Amintire

Ne privim ca doi străini când ne-ntâlnim, deşi ne-am cunoscut aşa de bine încât ştiam totul despre celălalt. Nici măcar nu ne salutăm, ne zâmbim în semn că o dată, acum mulţi ani, am fost împreună la bine şi la rău, ne-am iubit; dar timpul ne-a îndepărtat....sau noi am fost de vină ? Cine mai ştie acum, ce-o fi fost în capul nostru când am plecat. Sau de ce am plecat...

Oricum, nu mai contează acum. Trecutul e trecut, şi deşi amintirea noastră rămâne vie, aprinsă de căldura revederii, trebuie să ne acceptăm greşeala. Trebuie să recunoaştem că noi am comis cruda crimă de a ne părăsi, conştienţi de singurătatea care avea să urmeze sfârşitul. 

Ştiu că poate, aşa a fost să fie. Poate nu eram meniţi să fim împreună, ci doar nişte suflete rătăcite; sigure că şi-au găsit perechea. Dar totuşi, când privesc în urmă, la clipele efemere de fericire, mă-ntreb: de ce s-a întâmplat aşa ? De ce-a trebuit sa devenim doi necunoscuţi, să uităm unul de altul; când înainte însemnam universul pentru celălalt ? 

Îmi place să cred că şi acum te mai gândeşti la mine, şi poate un surâs melancolic îţi luminează chipul. Îmi place să mă gândesc, că , cine ştie, nu te-am pierdut , ci doar am luat o pauză...că mă aştepţi cu îmbrăţişarea-ţi caldă şi strânsă, dar eşti prea orgolioasă să vi tu prima...

Îmi cer iertare, ştiu că a fost şi vina mea; nu doar distanţa şi timpul au contribuit, dar poate că ne vom mai vedea...cândva, şi ne vom saluta, vom sta la o cafea, şi vom vorbi despre toate şi toţi; aşa cum obişnuiam înainte.