După mâine vine marţi.

După mâine vine marţi.

„Diavolul vine în multe forme...”

Cuvintele tale mi-au dat mereu fiori. M-au făcut să mă cutremur, să suspin în miez de noape şi să-mi fie frică de întuneric. Încă îmi e. Îmi e teama să mă trezesc din somn şi dormitorul meu să fie cufundat în negură. Îmi e teamă de lume, de tine. 

Tu!

M-ai speriat când eram copil, ai creat coşmaruri în mintea-mi firavă pe-atunci. M-ai transformat într-un nimeni. Într-un monstru. Am uitat cine sunt. Mi-am uitat numele. Doar tu ai rămas real, puternic, ferm şi periculos acolo, în subconştient, pregătit să-mi devorezi sufletul, să-mi infectezi trupul cu veninul tău, cu vorbele-ţi amare. Vorbele care mă fac să tresar, vorbele ce mă bântuie înainte de culcare. Vorbele tale! 
Am încercat să trec peste. Mi-am dorit, am crezut că voi reuşi să te uit, să-mi şterg din memorie răul ce mi l-ai provocat doar deschizându-ţi gura. 

Dar cine eşti? Cum te numeşti? De ce, niciodată când te-am chemat, n-ai venit?

Ai preferat să mă chinui când mă aşteptam mai puţin. Ai preferat să continui acest joc al ororilor, acest joc blestemat, de parcă ar fi fost distractiv. Da, da, tu te bucurai de suferinţa mea! De mila ce ţi-o ceream cu atâta ardoare, cu atâta dorinţa în vânt. 
Ai reuşit, doar prin câteva gesturi anoste, să mă dobori. M-ai atins şi am căzut, genunchii mei au cedat când glasul-ţi autoritar, rece, totuşi atât de pătrunzator, mi-a intrat în vene. Mi-ai infectat corpul cu totul, n-a mai rămas nimic al meu. Poate doar inima, ce încă mai bate cu putere, prea repede în secundele când iluziile-mi inundă realitatea. 

Totuşi, mai există realitate pentru mine?

Nu. Nu mai ştiu care-i diferenţa dintre imaginaţie, halucinaţii şi realitate. Mă gândesc că atunci când mă aşez în pat, tu vi pe la spate şi mă cuprinzi cu braţele-ţi puternice, mă tragi spre tine în umbre şi-ncepi să-mi şopteşti cuvintele. Vocea ta începe să-mi răsune în minte, îmi pătrunde inima, coşmarurile sparg lacătul pus de mine şi încet-încet, mă omoară. Mă ucizi, tu şi cu jocul de-a viaţa. 
Teamă. Acest cuvânt, sentiment şi trăire îmi e cunoscut mai bine ca oricare altul. Acum, face parte din mine. Fără el, aş fi un gol în societate. Cu el, sunt un gol imens, inegalabil în societate şi încă trăiesc.
Tu ai devenit umbra mea. 
Pe parcurs, când timpul se scurgea, tu m-ai ajuns din urmă. Te-ai aşezat în spatele meu şi mi-ai urmărit cu atenţie fiecare pas, m-ai ghidat în noapte şi încetul cu încetul, m-ai dus la disperare. M-ai înebuni, doar şuşotind: 

‚Diavolul vine în multe forme”