Un alt portret nereuşit

Portret nereuşit

"I do not paint a portrait to look like the subject, rather does the person grow to look like his portrait"

Salvador Dali


Iţi mai aduci aminte?
Iţi şoptesc la urechea-ţi insetată versuri de Voltaire schimonosite. Şoapte abia perceptibile, abia înţelese, reale şi totuşi atât de efemere, de intangibile şi de fragile. Iţi şoptesc în rime imperfecte, un setiment ce pare să te-mbete. Sunt un poet distorsionat, ratat, înteles doar de gingaşul tău auz, de zâmbetu-ţi firav si translucid.

Dar pleci...
Iţi cânt plecarea, iţi cânt ca un patefon obosit versuri de Voltaire pe-acorduri răguşite de Chopin. Iţi cânt acelaşi dor, acelaşi gând, acelasş sentiment neodihnit, nemângâiat, neîmplinit. Te strig în triluri uniforme. Îmi arcuiesc vocea eternă, dar ea nu poate atinge nici nota supremei împliniri, nici cea a-mbietoarei deznădejdi.
Şi tu... nu vrei să-ţi mai intorci nici pentr-o clipă chipul.

Te caut...
Pe-o muzică fără ritm, dansez tangouri argentiniene fără strop de pasiune, ca un robot ne-ndemânatic. Iţi caut chipul şi umerii şi braţele şi pieptul! Vreau să m-agăţ cu disperare de gâtul tău, să-mi conduci în piruete ameţitoare trupul chinuit de dor, de gând, de sentimentul de abandonare.

Continui...
Îmi joc neîncetat rolul ratat pe scena încetosata a vieţii. Cortinele nu mai cad şi-am obosit să-mi joc durerea, fericirea, uimirea, uitarea şi iubirea. Corpu-mi gesticulează scadat, ca o marionetă defectă şi replicile-mi părăsesc buzele ce-ncearcă în zadar să rămână zăvorate de ultima ta sărutare.
Mă tem că in scenariul vieţii mele tu n-ai să mai apari.

Încerc...
Încerc să-ti modelez din praf de sulf, cu degetele-mi bandajate, chipul, ochii mari, nasul perfect drept ca in statuile clasice greceşti, buzele pline pe care le ating cu nerăbdare, cu sete. Îţi mângâi fruntea înaltă aşa cum făceam odată şi tu spuneai ca-i să-mi păstrezi atingerea pentru eternitate.
Dar nu eşti tu, e doar un praf nesimţitor de sulf.

Şi în final am obosit... am obosit şi eu artista exilată în negura singurătăţii.
Pe pânza-ngalbenită de dor, de gând, de sentimentul frânt, pictez cu sânge trupul tău cel gol. Nu seamană cu tine, dar eu nu sunt o pictoriţă desăvarşită ci un Dali necunoscut, netalentat. Nu vreau o operă de artă, o Mona Lisa inchisă intr-un cub de sticlă ci doar sa iţi pictez părul in mii de trandafiri, mişcarea lină a degetelor tale lungi, gâtul lung, spatele exagerat de drept şi zâmbetul maliţios.
Cu ultima-mi picatură de sânge otrăvit, termin acest portret nereuşit.

P.S: Postul acesta i-l dedic mamei mele, doar fiindcă ei îi place aşa de mult. :) 

Cu sinceritate, Miru.