uiţi chiar şi ce-ai vrut aseară... ( Nu că acum nu s-ar întâmpla asta în fiecare dimineaţă. "Fustă sau rochie?!" Da, dar roşu nu merge cu mov" Miru, tu ce lanţ zici să-mi pun? Nu-i aşa că ăsta mă face grasă...? Dar cerceii ? Fără inel sau cu ? ) 

Oricum, meriţi tot ce-i mai bun mami ! Meriţi toată dragostea din lume, fericirea, meriţi tot ce-ţi doreşti şi mai ales, pentru tot ceea ce faci şi pentru toate sacrificiile tale....Meriţi să fi răsplătită înzecit ! Să şti că nu vreau să te las singură, adică lumea fără mami să mă pună să închid uşa din sufragerie ar fi oribilă ! Şi nici nu vreau să pleci undeva şi să mă laşi tu pe mine; ce m-aş face eu? 

Să nu uităm, cel mai important lucru pentru care-ţi scriu...La mulţi ani ! La cei mai mulţi ani, să rămâi aşa tânără şi frumoasă ca la 22 de ani - pe care-i împlineşti acum- şi să nu uiţi că Miru te iubeşte. Miru te adoră şi te consideră cea mai tare mamă din univers! Nu te întrece nimeni, şi nici nu o s-o facă cineva vreodată; pentru că tu mami...Eşti specială, eşti una la o mie, eşti omul de care toţi vor avea nevoie la un moment dat în viaţă... ( exluzându-mă pe mine care am nevoie de tine în fiecare secundă a zilei ) 

Fără să mai mă lungesc, vreau doar să ştii că te iubesc şi că îţi urez un "la mulţi ani" plin de dragoste, de căldură şi bucurie; aşa direct din sufleţel de la mine.... Sper să-ţi pot spune asta şi peste 40 de ani, sper să fi cea mai fericită şi cea mai iubită ! Şi să nu uiţi...

Cu toţii te iubim, te apreciăm -mai ales eu - şi cu toţii suntem mândrii să te avem în viaţa noastră !

În sfârşit, te ador mami ! 

Cu multă iubire, Miru pentru eternitate. 

„Decât noaptea eşti a lor, dar o viaţă eşti al meu..”

Dedicată unei persoane foarte dragi mie. 

De toate adunate

   Uneori, aş vrea să am un fel de putere din aceea supranaturală şi să-mi dau seama cine sunt prietenii mei cu adevărat. 

Sau, aş vrea să văd măcar o dată pe cineva luptându-se din răsputeri să-mi recâştige zâmbetul, aşa cum eu am făcut pentru toţi cei dragi mie...E amuzant, ştiţi? Să afli că cei în care te-ai încrezut cel mai mult, persoanele acelea care într-un timp pentru tine au însemnat totul; dintr-o dată te părăsesc, dispar, vin alţii în locul lor şi ciclul "prieteniei" se reia...Dar, hai să nu suferim şi să nu ne gândim prea mult la asta. Ştiţi cum se zice, gândirea doare. 

"Aş vrea să-ţi simt sângele curgându-mi prin vene. Aş vrea să-ţi aud inima bătând în fiecare zi, să cunosc motivul pentru care-o face, aş vrea să-ţi simt buzele moi mereu, aş vrea să vrei şi tu la fel de mult ca mine toate astea...

Aş vrea să mă pierd în tine, să-ţi fug prin plămâni şi să te-mbolnăvesc mai rău ca fumul de ţigară, să-ţi ating oasele fragile-să nu le rup. Aş vrea să m-oglindesc în calmul şi blândeţea privirii tale oricând, să cad în abisul pământiu, să mă simt înconjurată de braţe puternice atunci când îţi aud glasul...

