Clipe memorabile

Mă iei de mână. Tresar, dar nu de teamă, ci de fericire. Te privesc printre perdeaua de gene dese şi întunecate. Îmi zâmbeşti într-un mod unic, inegalabil. Cred că zbor. Ba nu, sunt sigură. Îmi aud inima cum bate. Repede, mai repede şi dintr-o dată mai încet. Şi mai încet...de parcă vrea să se oprească. Dar tu nu-mi dai drumul de la mână, nu vrei să mă laşi să zbor. De ce ? Te privesc întrebătoare şi totuşi, te rog să mă laşi. Nu vrei. Mă strângi mai tare de mână, iar eu mă încrunt, încercând să scap...de tine? Dar nu vreau asta. Nu vreau să plec de lângă tine! Dar vreau să zbor. Vreau să ating norii, să râd, să mă duc spre cer şi să-l ating, căci pe pământ pare de neatins. Pare aşa departe de mine. Dar când întind mâna spre el, îl simt. Dar am să mă întorc. Decât o clipă şi-apoi voi veni la tine.
Clatini din cap negativ, nici nu vrei să-mi asculţi cuvintele. Te strâmbi şi mă tragi la tine, iar eu îmi pierd respiraţia şi încetul cu încetul, tu devi o imagine difuză. O amintire aşa veche, de parcă s-a luat culoarea de pe tine. Devi un alb-negru vechi, ponosit. Un alb-negru...uitat. Şi încerc din răsputeri să-ţi rostesc numele, dar nu mai am glas. Nu-mi aud vocea, dar totuşi aud ca un ecou cum mă strigi, cum plângi, cum ţipi şi urli. Cum lacrimile ţi se izbesc de trotuar. Aud atâtea, dar nu mă aud pe mine. Şi închid ochii. apoi îi deschid, iar tu...tu nici nu mai eşti în faţa mea. Doar un întuneric absial, fără lumină...fără nimic. Doar eu şi...gândurile-mi. Nu te văd, dar totuşi glasul tău, chinuit, trist, îmi trece pe lângă ureche. Nici nu înţeleg ce spui. Aş vrea s-o fac. Dar nu pot. Strânsorea ta slăbeşte treptat. Simt că cineva mă sfâşie când mâna ta nu mai o atinge pe-a mea. Vreau înapoi la tine! De ce mi-ai dat drumul? Ia-mă de mână. Ia-mă...
Şi prin acea ceaţă, prin acel chin, prin acele ultime bătăi ale inimii, prin acele plânsete chinuite ale tale, mă văd întinsă pe asfaltul rece, prăfuit, cu părul împrăştiat în toate părtile şi cu zeci de oamenii în jurul meu. Ce vor să-mi facă? Mă îndepărtez de ei, de tine, de mine, de tot!
Inima nu-mi mai bate. S-a oprit. După un poc! , nu mai e. A dispărut. S-a stins. Iar eu...? Cu mine cum rămâne? Îmi văd viaţa ca un film vechi, clasic şi încep să plâng. Plâng tare, suspin şi şoptesc cuvinte pe care nu le înţeleg. Eu nu mai sunt. N-a vrut să-mi dea drumul la mână ca să fiu acolo, cu el. Dar...mi-a dat. Şi am zburat spre cer, şi nu l-am atins. Ci doar m-am uitat în jos, la cei ce mă voiau înapoi. Aveam să mă întorc? Aveam să ating pământul încă o dată? Nu ştiam şi asta mă durea. Mă sfâşia, mă...chinuia.
Dar chiar şi aşa, aveam să fiu sus. Aveam să mă uit în jos. Aveam să...sper că tu vei întinde mâna spre mine. Că mă vei lua din nou şi mă vei strânge cu putere, mă vei trage spre tine.

Căci jos, acolo, pe pământ, cu tine şi cu ei aş vrea să fiu. Nu sus, aici, unde nu mai simt nimic. Căci cerul tot neatins rămâne. E un imposibil, deşi eu cred că-l pot face posibil. E un...nimic între ceva.