Dragostea nu se rezumă doar la oameni.

Mă auzi ? Mă vezi? Mă simţi? 

Exist? Trăiesc? Sau sunt doar o siluetă fantomatică printre altele zece mii ? De ce nu-mi răspunzi? De ce vrei să mă laşi să cad, să-mi rup rochia, să mă rănesc de una singură? De ce preferi să mă vezi plângând decât râzând? De ce faci asta? 

Dar tu nu faci nimic. Ce-ai putea face tu cu braţele tale? Ce-ai putea face tu cu vioara şi arta ta? M-ai ridica? Şi-apoi ce-ai face? M-ai săruta, m-ai îmbrăţişa şi-am adormi împreună, aşa cum facem de fiecare dată când eu mă pierd de realitate şi uit diferenţa dintre bine şi rău. 

Apoi, m-aş trezi ţipând, speriată că tu ai plecat din nou. Că m-ai părăsit pentru totdeauana. Dar tu eşti lângă mine. Şi îmi şopteşti că totu-i bine, că n-ai plecat, că vei rămâne mai mult timp. 

Mă minţi. Eşti un mincinos, un egoist, un nimeni! Şi totuşi, eşti totul pentru mine. Eşti singurul care mă iubeşte, sau care se preface că o face, eşti unicul ce mă sărută dimineaţa, unicul ce-mi cântă la vioară în dupa-amiezile călduţe de mai. 

Iar eu te cred. Ca o proastă, ca o tâmpită, te cred. Şi tac, închid ochii, adormind cu gândul că mâine vei fi aici, vei fi cu mine.

Şi visez. Da, visez atâtea. Sau doar îmi aduc aminte. Ne văd pe noi alergând prin grâu cu tălpile goale, ne văd râzând în timp ce admiram tablourile lui Dali sau Da Vinci. Ne văd...plângând într-un cimitir, şi-afară plouă. Ce tare plouă! De-ai ştii, de-ai vedea şi tu cum picăturile reci se zdrobesc de pământ. Poate că a murit cineva important pentru noi doi. Sufletul nostru, nu crezi? Poate că a pierit din cauza minciunilor, din cauza cuvintelor prea dulci spuse de noi. S-a plictisit să ne vadă râzând. Deşi nu cred. Căci dacă n-aş avea suflet, n-aş mai plânge şi tu, tu nu m-ai ţine în braţe. Deci n-a murit el, ci altcineva. O persoană, dar nu-mi pasă, aşa ca trec peste visul ăsta mai repede. 

Ajung în altul, unul în care tu pictezi afară, în curtea din spate. Trandafiri roşii sunt înfloriţi, şi vântul adie uşor, fluturându-mi încetişor şuviţele ciocolatii. 

Şi-mi dau seama că-mi place să te văd pictând. Mânuieşti pensula mai bine ca oricine, atingi pânza cu delicateţe, o răsfeţi cu atingeri tandre, îi dai viaţă. Exact cum îmi faci mie, doar că pe mine mă omori cu dragostea ta plină de minciună.

Nu înţlegi, ştiu. De ce-ai înţelege? Nu m-ai înţeles vreodată. Te-ai prefăcut c-o faci. 

Chiar şi aşa, n-am încetat să te iubesc. N-am încetat să-ţi spun că cerul plânge din cauza ta, că tu l-ai supărat. N-am încetat să-ţi spun că oricâte femei ar fi pe lume, eu sunt altfel decât ele. Eu prefer arta, vioara, pianul, muzica clasică şi tangoul. Eu prefer serile de vară, tu...tu preferi valsul şi seriile de toamnă. Zici că sunt mai răcoroase şi plăcute. Iar eu refuz să te cred. Nu vreau, îmi prefer părerea. 

Uneori, mă tragi în braţele tale şi mă alinţi, apoi îmi şopteşti că mă iubeşti. Eu, în loc să fac la fel, îţi spun ca minţi. Că nu mă iubeşti. N-ai cum s-o faci. Cine iubeşte se oferă cu totul celui iubit, nu pleacă săptămâni întregi. 

Şi tu zici că iar m-am drogat. Iar eu, ca o inteligentă ce sunt şi voi rămâne, îţi spun simplu că acum sunt mai sănătoasă ca oricând. Că n-am luat nimic, nici nu m-am îmbătat. Şi tu mă crezi. Vezi, vine şi rândul tău să fi prost. Ador clipele în care mă crezi. Ador clipele în care faci ca mine, în care-mi dai dreptate. Ador clipele când...când tu stai pe bancă şi taci, aşa liniştit şi gânditor, privindu-mă multe ore. Nu faci nimic, doar mă priveşti. Mi-ai pictat portretul o dată. Eu nu. Eu n-am s-o fac. Consider că nu merită, că te iubesc destul şi-ţi dovedesc asta prin orice gest, cuvânt, mişcare şi privire. 

Probabil că ce-ţi spun e de prisos. Probabil că nu mă asculţi. 

Dar în caz c-o faci, adu-ţi aminte ca mai exist şi eu. Mai exist şi eu. 

Cu drag, sufletul şi inima ta.

____

Pentru cei care nu înţeleg engleza :) , în imagine zice ~ 

Creierul: Nu! Ultima dată ai fost rănită! 

Inima: *fugind după cineva*