joi, 21 iulie 2011

21.07.2011


Mă întreb şi sinceră să fiu, nu găsesc un răspuns mai nicăieri, dacă e normal să plângi timp de două ore, în miezul nopţii şi să nu ştii care e motivul pentru care o faci. Ceea ce vreau să spun de fapt este faptul că acest post nu este o proză, o poezie, un gând - ok, asta poate e - ci este despre mine. Despre reacţia ce am avut-o azi-noapte, despre...atâtea lucruri ce poate vor părea dramatice, idioate, puerile şi în cel mai rău caz, prea sensibile. Accept asta. Adică accept faptul că sigur am să aştern câteva rânduri fără sens, pe care poate nici eu n-am să le înţeleg când le voi citit a doua oară. Totuşi, vă urez lectură plăcută! 

General, lacrimile-mi au început să mi se rostogolească ca două bobiţe mici, cristaline, de struguri pe obraji după ce am văzut partea unui serial. Exact, plâng la filme şi seriale. M-a 'mişcat' moartea unui personaj, reacţie fetei ce-l iubea şi cele câteva replici spuse de alţi protagonişti ai serialului  Anatomia lui Grey sau Grey's  Anatomy.
Deci, pot spune că acesta a fost motivul principal pentru care nu am reuşit să mă opresc din smiorcăială, chiar dacă subiectul n-avea vreo legătură cu mine. Dar cum am mai spus, sunt 'hiper-sensibilă' şi când ceva se întâmplă, ceva rău - bun - nu contează de fapt ce , încep să plâng dacă acel lucru m-a rănit în vreun fel sau doar a reuşit să mă zdruncine sufleteşte. 
Dar după ce serialul a luat sfârşit, eu nu încetasem cu acest 'joc' . De fapt, plângeam mai tare, suspinam, rămâneam fără respiraţie şi încercam în zadar să mă calmez. N-am reuşit, ce-i drept. Ba chiar am închis ochii şi mi-am spus că poate somnul avea să mă fure cândva. N-a prea mers. 
Şi ştiţi, în acel moment mi-am dat seama de un lucru. Plângeam fără să am un motiv. Nimeni şi nimic nu-mi făcuse ceva, şi normal la un film - serial aş plânge maxim doar cinci minute. E puţin frustant, într-un mod confuz, de fapt, să plângi ca prostul. Dar în acelaşi timp, e liniştitor. E rău şi bine în acelaşi timp, căci dimineaţa am avut cei mai urâţi şi umflaţi ochi din lume.
Aşa că, nu ştiu de fapt cât de normal este să plângi fără oprire, şi să nu cunoşti motivul. De fapt, nu ştiu nici dacă este normal. Dar chiar şi aşa, nu-mi pasă că v-am spus asta. Până la urmă, sinceritatea-i cea mai bună, nu? Şi sunt al naibii de sigură că există acolo, după ecranul laptopului sau al calculatorului, câţiva care au păţit la rândul lor asta. ^^ 

Cu stimă, a voastră Miru.





0 gânduri de-ale voastre.:

A toi pour toujours

You're the kind of girl people read books about

Look for the girl with the broken smile

Ask her if she wants to stay a while

DON'T WORRY

BE HAPPY