Sufletul întunericului

 by Mad Hatter & Metal


So, acest fic este făcut cu Metal. :] Well, primul capitol este scris de el, iar al doilea va fi de mine. But eniuei, pun tot ce este postat pe zup. 
Lectură plăcută! 

Sufletul întunericului

Inside all of us is a Wild Thing.

Prolog


Soartă. Fiecare om are o anumită soartă ce îi este hărăzită încă de la naştere. Nu poate fi schimbată şi oricât ai încerca să fugi de ea, să te ascunzi, totul este în zadar. E a ta şi te va urmări până când nu o să mai poţi şi o să renunţi. Dar de ce nu ne putem schimba destinul? De ce lucrurile se desfăşoară astfel, iar noi suntem nişte simpli pioni într-un joc macabru? Oare am fost creaţi doar pentru a fi nişte piese de şah ce garantează bucuria jucătorului şi suferinţa noastră?
Oricât am fugi de ea, de soartă, o să ne urmărească. Ea o să fie urmăritorul, dar şi cea ce ne călăuzeşte. Pe toţi spre sfârşitul întunecat ce ne paşte. O să ne arunce într-o gaură abisală, unde fericirea este interzisă. Şi cei ce o să încerce să se caţere pe firul subţire al speranţei – atât de subţire precum pânza unui păianjen – vor putea avea un nou început.
Vor renaşte... sau poate nu.
Îşi vor găsi fericirea... sau poate nu.
Totul este în mâna destinului nostru blestemat sau nu.


1

Stăteam la umbra unui copac, privind cerul printre frunzele ce se mişcau uşor. Soarele îmi lumina faţa, făcându-mă să mă strâmb când îmi intra în ochi. Era o zi frumoasă, dar prea asemănătoare cu cea în care s-a întâmplat oribilul lucru ce mi-a distrus viaţa...
Ziua în care totul s-a năruit.

~

Afară soarele dogoritor se ascundea în spatele munţilor ce înconjurau oraşul din Austria în care locuiam cu părinţii mei şi cu sora mea mai mică, Juliette. Pe vremea aceea, ea avea treisprezece ani, eu paisprezece. Fusese o zi caldă, dogoritoare, dar totodată plăcută. Venise amurgul, momentul în care părinţii noştri se întorceau de la muncă – un loc pe care îl consideram foarte ciudat. Mama şi tata lucrau într-o instituţie – dacă putea fi numită astfel – care era plină de oameni nebuni. Toţi credeau în existenţa fiinţelor magice şi munceau împreună pentru a le arăta celorlalte persoane că fantasticul este adevărat. Ştiam că persoana ce înfiinţase Institutul plătea foarte bine angajaţii, însă părinţii mei nu păreau a crede în supranatural. Niciodată nu făcuseră referire la vampiri sau vârcolaci şi de fiecare dată când îi întrebam de serviciu, îmi spuneau că nu era interesant şi că nu voiau să vorbească despre asta. Însă chiar doream să aflu dacă ei credeau în magie.
Uşa casei s-a deschis şi eu m-am ridicat de pe canapeaua din piele neagră. În acelaşi timp, Juliette a sărit de pe podea, lăsându-şi caietele acolo şi s-a grăbit spre uşă. Şi eu am făcut la fel, dar puţin mai încet. Mama ne privi zâmbitoare şi a îmbrăţişat-o pe Juliette, dându-i părul negru precum tăciunele de pe faţă. A pupat-o pe creştet cu dragoste şi s-a uitat la mine cu ochii ei pătrunzători, violet. Culoarea lor era trăsătură de familie, toţi îi aveam astfel. Şi-a dat părul castaniu după ureche şi m-a îmbrăţişat. Tata a zâmbit, ciufulindu-i lui Juliette părul şi apoi mie. A trecut pe lângă noi, neadresându-ne nimic şi ducându-se direct în bucătărie. Mama ne-a luat de mână şi ne-a condus în sufragerie, aşezându-se pe canapea, între noi. Bărbatul înalt, cu părul negru şi pielea albă, ce îmi era tată, intră înăuntru cu o ceaşcă de cafea în mână. S-a aşezat pe un fotoliu, punând obiectul din sticlă pe masa din lemn din faţa lui.