Aş vrea să te tripez, să-ţi devin viciu, să-ţi fiu drogul ce te omoară mai rău în fiecare zi. Aş vrea să fiu cea fără care nu poţi trăi, cea de care eşti dependent...Aş vrea să-ţi fiu orice, şi-aş vrea..să vrei şi tu asta. "

Un alt portret nereuşit

Portret nereuşit

"I do not paint a portrait to look like the subject, rather does the person grow to look like his portrait"

Salvador Dali


Iţi mai aduci aminte?
Iţi şoptesc la urechea-ţi insetată versuri de Voltaire schimonosite. Şoapte abia perceptibile, abia înţelese, reale şi totuşi atât de efemere, de intangibile şi de fragile. Iţi şoptesc în rime imperfecte, un setiment ce pare să te-mbete. Sunt un poet distorsionat, ratat, înteles doar de gingaşul tău auz, de zâmbetu-ţi firav si translucid.

Dar pleci...
Iţi cânt plecarea, iţi cânt ca un patefon obosit versuri de Voltaire pe-acorduri răguşite de Chopin. Iţi cânt acelaşi dor, acelaşi gând, acelasş sentiment neodihnit, nemângâiat, neîmplinit. Te strig în triluri uniforme. Îmi arcuiesc vocea eternă, dar ea nu poate atinge nici nota supremei împliniri, nici cea a-mbietoarei deznădejdi.
Şi tu... nu vrei să-ţi mai intorci nici pentr-o clipă chipul.

Te caut...
Pe-o muzică fără ritm, dansez tangouri argentiniene fără strop de pasiune, ca un robot ne-ndemânatic. Iţi caut chipul şi umerii şi braţele şi pieptul! Vreau să m-agăţ cu disperare de gâtul tău, să-mi conduci în piruete ameţitoare trupul chinuit de dor, de gând, de sentimentul de abandonare.

Continui...
Îmi joc neîncetat rolul ratat pe scena încetosata a vieţii. Cortinele nu mai cad şi-am obosit să-mi joc durerea, fericirea, uimirea, uitarea şi iubirea. Corpu-mi gesticulează scadat, ca o marionetă defectă şi replicile-mi părăsesc buzele ce-ncearcă în zadar să rămână zăvorate de ultima ta sărutare.
Mă tem că in scenariul vieţii mele tu n-ai să mai apari.

Încerc...
Încerc să-ti modelez din praf de sulf, cu degetele-mi bandajate, chipul, ochii mari, nasul perfect drept ca in statuile clasice greceşti, buzele pline pe care le ating cu nerăbdare, cu sete. Îţi mângâi fruntea înaltă aşa cum făceam odată şi tu spuneai ca-i să-mi păstrezi atingerea pentru eternitate.
Dar nu eşti tu, e doar un praf nesimţitor de sulf.

Şi în final am obosit... am obosit şi eu artista exilată în negura singurătăţii.
Pe pânza-ngalbenită de dor, de gând, de sentimentul frânt, pictez cu sânge trupul tău cel gol. Nu seamană cu tine, dar eu nu sunt o pictoriţă desăvarşită ci un Dali necunoscut, netalentat. Nu vreau o operă de artă, o Mona Lisa inchisă intr-un cub de sticlă ci doar sa iţi pictez părul in mii de trandafiri, mişcarea lină a degetelor tale lungi, gâtul lung, spatele exagerat de drept şi zâmbetul maliţios.
Cu ultima-mi picatură de sânge otrăvit, termin acest portret nereuşit.

P.S: Postul acesta i-l dedic mamei mele, doar fiindcă ei îi place aşa de mult. :) 

Cu sinceritate, Miru.

Gânduri simple

„Eşti exact ca un tatuaj făcut în adolescenţă!”

Un moft, adică. Te-am vrut că-mi plăceai, erai frumos şi-mi aruncai doar surâsuri atrăgătoare. Păreai blând, iubitor, mă „topeam” când veneai la mine şi ziceai câte-o idioţenie. Eram adolescentă, înţelege şi tu asta. 

Dar n-am crezut  vreodată că-mi voi da dreptate. Când zic „păreai” , aprob din cap. Ai idee de ce, tatuajule? 

Vezi tu, fiind doar o 'fiţă' , exact ca altele, tu deşi ai rămas acelaşi în decursul anilor, pentru mine te-ai schimbat radical. Ai devenit un străin care nu avea idee că mi-a aruncat surâsuri şi priviri, aşa că te-am am preferat cu o plăcere nebunească să te uit.

