- Fugi, fugi departe şi nu te opri! Nu te uita în urmă, nu îndrăzni să fi atent la sunetele din jurul tău, doar fugi până uiţi ce e în spate şi ce s-a întâmplat...
Puiul de om aprobă printr-o mişcare uşoară a capului, îşi privi mama cu ochii umezi, lacrimi cât boabele de struguri curgându-i pe-obrajii rumeni. Îşi muşcă încet buza inferioară şi se întoarse parcă cu mişcări mecanice pe călcâie. Închise ochii; nu mai voia să o vadă pe mami mânjită de lichidul ăla roşu pe mâini şi faţă şi pe tati rănit la inimă, aşa că începu să meargă. Dar nu deschise ochii, tremura tot, păşea în întuneric temător, strângea mâinele-n pumni şi călca pe crengile din pădure uşor, fiindu-i frică şi să respire. Până şi sunetele făcute de paşii lui, acel "trosc" ce se ivea după ce o crenguţă se rupea în două din cauza greutăţii lui îi făceau inima să tresară puternic, dându-i impresia că-i va ieşi din pieptul micuţ.
La un moment dat, într-o secundă când nici el nu-şi dădu seama, o luă la fugă. Şi alerga aşa de tare că simţea vântul lovindu-i chipul palid, deschise ochii şi se uită speriat la copacii de care se ferea, îşi privi mâinile murdare de pământ şi sânge uscat şi continuă să tot fugă, împiedicându-se de pietre, julindu-şi genunchii, zgâriindu-şi obraji...şi tot aşa.
Dar făcea cum ii spusese mami. Nu-şi întorcea căpşorul în spate nici o secundă, tot privea înainte, dându-şi din când în când pletele brunete de pe frunte cu mişcări rapide, ca nu cumva să se mai lovească de încă o piatră şi să guste din ţărâna aceea nenorocită.
Îşi simţea sufletul greu, îl apăsa ceva şi-l durea. Nu reuşea să-şi dea seama de ce fugea aşa de tare, dar tristeţea pe care-o simţise când mami-i spusese ce să facă parcă dispărea, rămânea gol; un suflet inocent, blând, nepătat până în aceea seară de durere, ură sau dezamăgire. Un suflet de copil fericit, de copil cuminte şi ascultător, un biet îngeraş nevinovat ce luase parte la supărarea părinţilor săi fără să dorească acest lucru.
Aşa că, fără să vrea, îşi repeta în minte, în şoptă, că mâine totul va fi bine. Deşi nu ştia ce însemna acest bine, nu era sigur dacă avea să înceteze să mai plângă şi nici dacă sufleţelul său avea să-şi revină; dar vorbele acelea, atât de preţioase pentru el, îi circulau repede prin vene şi-ajungeau la inimă, se întipăreau acolo până când copilul obosea să-şi tot zică asta şi desigur, obosea să alerge.
Deci trupul plăpând căzu la pământ, transpirat, murdar şi julit peste tot, iar pe chip i se zări un zâmbet palid, vag.
-inspiraţie venită la miezul nopţii, nu vă explic de unde-a apărut şi ce înseamnă mai exact această povestire. Şi da, ştiu că-i ciudată şi tristă şi tot aşa, dar...sper să vă placă:)-
Cu drag , Miru.
0 gânduri de-ale voastre.:
Trimiteți un comentariu