- Îţi făceai temele, draga mea? a întrebat mama, privind caietele aruncate pe podea.
- Da, am o tonă! Profesoarele astea sunt atât de nesuferite! Şi Eric nu primeşte deloc, s-a plâns surioara mea.

Am început să râd alături de mama şi tata. Tot timpul Juliette ne lumina vieţile prin caracterul ei atât de adorabil. Însă nu am putut să mă bucur pe deplin de moment fiindcă aceeaşi întrebare mă sâcâia şi nu voia să-mi dea pace.

- Mamă, tată, voi chiar credeţi în supranatural? m-am trezit întrebând direct, privindu-i pătrunzâtor cu ochii mei violet.

Mama a oftat şi l-a privit pe tata. Pe faţă li s-a instalat o expresie de tristeţe şi parcă vorbeau din priviri. Tata a făcut un semn din cap, aprobând, şi a spus încet:

- Nu, nu credem. Magia nu există şi acesta e un lucru dovedit ştiinţific.

Vorbea şoptit, de parcă îi era teamă să nu fie auzit ce cineva, deşi numai noi patru ne aflam în casă. Am auzit-o pe sora mea oftând bucuroasă şi am ştiut că ea se întreba acelaşi lucru de ceva timp. Însă nu am apucat să spun ceva sau să zâmbesc fiindcă uşa de la casă a fost dărâmată şi o sumedenie de persoane au intrat înăuntru. Purtau veşminte negre şi în faţa lor se afla un bătrânel cu părul alb, ce părea cam nebun. Părinţii mei au fost îngroziţi la vederea lor, iar mama a început să plângă în hohote. Eu şi Juliette am schimbat câteva priviri, neînţelegând ce se întâmpla.

- Sunteţi acuzaţi de înaltă trădare! a ţipat bătrânelul, mai tare decât credeam că putea. O să vă decapităm!
- Şi copiii noştri? a întrebat tata, privindu-l gânditor pe bătrân, deşi era clar îngrozit de sentinţă.

Am început să tremur când am auzit cuvântul „decapitaţi”. Nu, nu părinţii mei! Şi de ce? Cu de drept îşi permitea moşul ăsta să intre în casa noastră şi îmi acuze mama şi tatăl de înaltă trădare? Nu făcuseră nimic! Fără să gândesc, m-am avântat înspre bătrân şi am vrut să-i dau un pumn, dar când mi-a atins mâna, am început să ţip. Atingerea lui mă ardea atât de tare încât mai aveam puţin şi leşinam. Am auzit ţipătul mamei şi pe cel al lui Juliette şi vocea tatei ce îi spunea bătrânului să înceteze. Acesta l-a ascultat pe părintele meu, dându-mi drumul. M-am prăbuşit la podea, ţinându-mi mâna rânită, ce îmi tremura. Juliette a venit în fugă înspre mine şi pe faţa ei se citea ura şi dezgustul faţă de bătrân.

- Tu... Tu! Nemernicule! Cum îţi permiţi să te iei de Eric al meu?! a ţipat.

Vocea ei era atât de puternică, iar ochii i-au devenit roşii, plini de mânie. Unghiile şi caninii i s-au ascuţit considerabil. Părul a început să îi zboare în jurul creştetului, deşi nu bătea vântul. În acel moment, faţa sorei mele mă speria teribil. Şi nu numai pe mine, ci şi pe bătrân, pe mama şi pe tata. A sărit înspre omul acela nebun şi i-a tăiat o mână fără ezitare. Bărbatul a prins-o de gât cu cealaltă, strângând-o cu putere. Juliette a început să urle şi parcă eu însumi am simţit durerea aceea agonizantă. Îi făcea acelaşi lucru ca şi mie, doar că mai puternic. Când i-a dat drumul, Juliette şi-a atins gâtul, respirând cu greu. I se tăiase răsuflarea.

