...

Eşti singur. Te-au părăsit toţi. Într-un fel uimitor, au dispărut prietenii cei mai buni din vară şi toţi pe care-i credeai „importanţi” au plecat. Nu mai e nimeni, aşa-i ? 

Deci eşti singur , în vârtejul vieţii şi tot ce poţi face ca să te menţii în viaţă e să tragi adânc aer în piept , să speri că dacă nu-i bine acum; o să fie. 

  Şi ce dacă eşti singur ; îţi spui...Ce contează ? N-a murit omenirea! Mai sunt acolo , undeva , acele persoane care te vor face să te simţi iar fericit ; care o să apară după o vreme şi tu ai să uiţi perioada vârtejului. Însă până atunci, rămâne să te lupţi , să iubeşti... Da, să iubeşti. Să speri. Să zâmbeşti. Dar mai ales, să iubeşti...Cu toată fiinţa ta, cu toată inima, găseşte persoana „aceea” şi îndreaptă spre ea toată bunătatea ta, toată dragostea ta, devin-o una cu ea, fi fericit. Iubeşte ! 

Şi dacă nu găseşti doar un om, nu fi trist. Există miliarde de oameni care au nevoie de iubirea ta, de speranţele tale. Care au nevoie de tine !  Căci, până la urmă ; dragostea se naşte din nevoia de a fi iubit, de a simţi îmbrăţişari mereu, de a vedea pe chipurile oamenilor şi pe al tău zâmbete...Aşa că, până când vârtejul trece, tu rămâi puternic. Respiră,şi dacă poţi, treci prin el, sparge pereţii singurătăţii şi fi optimist. Păstrează-ţi inima pentru cei care merită , pentru cei care vor merita să o aibă; însă nu uita...Eşti liber să acorzi un minut de căldură şi altora. 

Cu multă dragoste şi dor de scris, Miru.