Dupa-amiezi de februarie

Cortina a căzut pe ultimul act al tragediei.

Dar noi, care am rămas după el, ce vom face? - Mihail Drumeş

   

-  Cred că ţi s-a răcit ceaiul , cineva sparge liniştea şi inundă urechile unei domnişioare cu un glas plăcut, politicos şi gros. 

Îşi întoarce privirea spre făptaş , părând pierdută , obosită. Fără chef de viaţă sau ceva asemănător, chipul ei arăta că se săturase de lucrurile din jurul ei , de ninsoare, de lume sau de lichdiul din ceaşca ce se afla în faţa ei. Şi totuşi, era preferatul ei. Ceaiul de fructe de pădure şi cel de mentă-i răsfăţau întotdeauna papilele gustative. Dar azi, efectul lor miraculos nu dădea roade. Încă se holba la respectivul, ce o privea întrebător şi ea nu ştia ce să spună. Auzea atâtea voci şi zgomote , toate venind din alt colţişor al ceainăriei în care se afla şi parcă cu câteva minute înainte o tipă ţipase speriată - se împiedicase şi doborâse lucrurile cuiva de pe o masă - iar pe domnişioara noastră o făcuse să se bucure, să-şi aducă aminte că nu era singura care se împiedica de treptele inexistente . 

    Mă rog, trecând peste detalile astea...Îi ridică din umeri ca răspuns acelui străin , ce pleacă până la urmă de la masa ei. Dar ce-l interesa pe el de ceaiul ei ? 

Oricum ar fi , nu dorea să-şi bată capul cu asta, aşa că se plăteşte consumaţia, îşi bagă cărticia în geantă şi căştile în urechi, apoi pleacă de la masă, în timp ce-şi adâncea mâinele în buzunarele călduţe ale gecii. 

    „Cred că ţi s-a răcit ceaiul”....Doar crezi ? De ce nu eşti sigur? De ce nu-mi spui : „Ceaiul tău s-a răcit” sau alte propoziţii de genul, care să-mi arate încrederea ta în sine? Şi de ce-mi spui mie ? De ce, dintre douăzeci de oameni , de tipe singure la masă ; care citesc Faust şi încearcă să fie atenta le lectura lor , tu mă alegi pe mine? De ce...nu te duci la cea de lângă mine ? Ea pare mai interesantă, vorbeşte la telefon. Sau o făcea, s-a oprit când ai intrat în ceainărie. Sau...de ce nu ţi-ai continuat vorbele ? De ce te-ai oprit, aşteptai un răspuns? Ai fi vrut să-ţi zâmbesc, să-ţi mulţumesc, să fac ceva care să-ţi demonstreze ce toate-ţi cad la picioare? Sau nu-i aşa ? Nu eşti unul dintre „aceia” ? Nu ştiu. 

    Dar sunt sigură că gestul meu, ridicatul meu simplu, anostul meu gest este răspunsul tău la toate de ce-urile mele. Fiindcă şi tu m-ai privit aşa cum am făcut-o eu...Şi tu...

- Au, la naiba! 

Simte cum cade, cum lent se apropie de pământ şi pământul-şi deschide prietenos braţele s-o îmbrăţişeze şi ştie că o lovitură în acel moment ar fi inevitabilă, oricât de mult ar încerca să se apare de gheaţa de pe jos.Dar încă-şi mai aude mintea vorbind, aberând, punând întrebări şi răspunzând şi în două secunde, e întinsă pe jos, într-o postură ciudată. 

Ziua asta, de paisprezece februarie, mergea din ce în ce mai rău. De dimineaţă căzuse pe scări, când ieşise din casă alunecase şi aproape că-şi rupsese mâna,iar la ceainărie - în încercarea stupidă de a-i explica chelneriţei că vrea ceai de fructe de pădure, nu de zmeură, fiindcă nu este acelaşi lucru şi nu are acelaşi gust , lovise un cuplu ce-şi dovedea eterna lor dragoste, alintându-se în toate modurile - şi sfârşise prin a chema altă chelneriţă.

Apoi, mai apăruse şi necunoscutul ăsta, interesat de ceaiul ei şi care acum, îi ocupa mintea în intregime, doar fiindcă o deranjase cu cea mai aiurită propoziţie. Şi în momentul de faţă, doar fiindcă să meargă printre munţii de zăpadă şi să se roage să nu cadă, să nu alunece, să nu fie victima colaterală a unui război cu bulgări între puştani nu era de ajuns , trebuia să se mai aleagă şi cu o nouă vânătaie pe trupul plin de semne ce arătau cât de atentă putea să fie la drum. 

Totuşi, trece peste toate aceste lucruri şi se ridică, trage aer în piept şi încearcă să-şi aducă aminte unde rămăsese cu gândurile, dar nu reuşeşte. Se încruntă, dar nu din cauza asta, ci fiindcă pe oriunde îşi arunca privirea vedea doar norocoşi care nu cădeau, fiindcă aveau pe cineva de care să se ţină.  Urâse mereu ziua asta, nu avea nimic împotriva îndrăgostiţilor, avea ceva cu cei care-i făceau atâta publicitate şi fiindcă în fiecare an, această „sărbătoare” pentru ea însemna să-şi arate cât de mult poate să se împiedice, să înjure, câtă răbdare are şi câtă ambiţie şi cât curaj să ajungă de la ceainărie, biblioteca, supermarketul sau alte locuri, acasă în siguranţă. Ok, fără un braţ sau picior rupt. 

Şi dacă acum vă întrebaţi dacă domnişioara cu ceaiul a mai ajuns întreagă acasă, răspunsul este da. Poate cu câteva răni minore, dar când a intrat în bloc, când a deschis uşa apartamentului cu degetele îngheţate , şi-a adus aminte de tipul cu ceaiul. Şi şi-a dat seama că de fapt nu este atât de importanată o zi în care arăţi că-ţi pasă, că iubeşti, e important să dovedeşti cu sinceritate în fiecare minut sau oră, dacă poţi. Şl el, acel străin blând, îi dovedise că ceaiul ei răcise şi că lui îi păsa dacă ea-l bea cald sau rece. :)