- Cum adică ce o să fac cu ăştia doi, Ethan Miller? Sunt demoni amândoi! Însă fătuca are o putere mai mare decât a băiatului. Vor fi întemniţaţi, a concluzionat bătrânul.
- Nu uita că sunt nişte Miller! Nu ai voie să îi ucizi. Sunt Puri, îl atenţionă tata.

Nu înţelegeam nimic din spusele tatălui meu şi nici nu înţelegeam de ce spunea că suntem Puri. Eram copiii lor naturali deci era normal să fim nişte Miller adevăraţi. În tot acest timp, am ştiut că un adevăr – sumbru sau nu – se ascundea de mine şi Juliette. Era ceva ciudat ascuns în spatele numelui de Miller. Şi, de asemenea, avea legătură cu demonii, deşi eu şi Juliette nu eram aşa ceva. Era imposibil.

- Cum am spus, întemniţaţi. Miller, să ştii că verbul „a întemniţa” nu are acelaşi sens cu verbul „a omorî”. Dar cine ştie cât îi vom ţine în viaţă, adăugă moşul, ţinându-se de mâna tâiată.

Am auzit hohotele mamei şi urletele tatei, dar pentru scurt timp căci o batistă mi-a acoperit faţa, iar mirosul ei m-a adormit imediat, pierzându-mă de lumea reală.


Când am început să mă trezesc, am încercat să-mi mişc membrele, dar îmi era imposibil. Am deschis ochii cu rapiditate, panicat. Mă aflam alături de Juliette într-o încăpere întunecată, fără geamuri. Eram amândoi cu mâinile prinse în nişte lanţuri de oţel, care, la rândul lor, erau fixate în perete. Am analizat încăperea sumbră, iar în faţa ochilor mei, pe două suliţe, am putut vedea capetele părinţilor mei. Imaginea aceea macabră m-a făcut să urlu cât de tare am putut şi m-am oprit numai când am auzit vocea pierită a lui Juliette. Era la fel de îndurerată ca şi mine, însă ochii ei îmi spuneau că lupta era pierdută definitiv. A încercat să-mi zâmbească, dar a ieşit o strâmbătură ce exprima numai suferinţa – şi una al naibii de cruntă! Voiam să o alin, să-i spun că totul o să fie bine, dar nu puteam. Şi ea ştia că nu avea să fie totul în regulă. Tot timpul îmi dorisem să am grijă de ea, căci era sora mea, dar se pare că îmi era imposibil în acest moment, când viaţa noastră depindea de un singur fir de păr. Şi acel fir mai avea puţin şi se rupea. O uşă mare, din lemn masiv, s-a deschis cu un scârţâit înfiorător, ce ne-a făcut pe amândoi să ne strâmbăm. Acelaşi bătrân a intrat înăuntru, alături de alţi doi oameni. Avea o nouă cămaşă, nepătată de sânge, dar prin ea se vedea bandajul ce îi acoperea mâna tăiată. El s-a uitat întâi la mine, apoi la sora mea. Juliette a gemut, iar când am privit-o, am văzut o faţă schimonosită de durere. Era oribilă, deşi îmi era foarte greu să admit acest lucru.

- Măi, măi, măi. Se pare că fata demon Miller mai are puţin şi se Transformă. Astfel, i-am putea vedea adevăratul chip. Desigur, dacă nu am mai văzut un demon înainte şi, ei bine, draga mea Juliette, ai ghinion, a spus moşul, calm.
- Ce îi vei face? am întrebat la auzul geamătului prelung scos de Juliette.
- O vom ucide, desigur, băiete! Doar nu o vom lăsa liberă în lume în starea asta. Uită-te şi tu la ea, priveşte capetele părinţilor tăi şi urlă. Mai bine le scoteam ochii...