Ah, şti de ce spun „plăcere nebunească” ? Lasă-mă să-ţi explic, e mai simplu decât unu plus doi, care crede-mă, nu-ţi dă patru. 

Te-am uitat şi m-am simţit bine, am văzut „alte tatuaje” pe care le voiam pe pielea mea, dar nu îndrăzneam să fac cunoştiinţă cu ele. Cu tine am îndrăznit şi acum, când mă uit reflexia ta în oglinda mă strâmb nemulţumită. 

Aşa că, plăcerea aceea nebunească de a te uita e datorită faptului că m-a ajutat oarecum să te şterg din colţul pielii, să te dau la o parte cu câteva gesturi banale ale mâinii. 

Tu, tatuaje adolescentin, ai fost şi n-ai fost important.

Îmi e dor...

De „noi” . De „acele” momente perfecte. De zâmbetul meu. De privirea ta. De soare. De acel „împreună”. 

De tine.

De fapt, îmi e dor clipele când puteam să pronunţ  „noi” fără nesiguranţă în glas. Când vântul bătea blând, când eram învăluiţi de o fericire utopică, ireală, poate falsă. Te simţeam pe tine, acel „TU" efemer, alunecându-mi prin vene mai repede ca sângele, ajutându-mă să respir şi să deschid ochii. 

Şi acum, îmi e dor de fericirea falsă, de tine în sângele meu, de bătăile inimii care se opreau când mă priveai. N-am înţeles şi nici n-am încercat să definesc dragostea ce ne-o purtam. Era dragoste, atât ştiam, era pură şi părea perfectă. Dar perfecţiunea n-a existat şi nici nu va exista, perfecţiunea e o minciună adevărată. Devine un paradox când încercăm să o atingem sau când dorim să o definim. 

Şi cel mai mult îmi e dor să zâmbesc fără să mă gândesc la tine şi apoi zâmbetul meu să piară încetul cu încetul, distrus de amintirea ta crudă, atât de plăcută şi frumoasă încât îmi sfâşie inima.

Dar am terminat cu toate aceste lucruri. Am încercat, de fapt, să pun punct la fraza iubirii noastre, ce părea nesfârşită. Nu avea nici măcar virgule, era neînţeleasă şi admirată de toţi. Şi era a noastră. Şi acum, în prezentul urât, rece, superficial, fraza aceea are un sfârşit. Nu e frumos. Nu e perfect. Nu e dureros. E un sfârşit. 

Şi îmi e dor de începutul frazei, îmi e dor de clipa când punctul nu se apropia de noi. 

Îmi e dor să-mi fie dor....

Şi nebunii sar de pe pod...

Să auzi un om spunând " Mâine mă aruc de pe pod! " e ceva ciudat. E un lucru nebunesc şi mai ales, neobişnuit.

Dar să auzi doi şi să-i vezi făcând-o , e minunat. De ce? Un cuplu de nebuni se aruncă de pe pod. E iubire, motivează ei şi apoi , îşi dau drumul. Iar noi privim. inutili cum cei doi îşi sfârşesc viaţa. Fiindcă, să recunoaştem, societatea nu mişcă un deget, decât judecă. Şi priveşte, şi manipulează şi omoară...şi face atâtea lucruri teribile, încât noi, ceilalţi, cei care nu aprobă tot ce spune societatea şi tot ce face uităm să mai diferenţiam binele de rău. Da, părerile se împart. Dar când zece spun că e o prostie, o ipocrizie ca nebunii sa sară de pe pod, fără a le cunoaşte adevăratele intenţii şi doar unul îi lasă să facă ce doresc, îi lasă să moară fericiţi, de fapt...noi cui vom da dreptate? Ălora zece, care au să facă scandal din cauza iubitei şi scumpei nebunii sau celui care a ridicat din umeri, care a spus "au vrut să se iubească, au vrut să sară de pe pod, au vrut să arate lumii că nu societatea conduce, că şi noi avem păreri.." ? Ah, da! Ălora zece, că-s mai mulţi.

