Am rămas fără timp

Incert

     
Timp.
Un deceniu. 
Un an.
O lună.
O zi, o oră, un minut, o secundă.. o vibraţie a două suflete. 
Cum îl putem defini? 
Oamenii de ştiinţă definesc trecerea timpului în ore, în zile, îl denumesc şi îl strâng în fişe, în tot felul de date mult prea complicate pentru sufletul comun. 
Ce reprezintă, de fapt, timpul? Căci în definitiv, intr-o singură zi orice este posibil. Într-o zi ne naştem, într-o zi murim ,într-o zi ne putem schimba şi într-o zi ne putem îndrăgosti

Dacă, de fapt, acest cuvânt, aceste litere aşezate cu grijă unele lângă altele "timp" "secundă" "oră" , sunt doar o altă iluzie  a  trecerii omului prin viaţă? Dacă  această  noţiune nu există şi tot ce a invăţat omenirea ca explicaţie a timpului, nu este nimic altceva decât un placebo?

O clepsidră al cărui nisip se scurge necotentit şi care o ia de la capăt atunci când vibraţia a două suflete răsună, când râsetul gingaş al unui bebeluş sparge liniştea în salonul unui spital, sau când un amorez aude pentru prima dată "te iubesc" ?

Toate aceste simple momente fac timpul să se oprească şi să nu mai curgă la fel pe lânga noi. Fericire, tristeţe,dezamăgire,mândrie…

Sau oare..

Timpul nu există. Noi l-am creat, o scuză penibilă pentru a repara greşeli, pentru a unge acele acelui ceasornic cu puţin ulei, să funcţioneze exact la fel ca în momentul stricării lor, timpul nu este nimic mai mult sau mai puţin decât un moment, un râset, o tresărire.

O vibraţie în univers.

Timpul este un om pe fugă, dorind să  prindă tot ce a lăsat în urma. Iar acest om oprit din goana sa spre regăsire nu ar însemna altceva decât stingerea luminii asupra restului de ceasuri stricate.

Nu cu timpul ne luptăm. Nu timpul ne omoară. Ci mecanica propriilor trăiri,felul în care ceasornicul inimii noastre îşi mişcă acele sau, uneori, le opreşte.

Şi oricum s-ar scurge timpul, prin clepsidre sau prin mişcarea frunzelor bătute de briza uşoară de primăvară, aţi auzit de moartea unui suflet?

Când timpul s-a oprit, aţi auzit sufletul…cum moare?

Tu, acel nimeni efemer, dispărut în abisul lumii de Nicăieri, cel ce-ţi strigi nevinovăţia peste tot, ce loveşti pereţii cu vorbe grele, ce hrăneşti naivul cu priviri piezişe, înfometate de durere...

Tu, copilul singur dintr-un colţ, ce-ţi ai domiciliul pe-un nor când vine ploaia, ce urli când tună afară; cel ce priveşti şi taci când liniştea vorbeşte, cel ce vede cum moare timpul în braţele-i plăpânde...

Dar tu, femeia tuturor , mama nimănui şi confidenta vorbelor; tu doamna Cerului, ce soarbe ceaiul în amiază, aceea care dansează cu vântul, ce-are aventuri cu noaptea şi plimbări nocturne cu luna şi stelele; tânara ce aude romanţele şoptite ale mării către soare, tu...

Ai văzut cum moare sufletul?

Voi, animale de companie, iubiri de-o vară, de-o toamnă sau de-o primvară...cei ce călcaţi pe cioburi amintite, ce vă rugaţi de clepsidră să păstreze amintiri, să se oprească timpul un minut; voi , cei ce n-aţi văzut răsăritul râzând, degetele cântând sonate pe oase arse, voi...

Aţi vorbit de moartea unui suflet ?

Şi lăsaţi-mă, la sfârşitul monoligului de seară, să inchei : Tu , cel ce-ţi ciopleşti chipul în mintea tuturor, ce amăgeşti copile cu săruturi, cu dorinţe false; acela ce savurezi iubire, ce verşi in ceşti şoapte suave şi tu, cel ce hrăneşti sufletul cu muzica lina, cu valsuri în al nopţii miez...spune-mi, tu...

Esti cel ce-ai vorbit, cel ce-ai văzut şi-ai auzit cum îţi moare sufletul, cerşind atenţie, dragoste, blândeţe? Cerşind puritate, onoare; cerşind doar bunătatea de-altă dată?

Eşti un nimeni efemer sau o energie veşnică în acest univers, eşti un erou? Eşti cel ce salvează omenirea sau cel ce o va ucide? Eşti criminalul sau salvatorul?

Toţi eroii se sacrifică pentru cei de langă ei. Toţi eroii îşi riscă viaţa şi salvează oameni pe care nici măcar nu-i cunosc. Toţi ne dorim să fim eroi. Dar în fata unei bucăţi de mâncare ne ucidem ca animalele sălbatice.

Crezi în minuni? Suflet invechit ?  “Cred!” 

Minuni… Speranţă… Lumina de la capătul tunelului care se pierde printre mii de faruri de maşini.

Nu mi-ai răspuns la întrebări, cititor neatent   !

 Spune-mi, se scurge timpul în clepsisdră, trec secundele prea  grăbite pe lângă noi…Eşti tu cel ce-a auzit, văzut şi vorbit de moartea sufletului? Dar nu eşti oare chiar tu cel căruia i-a decedat sufletul în tot acest haos cotidian?

Ai pierdut esenţa credinţei, ai pierdut esenţa ta! Nu mai crezi nici în ploaie, nici în soare, nici în firele de iarbă, nici în puritatea unui nou născut, nici in munţi, săgeţi aţintite spre cer, nici în mări şi oceane.

Nu mai crezi în lume pentru că nu mai crezi în tine şi nu mai crezi în tine pentru că nu mai poţi să crezi în lume. Ascultă-mă bine, tu nu crezi în minuni. Tu nu crezi în vieţi salvate şi în puterea miracolului!

Te-ai pierdut în mediocritate, te-ai înnecat în prostie şi indiferenţă, te-ai drogat cu promisiuni fantasmagorice. Te-ai rătăcit printre faruri de maşini…

Si luna ne priveşte… Si ne priveşte cu regret lumea putrezită, printre gratii de nori. Sau poate noi privim luna printre gratii… Dar noi nu o privim deloc, o ignorăm ca şi cum nu ne-ar fi vegheat intreaga existenţă de gândaci umani care mişună printr-o baltoacă impuţită.

Vreau sa plouă, sa vină o furtună care  sa cureţe noroiul ăsta de ipocrizie şi falsitate.

 Vreau să ma tăvălesc prin iarbă, sa mă acopăr cu naturaleţe, cu puritate. Vreau să ma înec în mare, în libertate şi vreau să mă rătăcesc între piscuri ascuţite de munţi care să mă inţepe cu demnitate şi curaj! Vreau să mă uit la lună direct în faţă fără să-mi aplec capul in faţa privirii ei neiertătoare.

Vreau să trăiesc, pentru tine, suflete pierdut şi să te regăsesc, şi-n tot acest timp ce nu ne-a iertat, şi-n toată această mizerie umană, să te reînviu şi pe tine, suflete.