Vorbele lui mă înfiorau, mă făceau să tremur şi îmi doream ca Juliette să-l omoare. Nu înţelegeam exact cum era un demon, dar imaginea sorei mele făcând asfel, îmi dădea o vagă definiţie. Însă nu mă puteam concentra la ea fiindcă capetele părinţilor mei, plasate chiar în faţa mea, mă făceau să uit orice lucru. Nu înţelegeam cum un om putea să facă un lucru atât de crud – să îţi omoare părinţii şi, dacă nu ar fi fost de ajuns, să pună capetele lor însângerate în faţa ta.

- Du-te dracului! Ia capetele alea nenorocite din faţa noastră! Eşti atât de tâmpit! Şi dacă-ţi imaginezi că o să omori pe Juliette, te înşeli! m-am răstit.

Bătrânul a zâmbit, iar cei doi bărbaţi s-au conformat şi au luat suliţele pe care se aflau capetele şi le-au dus undeva, în întuneric. Nu îmi venea a crede că m-au ascultat. Era de parcă se temeau de mine, deşi Juliette era mult mai înfiorătoare. M-am uitat înspre ea, vâzând cum ochii i s-au dilatat, culoarea roşie a lor devenind mult mai intensă. Venele au început să îi fie mult mai pronunţate pe braţe, iar puterea i-a crescut enorm. M-a privit, ochii redevenindu-i pentru o secundă violet, şi mi-a şoptit încet:

- Îmi pare rău pentru tot... Te-am iubit şi te voi iubi mereu, Eric.

Vocea îi fusese la fel de caldă şi suavă ca înainte, când ne jucam împreună sau când îmi cerea ajutorul la teme. Însă doar pentru un moment, căci privirea i-a devenit din nou înspăimântătoare şi, dintr-o singură mişcare, a smuls lanţurile din zid. În acel moment am ştiut ce avea să se întâmple şi am început să-i strig să se oprească, să termine cu toată şarada asta. Totul era în zadar, iar mintea mea realiza asta, dar inima nu. O iubeam prea mult pentru a conştientiza că aveam să o pierd. Lacrimile au început să mi se scurgă pe obraji când am văzut cum un bărbat a împuşcat-o. Corpul ei s-a prăbuşit inert pe podeaua de piatră, sângele întinzându-se peste tot. Am început să urlu, durerea fiind prea mare pentru a-i rezista. L-am auzit pe bătrân cum a comandat să fiu adormit, apoi nu am mai simţit nimic.


Câteva ore mai târziu, mi-am deschis încet ochii, fiind deranjat de lumina puternică de neon. La început nu ştiam ce se întâmpla cu mine, dar am ştiut imediat ce am realizat că o parte din inima mea lipsea. Da, îmi pierdusem părinţii şi sora în aceeaşi zi, la câteva ore diferenţă. Cât de crud, macabru... Rămăsesem fără persoanele la care ţineam cel mai mult, pe care le-aş fi protejat cu orice preţ.

- Mă bucur că te-ai trezit, micule Miller, mi-a spus un alt bărbat tânăr, ce semăna cu un doctor.
- Poftim? Demon? Cred că glumeşti. Şi, în plus, ce-mi faci? am întrebat, debusolat total.
- Un Sigiliu, a răspuns şi din tonul său mi-am dat seama că era de părere că acel lucru era sacru. Eşti unul dintre ei, dar fiind un Miller nu ne putem permite să te ucidem. Nu pe tine.

