Şi nebunii sar de pe pod...

Să auzi un om spunând " Mâine mă aruc de pe pod! " e ceva ciudat. E un lucru nebunesc şi mai ales, neobişnuit.

Dar să auzi doi şi să-i vezi făcând-o , e minunat. De ce? Un cuplu de nebuni se aruncă de pe pod. E iubire, motivează ei şi apoi , îşi dau drumul. Iar noi privim. inutili cum cei doi îşi sfârşesc viaţa. Fiindcă, să recunoaştem, societatea nu mişcă un deget, decât judecă. Şi priveşte, şi manipulează şi omoară...şi face atâtea lucruri teribile, încât noi, ceilalţi, cei care nu aprobă tot ce spune societatea şi tot ce face uităm să mai diferenţiam binele de rău. Da, părerile se împart. Dar când zece spun că e o prostie, o ipocrizie ca nebunii sa sară de pe pod, fără a le cunoaşte adevăratele intenţii şi doar unul îi lasă să facă ce doresc, îi lasă să moară fericiţi, de fapt...noi cui vom da dreptate? Ălora zece, care au să facă scandal din cauza iubitei şi scumpei nebunii sau celui care a ridicat din umeri, care a spus "au vrut să se iubească, au vrut să sară de pe pod, au vrut să arate lumii că nu societatea conduce, că şi noi avem păreri.." ? Ah, da! Ălora zece, că-s mai mulţi.

Apropo, nebunia-i scumpă dracu! Nu mulţi o au şi cei care suferă de ea, cei care îşi spun cu glas tare opinia, cei care nu judecă, cei fără prejudecăţi şi geniile...ei bine, au dat o avere pe ea! Nu bani, nu bunuri personale...şi-au dat viaţa, şi-au dat vorbele, şi-au dat dragostea, au dat tot ce-aveau, au dat nepreţuitul , involuntar de fapt.

Nu mă credeţi, nici nu vreau s-o faceţi şi sigur, acum ziceţi că greşesc amarnic. Ei bine...dacă zece spun că regele-i nebun , iar ei sunt cei "normali" şi doar unul îl aprobă pe rege, ce-o să facem? Rămânem normali, fiindcă cei mai mulţi dintre noi se tem să fie judecaţi. Le'aş zice, temătorilor, să-şi revină. Căci atunci când societatea aruncă o părere nedreaptă-n aer - Tipa de la colţ e urâtă, are ochii căprui, spre exemplu - persoana aceea îşi pierde încrederea. Apropo, nu noi suntem urâţi, societatea este. Fiindcă frumuseţea se exprimă în sute de lucruri, nu doar prin corp.

Dar să revenim la nebunii noştri.

Au sărit. De fapt, au urcat pe margine, s-au ţinut de mână, au zâmbit şi...şi-au dat drumul. Aerul rece le-a atins chipul, râsetele le-au luminat sufletul şi la sfârşit, apa i-a îmbrăţişat şi i-a ucis pe nebunii fericiţi.

Au fost nişte oameni neoboşnuiţi în ochii multora, dar plini de dragoste pură în ochii nebunilor.

Cu sinceritate, M.