Printre fum de ţigare şi suflete uitate.

Printre fum de ţigare şi suflete uitate. 

Nu te numi sărac dacă visurile tale nu se vor împlini. Sărac e doar cel care nu a visat niciodată.

Plouă. Plouă din nou. Iar, auzi cum picăturile reci se izbesc de asfalt, pământ sau umbrelele colorate sau simplu, lipsite de nuanţă.

Tu taci. E o linişte aşa mortală în camera întunecată, încât nici sunetul brichetei aprinse nu pare important. Şi-ţi închizi ochii. Te prefaci că nu auzi cum bate cineva la uşă. Te prefaci că nu-ţi auzi telefonul sunând în draci. Ah, şi de ce să răspunzi? Ce-ai să dovedeşti? Nimic. Aşa că mai bine rămâi închis acolo, în dormitorul tău plin de pachete de ţigări şi sticle de alcool, mai bine stai în patul tău moale, primitor, mai bine uiţi de toţi şi de toate. E mai bine să crezi că nu exişti şi că, dacă vrea Dumnezeu, lumea te va uita. Aşa, brusc. Dintr-o dată, ei nu vor mai şti cine eşti, iar tu, nimicul societaţii, vei putea scoate capul afară şi vei putea fura un zâmbet, te vei putea îmbăta liniştit cu lacrimile altora, fără ca cineva să-şi amintească de tine.

Şi aşa uşor, aşa încet, se duce şi ziua asta. Şi mâine. Şi poimâine. Şi răspoimâine. Şi tot aşa, până când nu vei mai rezista şi vei cădea pradă morţii.

Moartea. Un cuvânt. O întâmplare. Un sfârşit. Şi mai ce? Ce reprezintă moartea? Mai nimic pentru tine, ştiu. Ţie nu-ţi pasă. Dacă ai putea, dacă ai avea curajul, ai lăsa-o să te ia chiar acum. Dar nu-l ai. Mai vrei să mai stai câteva zile în lumea asta mizeră, să speri că poate ceva-ceva tot se va schimba. Şi chiar de nu se va  întâmpla asta, tu vei muri cu speranţa în sufelt. Singurul lucru care ţi-a mai rămas, căci tu nu eşti nimic mai mult decât un suflet uitat, un suflet rătăcit printre altele mii, şi te afunzi de unul singur în fumul de ţigare, în alcool şi droguri.