L-am întrebat de ce căci chiar nu înţelegeam, dar nu mi-a răspuns. M-a atenţionat doar că o să doară ceva, deşi nu îmi păsa ce. Moartea familiei mele duruse atât de tare încât eclipsa orice altă suferinţă posibilă. Am oftat, dându-mi părul brunet de pe chip şi am aşteptat. Am simţit, la început, o mică înţepătură pe partea stângă a pieptului, în dreptul inimii. Tipul s-a jucat cu acel creion – asemănător celui pentru tatuaje – în acel loc, apoi urcând uşor înspre gât, Sigiliul terminându-se acolo. Nu duruse deloc şi asta a fost minunat, deşi nu înţelegeam de ce îmi trebuia.

~

Revenisem în prezent, amintirea mea fiind deranjată de zgomotul unor paşi pe iarbă şi de bliţul puternic al unui aparat de fotografiat. Mă aflam într-un oraş mare din Germania, o ţară apropiată de Austria, locul unde îmi petrecusem copilăria. Am oftat, privind-o pe fata ce se fâţâia cu un aparat de fotografiat după gât. Avea părul roşcat natural, de o culoare foarte intensă şi ochii precum smaraldul, de un verde foarte viu. Era în vârstă de vreo douăzeci şi unu de ani după aspect, deşi părea mai copilăroasă. Făcea neîncetat poze, fiind mult prea pasionată de natură şi de toate vietăţile de pe pământ. Mie nu mi se mai păreau spectaculoase, precum credeam că sunt acum şapte ani şi jumătate. Era banală. Nu merita să pun suflet şi să îmi pese atât de tare de natură fiindcă, până la urmă, şi ea avea să moară. Mi-am luat aparatul de fotografiat de lângă mine, ridicându-mă în picioare. Făcusem o singură poză în decursul a trei ore şi aceea nu era spectaculoasă. Un măr stricat, putrezit. Mi se păruse interesantă ideea, dar acum era banală.

- Ce tâmpenie, am bombănit, începând să merg spre camera mea obscură.

Îmi închiriasem o cameră obscură într-un Centru de Artă din acel oraş şi, de asemenea, mă apucasem de sculptat. Tot timpul îmi plăcuse să lovesc lucruri şi crearea unor sculpturi însemna lovirea pietrei cu dexteritate. Aşa puteam face ceva constructiv şi, cine ştie, poate frumos. În ultimul timp, arta mă pasiona şi mă făcea să uit de anumite lucruri. Involuntat, mi-am dus mâna la inimă şi am atins apoi gâtul. Era traseul urmat de Sigiliul acela nenorocit care, mai rapid, semăna cu un semn tribal. Din dreptul inimii porneau mai multe linii negre ce duceau înspre gât. Îl analizasem mult timp şi ajunsesem la concluzia că semnul tribal semăna cu un fel de demon – un desen întunecat, greu de descifrat.
Am trecut pe lângă fata roşcată, ce se oprise privindu-mă atentă. I-am atins uşor umărul cu al meu şi m-am îndreptat înspre camera obscură. Mă apucasem de fotografie nu din cauză că-mi plăcea să pozez diferite lucruri, ci datorită încăperii întunecate unde se developau pozele. Adoram să stau în umbră şi acea cameră era un loc potrivit unde puteam sta... cât doream.
Când am intrat în clădirea cu pereţii făcuţi din geamuri, am simţit privirea fetei aţintită asupra mea. Acesta fusese un şoc fiindcă nimeni nu se uita prea mult la mine din cauza aurei întunecate ce mă înconjura. Însă niciodată nu-mi păsase şi de data aceasta era la fel. Uşa automată s-a închis în urma mea şi mi-am vârât mâinile în buzunarele jeanşilor negrii, mergând relaxat pe holul lung, plin cu picturi făcute de mari artişti. Camera obscură era aproape.
Încă puţin.
Nu mai este mult.
Încă puţintel...


_____
Orice sfat/critică este acceptat. 
Metal, din câte v-aţi dat seama, va scrie din punctul de vedere al băiatului, iar eu al fetei. 
Oricum. 
Lectură plăcută!