Apropo, nebunia-i scumpă dracu! Nu mulţi o au şi cei care suferă de ea, cei care îşi spun cu glas tare opinia, cei care nu judecă, cei fără prejudecăţi şi geniile...ei bine, au dat o avere pe ea! Nu bani, nu bunuri personale...şi-au dat viaţa, şi-au dat vorbele, şi-au dat dragostea, au dat tot ce-aveau, au dat nepreţuitul , involuntar de fapt.

Nu mă credeţi, nici nu vreau s-o faceţi şi sigur, acum ziceţi că greşesc amarnic. Ei bine...dacă zece spun că regele-i nebun , iar ei sunt cei "normali" şi doar unul îl aprobă pe rege, ce-o să facem? Rămânem normali, fiindcă cei mai mulţi dintre noi se tem să fie judecaţi. Le'aş zice, temătorilor, să-şi revină. Căci atunci când societatea aruncă o părere nedreaptă-n aer - Tipa de la colţ e urâtă, are ochii căprui, spre exemplu - persoana aceea îşi pierde încrederea. Apropo, nu noi suntem urâţi, societatea este. Fiindcă frumuseţea se exprimă în sute de lucruri, nu doar prin corp.

Dar să revenim la nebunii noştri.

Au sărit. De fapt, au urcat pe margine, s-au ţinut de mână, au zâmbit şi...şi-au dat drumul. Aerul rece le-a atins chipul, râsetele le-au luminat sufletul şi la sfârşit, apa i-a îmbrăţişat şi i-a ucis pe nebunii fericiţi.

Au fost nişte oameni neoboşnuiţi în ochii multora, dar plini de dragoste pură în ochii nebunilor.

Cu sinceritate, M.

Poveşti de dragoste şi nu numai...

A fost o dată...un început de basm, ca toate altele. O fată şi un băiat. Un prinţ şi o prinţesă. Un regat şi doi regi. Un oraş...doi oameni. Un destin şi un cal alb. A fost o poveste de dragoste. 

Şi totul a început de la un zâmbet, de la o privire aruncată, de la câteva frunze ce zburau în ziua aceea, de la râsetul ei şi de la mişcările lui. Cu câteva fraze şi încă două-trei întâlniri pe deal, s-au îndragostit unul de altul. A fost povestea unui băiat şi a unei fete. Dar, asta nu înseamnă că a fost şi povestea lor de dragoste şi nici nu înseamna că a fost o poveste fericită. Înseamnă multe pentru toţi, dar pentru cei doi...un an împreună. 

Poate s-au cunoscut la cafenea, sau poate pe drum sau chiar pe trecerea de pieton. Sau în timp ce se pregăteau să plece de la liceu sau de la servici. Eu nu ştiu decât că amândoi s-au plăcut. Poate că el mai mult sau poate că la fel. Mereu, între ei doi, acest 'poate' a existat ca aerul, ca oameni din jurul lor. Dar ce contează cu adevărat e că s-au iubit. Au avut prorpia lor poveste de dragoste, deşi sfârşitul nu a fost demn de ea. 

Ai fi crezut, că din cauza fericirii lor şi a iubiri ce şi-o purtau, aveau să sfârşească împreună, unul lângă altul în acelaşi cimitir sau azil de bătrâni, veseli că au avut o viaţă ca un basm.

Fiindcă, toţi stim cum se spune, nu ? Basmele întotdeauna au un sfârşit fericit. Basmul lor nu a avut un sfârşit fericit, dar nici prea trist. A fost pe undeva la mijloc. A fost un sfârşit frumos, dar melancolic. A fost al lor.

Ştiu că nu înţelegi ce spun, dar vreau să vă gândiţi singuri la povestea lor. De ce să vă spun eu detalii când aş putea, cum fac acum, să vă las pe voi să mă imaginaţi cum şi-au scris basmul şi cum l-au încheiat ? 

Oricum. A fost o poveste de dragoste. A fost un început, doi oameni, o iubire şi un sfârşit. Un an. O viaţă trăită  cu alţii. A fost...ce au vrut ei să fie. 

A fost o dată ca niciodată...ce am vrut  noi să fie.